Selectați pagina

Bomba atomică

Trecuse aproape un an de la venirea în subunitate a tânărului ofiţer locotenentul Blaju Nicolae, timp în care reuşise să-şi cunoască destul de bine subordonaţii, tinerii militari în termen, cărora în calitate de locţiitor al comandantului se
străduise să le îmbunătăţească pregătirea de specialitate şi de luptă corespunzător misiunilor în situaţii de pace ori în condiţiile pericolului unei agresiuni.

Potrivit doctrinei militare naţionale din acea vreme, subunităţile de frontieră şi celelalte situaţii ierarhice, unităţi şi mari unităţi treceau la apărare în zona de graniţă împreună cu celelalte categorii de forţe ale armatei şi Ministerului de
Interne pe baza concepţiei de întrebuinţare stabilite la nivelul alianţei militare a ţărilor socialiste, Tratatul de la Varşovia din care făcea parte România.

Precizarea aceasta era necesară pentru a înţelege mai bine conţinutul pregătirii de luptă a efectivelor, cerinţele instruirii cadrelor şi militarilor în termen, modul de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ.Pentru Blaju pregătirea de luptă a efectivelor nu conţinea secrete. El beneficia de
cele mai noi cunoştinţe în materie, urmase cursurile cele mai noi ale şcolii de ofiţeri, avea deprinderi practice şi antrenament la zi efectuat în poligoane şi aplicaţii complexe cu toate categoriile de antrenament şi tehnică de luptă. Datorită condiţiilor istorice, în anii cincizeci fuseseră promovate în armată şi unele cadre cu studii mai puţine în schimb cu origine sănătoasă, provenite din producţie, membri de partid devotaţi regimului politic, pregătiţi prin cursuri militare şi de specialitate intensive de scurtă durată şi avansaţi apoi la grade de ofiţer şi puşi în funcţii de comandă ori de locţiitori politici.

Între ofiţerii tineri din ultimele 2-3 promoţii, foarte bine pregătii printre care şi cea a locotenentului Blaju şi cei mai sus amintiţi cu studii elementare sau profesionale, promovaţi masiv la toate eşaloanele au apărut animozităţi, discuţii contradictorii şi chiar situaţii conflictuale. Din această cauză unele aprecieri şi notări de
serviciu ale ofiţerilor tineri erau nefavorabile, aceştia fiind etichetaţi ca aroganţi, îngâmfaţi, indisciplinaţi, cu o slabă educaţie şi un comportament necorespunzător faţă de unii şefi. În realitate diferenţa de pregătire şiorgoliile au dat naştere lipsei de comunicare şi neînţelegerile asupra desfăşurării instrucţiei militare şi de specialitate, a modului de organizare şi conducerea acţiunilor de frontieră şi de luptă. Bineînţeles că şefii superiori dădeau dreptate colegilor cu studii reduse, alături de care fuseseră promovaţi pe criterii de partid.
Locotenentul Blaju s-a implicat de la început cu responsabilitate, dăruire şi dorinţă de afirmare în instruirea şi educarea tinerilor militari. A beneficiat de cunoştinţe temeinice acumulate la liceul din Câmpia Turzii şi la instituţiile militare de învăţământ de la Oradea şi Sibiu, astfel încât a transmis subordonaţilor atât informaţii de specialitate, tactice şi de cultură generală.

S-a preocupat de educaţia ostăşească şi patriotică a tinerilor, i-a ajutat să cunoască ţara, tradiţiile poporului român, marii noştri domnitori şi conducători de oşti, luptele românilor pentru dreptate, libertate naţională şi socială.

În general a vrut şi a reuşit să-şi atragă subordonaţii, să le fie prieten mai ales că erau de aceeaşi vârstă sau aproape, să-i sfătuiască asupracomportării în armată, societate şi familie, le-a insuflat respectul faţă de lege, spiritul de cinste, corectitudine şi demnitate, de întrajutorare şi responsabilitate. A fost surprins când un număr din ce în ce mai mare de tineri militari doreau să-şi cumpere haine şi încălţări noi la trecerea în rezervă. Pe unii chiar i-a împrumutat cu bani pentru cumpărături.

