BUNICUL TODOR ŞI FAMILIA LUI

Fragment din Paznic
la marginea lumii

…Venirea Mariei Lang în casa tinerei familii a reprezentat o schimbare semnificativă, aducând probleme noi de adaptare şi convieţuire cu atât mai mult cu cât ea nu era o persoană uşor de înţeles, firea plină de capricii si exigenţa, caracterul complex şi marcat de multele neîmpliniri făcând-o să fie adeseori nemulţumită de sine şi de cei din jur, neîmpăcată cu viaţa şi cu lumea, dornică mereu de schimbare şi suferind cel mai adesea dureros, neîmplinirile care şi le imputa sieşi şi celor din jur.

Femeie curajoasă şi întreprinzătoare, mama lui Gheorghe avea o rafinată ştiinţă a comporta­mentului, cum Gheorghe spunea mai târziu; ştia să vândă şi să cumpere pe oricine şi era neiertătoare până la cruzime atunci când judecăţile şi interesele sale o cereau. Sosind în casa lor în vreme de război, când totul era scump şi greu de obţinut, când zilele aveau pe lângă dimensiunea lor tem­porală şi faptică şi o importantă dimensiune a incer­titudinii, a spaimei si apăsării ce puteau rezulta din surprizele pe care fiecare ceas sau uneori fiecare minut le puteau aduce, soacra Mariei a constituit totuşi o întărire a forţei familiei, reuşind în anumite aspecte să suplinească dispariţia dureroasă a Sofiei Petricaş, ocupându-se de micuţa Sofia şi preluând o serie de treburi gospodăreşti.

Maria a înălţat de la soacra ei multe lucruri, pe care până atunci nu a fost nevoită să le facă sau să le înţeleagă. Le povestea copiilor ei experienţele pe care le-a avut cu mama lui Gheorghe, în traficul cu produse căutate, în acele vremuri în zona Sălaj, Satu Mare şi care se găseau la Luna la preţuri accesibile.

Astfel, îşi amintea de un drum cu mama soacră în interes de afaceri. Cumpăraseră din Luna lână, tutun şi alte produse, despre care ştiau că se caută şi le ambalaseră in doi saci mari si grei, pe care i-au dus la gară la Câmpia Turzii, urmând să plece cu trenul. Făcuseră de mai multe ori acest drum, totdeauna cu precauţie şi cu mare atenţie, deoarece erau foarte dese controalele în tren, iar amenzile şi pedepsele pentru recidivă destul de aspre. Întâmplarea se petrecea după război, într-o perioadă tristă, marcată de sărăcie şi durere, în care seceta anului ‘46 pustiise toată Moldova, inflaţia cunoştea o escaladare insuportabilă, iar oamenii din zonele afectate de secetă plecaseră în bejenie, căutând de lucru şi, din disperare, cerşind o bucată de pâine. Ardealul, mai puţin afectat, recoltele lunenilor fiind în acel an îndestulătoare, iar surplusul sursa de îmbogăţire. În acel drum însă, şansa nu a fost de partea Mariei şi a soacrei sale. Trecuseră de Apahida, într-un tren supraaglo­merat, plin de bagaje sărăcăcioase şi oameni necăjiţi, când le-a parvenit prin telefonul fără fir vestea că poliţia controlează trenul, bagajele si documentele. Maria Lang a înţeles imediat peri­colul ăi, la prima haltă-gară (un nume predestinat parcă marilor decizii, Răscruci) şi-a luat nora de mână, a fulgerat-o cu privirea, spunându-i: “Hai să mergem”. “Mamă şi ce facem cu toate bagajele acestea?” a întrebat Maria înspăimântată. “Hai, nu auzi, hai să coborâm!” Şi au părăsit trenul, intrând în noaptea deasă şi umedă a unei gări uitate de lume, unde au trebuit sa înnopteze până a doua zi dimineaţa, la următorul tren spre casă.

Fără nici o altă explicaţie, Maria Lang a revenit la Luna, iar nora ei a înţeles atunci că hotărârea luată a fost corectă şi că în negoţ este foarte important să ştii când trebuie să accepţi o pierdere, iar în anumite momente, a lua o hotărâre rapidă este obligatoriu si salvator.