Explicaţia gestului a fost descoperită după plecarea rezerviştilor când în podul clădirii au fost descoperite coletele de haine vechi trimise de acasă. Pretenţiile militarilor au crescut după perioada petrecută în armată, personalitatea lor s-a conturat, unii au fost avansaţi gradaţi şi au primit comanda grupelor iar alţii cu gradul de sergent îndeplineau chiar atribuţii de subofiţer.

Ca urmare hainele nu tocmai bune cu care veniseră în armată au fost abandonate, fiecare dorind să se înfăţişeze camarazilor la despărţire câr mai îngrijiţi şi frumoşi. Această evoluţie la convins pe Blaju că eforturile de instruire şi educare, de formare chiar a tinerilor pentru societate şi viaţă, pentru dezvoltarea spiritului patriotic, ostăşesc şi civic şia găsit reflectarea în comportarea acestora la trecerea în rezervă.

Diferenţele dintre nivelul de pregătire militară şi de specialitate al promoţiilor de ofiţeri ale anilor ’50 şi cele ale anilor ’60 erau evidente mai ales cu prilejul unor situaţii operative reale, dar şi la exerciţiile şi aplicaţiile tactice, la antrenamente şi convocări metodice când se impuneau soluţii şi hotărâri ale comandanţilor
pentru organizarea şi ddesfăşurarea acţiunilor de specialitate şi de luptă corespunzătoare prevederilor regulamentelor, a principiilor şi normelor de folosire a forţelor şi mijloacelor din dotare.

În acelaşi timp erau vizibile şi deficienţele manifestate de unii ofiţeri în domeniul pregătirii metodice şi psihopedagogice, a capacităţii de comunicare şi de motivare în relaţiile cu subordonaţii. Este firesc ca pe această problematică complexă disputele şi contrazicerile între ofiţerii amintiţi să fie frecvente iar cei tineri să suporte critici şi evaluări nemeritate. Ca urmare, controlorii veniţi în subunităţile de frontieră de la structurile superioare, este vorba de ofiţerii mai vechi amintiţi, pe timpul controalelor intrau adesea în
discuţii contradictorii cu tinerii din ultimele promoţii, indiscutabil cu o pregătire mult superioară. Aşa s-a întâmplat de câteva ori şi cu locotenentul Blaju, rămas la un moment dat singur la subunitate, numai cu subofiţerul administrativ, ceilalţi doi ofiţeri încadraţi fiind absenţi.

Unul la un curs de perfecţionare şi celălalt în concediu medical. Un episod interesant s-a petrecut într-o
dimineaţă devreme când ofiţerul abia întors dintrun control de noapte în frontieră, după o mică gustare, compusă din pâine cu brânză şi un ceai cald, a reuşit să se întindă pe patul metalic din cancelarie în speranţa că va prinde câteva ore de odihnă. Străbătuse pe jos împreună cu soldatul Rădulescu câţiva kilometri buni pe drumuri de câmp şi pe poteci puţin umblate cu porţiuni de noroi proaspăt datorat unei ploi căzute de cu seară. Fusese o noapte neagră ca smoala, să-ţi bagi degetele-n ochi cum se spune, nori groşi nelăsând nici o licărire de stea să-i străpungă, astfel încât numai în depărtare peste calea ferată se zăreau luminile localităţii. Controlase mai multe patrule şi posturi aflate în dispozitiv unde discuţiile se purtau în şoaptă şi fără folosirea mijloacelor de iluminat reprezentate de arhicunoscutele lanterne la care nu se găseau baterii, ofiţerul fiind mulţumit de comportarea militarilor, majoritatea având vechime în serviciu de unu, doi ani, ceea ce îi făcea foarte buni cunoscători ai terenului ziua şinoaptea  precum şi ai oamenilor din zonă. Uneori Blaju parcurgea zona călare inclusiv noaptea, calul lui pe nume ,,Jar” cunoscând toate potecile şi drumurile astfel încât lăsat în orice punct ajungea singur la cazarmă.

Spuneam că ofiţerul se întorsese dinmisiune dimineaţa când abia mijis e de ziuă şi se aşezase pe pat în cancelarie. Deodată s-a auzit fluierul santinelei care anunţa sergentul de serviciu că la intrare sosise o maşină.

Astfel a ajuns în subunitate maiorul Petrache, şeful de stat major al batalionului, eşalonul superior însoţit de doi ofiţeri.Blaju rămas la comandă abia ce a avut timp să se îmbrace rapid şi să-l întâmpine cu
raportul regulamentar: – Tovarăşe maior, compania Câmpia execută paza şi apărarea frontierei de stat a
României. În ultimele 24 de ore nu s-au înregistrat evenimente deosebite.

– Vezi că eşti descheiat la un nasture de la veston, lansă imediat observaţia maiorul înainte de a spune ,,bună ziua”, după o scurtă pauză rosti răspicat: ,,ALARMĂ”.

Fără emoţie, calm, Blaju îşi aranjă ţinuta după care întrebă:

– Vă rog să-mi precizaţi indicativul sau felul alarmei.

– De exerciţiu, pentru luptă, veni imediat răspunsul.

– Am înţeles! Sergent de serviciu, la mine, comandă scurt ofiţerul. Şi după ce a esta s-a prezentat i-a ordonat: anunţă alarma prin sonerie şi treci la aplicarea sinopticului cu activităţile stabilite. Trimite agentul după subofiţer. Trage semnalul luminos ,,Rămâneţi pe locul de serviciu”. Atenţie nu se scoate din depozit muniţia de război. Se ridică celelalte materiale prevăzute şi se încarcă în căruţă iar restul se transportă de militari. Îmi raportezi când efectivul este adunat pe platou cu toate materialele. Ai grijă să nu depăşim baremul! Executarea!! Şi în câteva minute militarii au început să se adune pe platou cu armamentul şi
materialele ordonate.

Potrivit concepţiei de atunci existau mai multe feluri de alarmă. În primul rând cea pentru descoperirea şi prinderea infractorilor de frontieră, apoi cea pentru luptă în vederea respingerii unei agresiuni, ambele cu variante de exerciţiu pentru antrenament.

Alarma de luptă era reglementată unitar prin Ordine ale ministrului pentru toate marile unităţi şi unităţi ale armatei care pentru a fi scoasede sub loviturile probabile ale aviaţiei şi artileriei inamicului trebuiau să părăsească garnizoanele şi să se concentreze în teren în raioanele stabilite şi pregătite din timp având efectivele, armamentul, tehnica de luptă şi toate materialele de asigurare gata pentru a primi misiunile de luptă în apărare sau ofensivă.

Locotenentul Blaju avea o serie de observaţii critice referitoare la modul de aplicare a acestei concepţii pentru unităţile şi subunităţile de frontieră în sensul că acestea nu aveau nici o justificare să plece din locul dispunerii la frontieră unde aveau dispozitivul de pază şi trebuiau să treacă la apărare.

Era nefiresc ca subunitatea să-şi adune oamenii, armamentul şi materialele şi să fugă undeva pe câmp sau într-o pădure în adâncime de unde conducerea acţiunilor şi cunoaşterea situaţiei reale din raionul de
responsabilitate se făcea cu mare greutate sau chiar erau compromise. Blaju a încercat să explice şefilor cu
diferite prilejuri că alarma trebuie să corespundă specificului misiunilor fiecărei arme mai ales a celor care au misiuni de şi la pace pentru respectarea regimului juridic al frontierei de stat.

De fiecare dată i s-a răspuns că trebuie respectată concepţia unitară pe armată şi fiecare specialitate să se adapteze după normele stabilite. A fost atenţionat chiar să nu mai comenteze ordinele. În aceste condiţii, alarma relatată a respectat canoanele amintite, efectivele au ieşit în barem pe platou cu armamentul şi echipamentul de război din dotare, mijloacele de transmisiuni cu fir (aparatură radio nu exista), cele de protecţie antichimică şi de geniu au fost luate de oameni iar celelalte materiale inclusiv hrana rece, au fost încărcate în căruţa cu doi cai.