Câteva luni după Maria Lang a sosit la Luna şi tatăl lui Gheorghe, Vasalica Sabău. A venit împreuna cu fiul său, într-o după-amiază liniştită de primăvară târzie, dornic să vadă şi el unde i s-a aciuit băiatul şi, obosit probabil de atâta singu­rătate şi părăsire. În casă, în momentul sosirii lui era Maria, soţia lui Gheorghe şi soacra ei, care stătea pe pat lângă fetiţă. Încăperea era curată şi primitoare, în fiecare zi Maria mătura faţa casei şi toate lucrurile erau la locul lor, totul inspirând un aer de pace şi stabilitate, de echilibru şi linişte. Maria torcea lână şi-n momentul în care l-a văzut pe Gheorghe intrând cu un om străin şi-a lăsat fusul şi furca ridicându-se politicos să-i întâmpine cu faţa iluminată de bucurie. Nu mică i-a fost însă mirarea când a văzut că soacra ei, în momentul în care l-a văzut pe omul străin ce-l însoţea pe Gheorghe şi-a întors brusc capul, cu o figură

întunecată şi o lucire duşmănoasă în privire, căutătura severă şi necruţătoare pe care de acuma se obişnuise să o recunoască.

Gheorghe i-a spus domol tatălui său: “Tată, ea este Maria, nevasta mea”, după care bătrânul, cu o privire caldă, plină de bucurie, a îmbrăţişat-o, sărutând-o părinteşte pe amândoi obrajii. S-a dus apoi spre pat şi a luat fetiţa în braţe, sărutând-o cu drag şi pe ea, i-a spus “bine te-am găsit” soţiei lui, care însă nu şi-a întors capul şi nici nu şi-a schimbat expresia feţei. Gheorghe a simţit atunci penibilul situaţiei, in inima lui se răsucea un fier roşu de durere şi a simţit dintr-o dată cum îl potopesc amintirile, cum dureri suferite şi spaime demult cicatrizate îl invadaseră şi se deschideau din nou chinuindu-i sufletul si mintea.

Îşi amintea anii din copilărie cu tot zbu­ciu­mul şi toate frământările din familia lor. Îşi amintea cu precădere de figura bunicului său, Todor Sabău, om aşezat, calm, înţelept, care se bucura de stima şi aprecierea oamenilor şi care fusese în mai multe rânduri primar în satul Gaura din comuna Valea Chioarului. Era un gospodar de vază al satului, pe poveţele, experienţa şi rezultatele căruia se puteau bizui consătenii săi, ştiind că pot găsi la el sprijin şi ajutor material sau moral. Gheorghe şi-l amintea în aceste momente de reînviere a unei dureroase lucidităţi cum stătea pe prispa casei din Băiţa, o casă modestă, cu doua camere şi cămară, încon­jurată însă pe 3 laturi de o prispă largă, cu stâlpi de lemn, lucraţi cu multă măiestrie, care susţineau un acoperiş înalt şi elegant, învelit cu şindrilă, aproape toate elementele acestei construcţii de mare frumuseţe prin armonia proporţiilor ei fiind realizate din bardă şi fierăstrău, o imensă cantitate de muncă manuală, care sporea parcă valoarea afectivă a casei, prispa fiind înconjurată de un perete de peste un metru de scândură, reprezentând pentru casă un fel de deschidere spre lume, un fel de halou inconfundabil. Prispa era şi un fel de loc de odihnă şi observare, vara servea de dormitor, in interior fiind mult prea cald, iar in zilele ploioase permiţând urmărirea spectacolului fascinant al legării cerului de pământ prin miliarde de fire de apă. Era şi un loc de observare a curţii şi a acareturilor, folosit mai cu seama de bătrâni, în nevoia lor contemplativă de a nu se rupe total de realitatea activităţilor cotidiene. În această postură şi-l amintea Gheorghe pe bunicul său, pufăind din lulea, sprijinindu-şi anii grei într-un baston lucrat de mâna lui şi înregistrând toate mişcările celor din jur. Reţinuse cum tatăl său Vasalica, pe vremea aceea om tânăr şi plin de energie, harnic, ambiţios şi veşnic nemulţumit, trântea şi bufnea instaurând pentru toată lumea o atmosferă apăsătoare de grijă şi tensiune, greu de îndurat, un fel de teroare născută din sărăcie, ambiţii şi griji.

De la înălţimea seninătăţii sale, bătrânul l-a privit cu îngăduinţă şi tristeţe câteva zile, după care i-a spus într-un moment prielnic, când băiatul său era cuprins din nou de una din furiile sale disciplinatorii: “Mă Vasalică, dragul tatii, nu mai urgisi femeia şi copiii, nu mai trânti şi bufni în toate părţile, nu mai sudui, că nu foloseşte la nimic, nu rezolvi nimic cu asta. Eu vreau să-ţi spun că dacă ţi-e dat să ai parte de sărăcie, toată frământarea şi zbaterea ta sunt zadarnice, iar dacă norocul este partea ta, te vei împiedica de el ca de o balegă, fără să ştii şi fără să vrei. Şi mai vreau să-ţi spun ceva: să nu te temi şi să nu disperi cu sărăcia, deoarece ea a fost soră cu mama, iar ţie îţi este mătuşă, ea face parte din familia noastră, dragul tatii”.

Bietul bătrân îi spunea cu durere aceste poveţe cu tâlc băiatului său, dar nu putea rămâne indiferent la zbuciumul sau neputincios, ştiind că o astfel de atmosferă în familie este neproductivă pe termen lung, chiar dacă lui Vasalica i se părea că pe moment aşa reuşeau să-şi îndeplinească cel mai bine şi la timp toate obligaţiile.

Spunea astfel ca străbunicul său, tatăl lui Todor Sabău, era cunoscut în sat ca Vasile al Ghicii şi era şi el un fruntaş al satului, bun gospodar, care reuşise prin sârguinţa familiei sale şi prin propriile strădanii să agonisească ceva avere, caracterizată în principal prin suprafeţele de teren pe care le deţinea. Vasile al Ghicii, pe numele său oficial Vasile Sabău, cum avea să se numească mai târziu şi nepotul său, tatăl lui Gheorghe Sabău, a avut trei băieţi: Gheorghe, Ioan şi Teodor. Lumea satului transilvan din acele vremuri din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în mod deosebit economia sa era structurată pe activităţi cu caracter preponderent agrar, pământul şi pădurea fiind principalele resurse din care oamenii îşi asigurau existenţa lor şi a familiilor lor. Aceasta este explicaţia pentru care lupta pentru o palmă de pământ era de fapt simbolul luptei pentru supravieţuire, era una din formele de afirmare a dorinţei şi voinţei oamenilor de a-şi aduce obolul lor la mersul înainte al lumii şi al vieţii.

În aceste condiţii, erau foarte frecvente disputele între fraţi pentru dreptul de moştenire, explozia demografică exercitând asupra pămân­tului ca unică resursă de asigurare a existenţei, o presiune tot mai mare, cu atât mai mult cu cât evoluţia civilizaţiei materiale moderne chiar dacă aflată în acele locuri pe atunci într-un stadiu embrionar, făcea să crească numărul de nevoi şi aspiraţii ale oamenilor, cei mai luminaţi şi cei înstăriţi doreau să-şi vadă copiii şcoliţi, să poată cumpăra lucruri şi unelte de la oraş, să-şi poată permite construirea de case mai bune şi câte şi mai câte.

Împrejurările mai sus prezentate nu au ocolit nici familia lui Vasile Sabău, Vasile al Ghicii, care nu a avut şansa, forţa şi probabil puterea şi înţelep­ciunea de a-şi împăca feciorii, printr-o împărţire mulţumitoare a brumei sale de agoniseală. Cei trei băieţi s-au judecat pentru pământ 12 ani, timp în care au devenit prada uşoară pentru două instituţii necruţătoare : banca şi tribunalul cu avocaţi, ieşind din această dispută obosiţi sufleteşte, dezamăgiţi şi trişti, poate o idee mai înţelepţi, dar, oricum, profund afectaţi. Pentru Gheorghe durerea înfrân­gerii şi epuizării a fost de nesuportat, el n-a supra­vieţuit acestei încercări şi şi-a pus capăt zilelor, fiind descoperit spânzurat de vecinii săi.

Nici Ioan nu a suportat şocul şi, agresat de mulţimea eşecurilor şi dezamăgirilor, şi-a pierdut minţile, sfârşindu-se în uitare, cu seninătatea nefe­riciţilor a căror minte rătăcită îi scoate din lumea grijilor şi a apăsărilor omeneşti, pentru a-i îndrepta spre păduri şi codri în a căror alcătuire biologică şi geografic-geologică nu există nici suferinţe omeneşti, nici pasiuni.

Despre acest străbun al său, frate al buni­cului Todor, Gheorghe Sabău ştia că a avut un băiat, care a părăsit lumea satului după ce a făcut şcoala la Satu Mare, plecând apoi spre Banat, unde sub presiunea evenimentelor politice ale vremii, marcate de lupta românilor pentru recâştigarea demnităţii naţionale îşi schimba numele din Sabău, nume cu sonorităţi ungureşti, şi ia numele pur românesc Vasiliu. Sub acest nume, el s-a decis prin 1911 să părăsească ţara, frământată de sărăcie, griji şi întunecată de tristeţe şi înapoiere, care l-a adus pe tatăl său în disperarea bolii mentale incurabile, şi să emigreze în Statele Unite pe un drum de vrajă şi promisiuni, care a atras mulţi ardeleni în acele vremuri.