La ordin coloana a părăsit cazarma îndreptându-se spre raionul de alarmă aflat la aproximativ 5 km într-o pădurice. Au rămas în subunitate santinelele, sergentul de serviciu, al doilea bucătar militar în termen şi grupa de oameni care urma să plece în serviciul de pază întrucât misiunea la frontieră nu înceta nici o clipă indiferent de exerciţiile de pregătire.

Coloana militarilor şi căruţa încărcată cu vârf au început deplasarea la ordin cu măsuri de siguranţă, s-a intrat pe un drum de ţară ocolind localitatea pentru a ajunge în final la aproximativ 5 km. în adâncime, în raionul prevăzut aflat într-o pădurice unde exista o baracă aparţinând unei ferme de stat şi care nu era folosită.

La baracă exista şi o reţea telefonică pe care transmisioniştii au conectat-o la centrala localităţii, asigurându-se astfel şi legătura cu subunitatea şi reţeaua telefonică de pază din raion, respectiv dispozitivul
foişoarelor metalice, punctele de control cu barieră, locurile de supraveghere cu prize pentru telefoane portabile etc.

Odată ajunşi în raionul de alarmă, au fost descărcate şi aranjate în locurile stabilite toate materialele iar militarii au amenajat în timp scurt corturile din foile de cort individuale. Apoi, efectivul cu armamentul individual, raniţa, casca, masca contra gazelor, lopata de infanterie, sacul de merinde s-a adunat pe grupe potrivit ordinii de bătaie.

Din formaţie lipseau militarii aflaţi în serviciu şi cei rămaşi la cazarmă pentru a pleca în misiune conform planificării zilnice întocmite de locotenentul Blaju. Din urmă a ajuns şi maşina IMS de teren românească cu maiorul Petrache Victor, şeful de stat major al batalionului (eşalonul superior) cu sediul în oraşul Vadu, venit în control cu alţi doi ofiţeri. Blaju l-a întâmpinat şi a dat raportul regulamentar, după care maiorul mic de statură şi cam bondoc a trecut în revistă subunitatea verificând cum s-au instalat toate materialele, paza obiectivului şi serviciul de zi.

În legătură cu maiorul se comenta o întâmplare legată de faptul că pe atunci exista pedeapsa disciplinară cu arest. Acesta avea la o mână un deget lipsă şi a pedepsit un militar cu cinci zile de arest. Când a anunţat numărul zilelor a ridicat şi mâna cu degetele răsfirate numai că avea doar patru şi astfel cel care a întocmit
documentul a scăzut o zi reducând durata executării pedepsei.

Continuând controlul şeful de stat major a cerut ca militarii să depună raniţele şi celelalte materiale aflate asupra lor undeva în spate, după care a început verificarea. S-a oprit la prima grupă unde în flancul drept nu se afla gradatul, comandant titular fiind probabil în serviciul de pază ci următorul din ordinea de bătaie, respectiv trăgătorul la puşca mitralieră. Acesta era un soldat înalt, puternic, roşu în obraz, de loc din Maramureş. Maiorul Petrache l-a studiat preţ de câteva secunde după care l-a bătut prieteneşte pe umăr.

– Ia spune tinere de ce sunteţi voi aici?
– Tovarăşe maior, răspunse soldatul cu o voce puternică luând poziţia de drepţi, sunt soldatul Moş Vasile, trăgător la puşca mitralieră, grupa I-a, pluton 1, anul 3 de armată şi sunt din Maramureş, comuna Bârsana. Aici am venit la alarmă.
– Bravo, spuse încântat maiorul. Şi de ce suntem în alarmă?
– Pentru că ne pregătim de război, răspunse soldatul dintr-o suflare.
– Ei, nici chiar aşa, zâmbi maiorul şi îi aruncă o privire locotenentului. Nu ne pregătim de război, noi vrem pace dar ne antrenăm ca la nevoie să apărăm frontiera şi ţara, ai înţeles?
– Da, să trăiţi!
– Vreau să-mi spui încă ceva. De ce crezi că am plecat din cazarmă şi am venit aici în pădure?
Soldatul a stat puţin pe gânduri, după care a răspuns tot cu voce tare.
– Pentru că ne-a dat ordin to’-a ,,lent”!
Petrache s-a întors spre Blaju, şi-a încruntat sprâncenele şi a replicat:

– Nu le-ai explicat tovarăşe locotenent ce face inamicul când începe să ne atace, ce face cu aviaţia? Vă lăudaţi voi ăştia tineri că le ştiţi pe toate iar noi ăştia mai bătrâni nu ne pricepem. De ce nu le-ai explicat, cum atacă inamicul? Blaju îl ascultase calm iar la sfârşit a răspuns iritat:

– Le-am spus atât cât este necesar la nivelul lor. Nu le trebuie cunoştinţele dvs.

– Zău? Ia să vedem atunci ce ştiu la nivelul lor, ce ştiu să facă atunci când se foloseşte arma nucleară. Mă refer la execuţie, la ce trebuie să facă el soldatul cu condiţia dacă l-ai antrenat! Maiorul şi-a reluat verificarea. S-a apropiat şi mai mult de tânărul din Maramureş înţepenit în poziţia de drepţi şi căruia pe faţă îi apăruse broboane de sudoare. Părea chiar că nu mai respiră.

– I-a să vedem soldat cum acţionezi într-o situaţie tactică de luptă. Maiorul îşi privi pentru o clipă ceasul de
la mână apoi:
– Fii atent ostaş! Făcu o pauză ameninţătoare, după care rosti rar şi apăsat:
– Pee… grupaa… dumitaallee… cadeee… O BOMBĂ ATOMICĂ!!! Ultimele două cuvinte le strigase sunând ca o explozie! Toată lumea a înlemnit! Ceilalţi soldaţi îl priveau înmărmuriţi pe locotenent. Acesta după o
clipă de ezitare spuse zâmbind:

– Tovarăşe maior, cade chiar pe grupa lor? Poate ceva mai departe?

Îţi arde de glume locotenent? Priveşte la subordonaţii dumitale care nu ştiu ce să facă. Aici cade bomba atomică iar ei în loc să se culce imediat pe burtă şi să-şi acopere capul cu mâinile, stau şi se uită la mine! Aşa te lauzi că i-ai învăţat şi antrenat?

– Vă rog să mă scuzaţi dar situaţia cu bomba atomică nu este verosimilă. Eu nu i-am învăţat ce să facă dacă le cade bomba în cap! Ce să le spun dacă ne cade bomba în cap, totul se transformă în praf şi pulbere iar toată subunitatea inclusiv noi şi dumneavoastră devenim eroi postmortem!

– Eşti impertinent tovarăşe locotenent, izbucni maiorul nervos. Ce crezi că noi nu ştim ce este cu bomba asta atomică? Am văzut şi noi filme tovarăşe, am citit cărţi aşa că, concluzia mea este că nu-ţi faci datoria cu răspundere şi voi raporta comandantului de batalion pentru a fi pedepsit!

– Faceţi cum doriţi, dar vă reamintesc că dvs. nu aţi precizat direcţia de unde se propagau efectele loviturii nucleare şi apoi aceste lovituri sunt folosite pentru obiective de importanţă strategică şi nu împotriva unei subunităţi de frontieră.

– Da, văd că-mi dai acum lecţii. Până una,alta eu te controlez pe dumneata şi nu invers. Şi într-adevăr maiorul Petrache a continuat să facă verificări asupra nivelului pregătirii subunităţii pentru alarma de luptă. Bine că până la urmă în toată cariera sa locotenentul Blaju n-a avut ocazia să vadă căzând la noi o bombă atomică! În schimb a fost chemat la raport şi avertizat să manifeste mai multă răspundere.
Bălăei Ion

Gândul Anonimului

Arhivă