Cel de-al treilea băiat al Vasilichii Ghicii, Todor Sabău, bunicul lui Gheorghe Sabău şi tatăl lui Vasile, s-a dovedit a fi cel mai puternic şi echi­librat, dintre cei trei fraţi el reuşind să se impună în faţa vitregiilor vremii şi răutăţilor oamenilor. Ca şi ceilalţi doi fraţi ai lui, Todor Sabău a ieşit din lunga dispută pentru pământ ruinat de creditori şi obosit, cu gustul amar al înfrângerii, dar mult mai înţelept. El a reprezentat totdeauna, în anii săi de deplină maturitate, o personalitate de referinţă pentru satul Gaura în care a funcţionat ca primar 27 de ani, timp în care în politica vremii s-au perindat multe curente şi orientări politice, care, în logica normală a lucrurilor, ar fi presupus schim­barea corespunzătoare a primarilor, dar micul sat ardelenesc îşi trăia existenţa după reguli proprii, aparte, în care prevalau ca valori încrederea si stabilitatea, deciziile oamenilor privind pe cei ce merită, pot şi trebuie să-i reprezinte, nefiind conexate obligatoriu cu luptele şi pasiunile fenomenului politic, ele izvorau din proba de seriozitate şi performanţa omenească a primarului Todor Sabău.

Om hotărât şi harnic, Todor Sabău a întemeiat o familie frumoasă şi reprezentativă pentru zona în care s-au născut, au crescut si s-au format 7 copii: 3 fete şi 4 băieţi. Todor Sabău a fost om ambiţios, cu vederi luminate, unul dintre puţinii locuitori ai satului acelor vremi, care apreciau ştiinţa de carte şi care a încercat să-şi determine copii să înveţe şi să se instruiască, spunându-le adeseori că un om care ştie cel puţin să scrie şi să citească adăposteşte în el putere şi forţă cât doi oameni obişnuiţi, pentru el lumea din jur putând fi controlată şi prin forţa numerelor şi cuvintelor scrise.

Dintre fetele sale, Iulica a părăsit satul natal şi şi-a rostuit viaţa în Napradea, satul Porcăreşti, unde, de altfel, şi-a întemeiat familie şi fratele ei Gheorghe, care acolo s-a şi stins. Gheorghe a fost notar în Napradea, stimat şi respectat de oameni şi de autorităţi.

Maria, cea de a doua fată, a părăsit şi ea prin căsătorie satul natal, ba, mai mult, rod al unei educaţii moderne, lipsită de prejudecăţi naţionalist şovine, ea s-a căsătorit cu un grădinar ungur, pe care l-a cunoscut la Satu Mare şi cu care a plecat la Budapesta, stabilindu-se într-un bloc modern, situat în centrul oraşului.

Florica, cea de a treia fată, s-a căsătorit în Prislop, comună aproape de Valea Chioarului, în care soţul ei era poştaş, poziţie care, pentru acea vreme, îi încadra între oamenii de vază ai satului.

Dumitru, al doilea băiat, şi-a rostuit viaţa în oraşul Şomcuta Mare, iar Ianoş, cel de al treilea,
s-a stabilit departe de casă, în Banat, la Lugoj, oraş de câmpie cu tradiţii istorice, marcat de sobrie­tatea, ordinea şi disciplina specifice civilizaţiei germane, adusă pe aceste locuri de şvabii Banatului.

Ianoş Sabău era oier, proprietar şi negustor de oi şi produăator de lână, brânză, pastramă şi altele. Ştiind să scrie şi să citească, el a putut păstra legătura cu vărul său Vasiliu, plecat în America, şi prin el întreaga familie mai era încă în legătură cu vărul lor, plecat peste mări şi ţări. Gheorghe Sabău povestea despre acest unchi al său cu multă consideraţie.

Ultimul băiat al primarului Todor, Vasile Sabău, tatăl lui Gheorghe, nu a învăţat carte. El şi-a rostuit viaţa după regulile tradiţionale, căsătorindu-se cu Maria Lang şi acceptând stabilirea în satul soţiei, model destul de răspândit, care prin forţa împrejurărilor va fi urmat şi de fiul său mai mic, Gheorghe Sabău….