UNIVERSUL DIN NOI 

Antonio  MARINESCU

 

ZIDUL

 

Chiar de caut în fiecare zi iubirea,

Chiar de-ncerc în toate adevărul,

Neîncetat mă lovesc urlând de zidul

Clădit din îndoielile ce îmi ucid gândirea.

 

Îmi voi opri vreodată încercarea,

Şi neobositul suflet să mai spere?

De las pustiu nisipul să-și ofere,

Cu el zidul îşi va continua zidirea.

 

Şi de-orice parte trupu-mi sare,

N-am să strig în van răspunsuri,

Ci voi căta în lungul lui prin rosturi,

Azi spre lună şi, tot azi, spre soare.

 

De-l voi trece sărind uşurat cândva,

Voi privi doar înainte: orizontul!

De privesc în urmă zăresc înalt el, zidul,

Acelaşi neschimbat, poate mai nou cumva.

 

Mă separă, mă desparte de trecut şi viitor.

Iar se-ntunecă şi plouă; el doar rezistă.

Rostu-mi nu-l voi afla din carte sfântă,

Decât eu prins înlăuntru-i de nisipul ziditor.

 

 

IARBĂ CRESCÂND

 

Cu sufletul deschis

Stau și mă uit

Cum cresc iarba,

Și florile, copacii.

Misterioase le sunt șoaptele

Din frunze, flori sau ramuri.

Neauzite le sunt vocile,

Puternice sunt rădăcinile!

Ne privesc tandre, inocente,

Iar de sunt slabe și gingașe

Nu se feresc de gheață

Sau de grele călcături.

Secole de-au străjuit

Milenare piscuri

Nu plâng când lame de oțel

Le doboară la pământ.

Ele doar cresc înalt

Cu frunzele și florile râzând,

Semețe către cer

Se duc să se-ntâlnească

Cu ale stelelor sclipiri

Și cu-a soarelui căldură.

Frumoasă și convingătoare

Le este amăgirea!

Cresc înfrângând pământul,

Se-ntăresc rezistând furtunilor,

Revărsărilor și arșiței.

Șic de-atâta obosealăc

După luni, ani sau secole,

Se usucă, mor și cad

Pe pământul darnic,

Ce stoic le-a hrănit,

Le-a crescut și încălzit.

Mor sub a soarelui

Divină predestinare

Și cu a stelelor binecuvântare.

Iar eu stau și mă uit

Cum crește iarba

Și florile, copacii!

Gândesc la ele și mă-nfior

Căci iubesc deopotrivă

Și pământul drag

Ce ne statornicește,

Și tulpinile verzi

Frumuseți îmbătătoare,

Și soarele felină

Cu-a lui coamă de lumină.

 

 

IMAGINI

 

Acum cuprind în ochi,

Cu sufletul imagini;

Mintea mi-e cumpănă,

Timpul mi-e martor,

Iar locul mă apără.

Retrăiesc momente,

Pe-un perete,

Despre tot ce-am cuprins,

Despre tot ce-am văzut.

Trăiesc şi simt răceala

Frigului de afară.

Aş face focul mai mare

Să mă amăgesc că-i cald,

Dar nu mă lasă timpul

Şi nici locul,

Căci trebuie

Să le mai spun ceva.

Şi mă destăinui lor,

Că am greşit

Rămânând acelaşi,

Că m-am oprit

În faţa unui perete

Şi n-am încercat nicicând,

Măcar o uşă să-i fac

Sau o fereastră.

Gata, acum am terminat.

Mâinile mi le-am legat,

Ochii îi voi ţine închişi,

Vina mi-am recunoscut-o.

Doar picioarele grele

Mă vor mai plimba.

Păcat de uşa şi de geamul

Ce nu sunt făcute.

Poate frigul mă va ajuta

Şi va săpa peretele,

Ca singur să se deschidă;

Astfel să pot vedea şi eu

Nu numai ziua albă, rea,

Ci şi noaptea neagră,

Plină de visuri deşarte.

 

 

AȘA CÂND

 

Când fac un pas spre tine

O lume mi se deschide.

Când mai fac un pas spre tine

Mi se deschide cerul,

Iar când te cuprind în brațe

Universul este în mine.

 

 

AMICI, PRIETENI…

 

Mă opresc în faţa voastră

Şi mă deschid ca să-mi vedeţi

Sufletul, gândurile şi steaua,

Să vedeţi lumea prin ochii mei,

Prin lumina ce-mi pâlpâie uşor.

Mă îndrept spre cer apoi

Şi vă însemn ce să simţiţi,

Când răul vă înlănţuie şi cădeţi,

Acolo unde coşmarul vă răpune,

Ca să renaşteţi şi să vă cuprindeţi.

La urmă, în vers vă tălmăcesc iubirile,

Cu ură să ne umplem zborurile,

În simţiri să ne topim cu gândurile

Şi, în sfârşit, cu trupurile,

Să ne plimbăm printre ruine.

 

 

DESTIN

 

Suntem iar oameni rătăciți,

Singuri și de moarte hăituiți,

Zeii ne-au declarat proscriși,

Iar hăul ne știe deja cuprinși.

Singur sufletul de multe ori moare

Când în avuții ne pierdem cu ‟onoare“,

Când venerăm iubirea ca putere

Și ucidem spirite cu ciocane și secere.

Un suflet moare încet și fără soare,

Cu gândurile răzlețe ca o boare

Ce-aleargă prin grădini în floare,

Spre rai aspirând cu ardoare.

Și, târziu, rândul cu siguranță-ți vine,

Când rădăcina unui pom îți va ține

Ale vieții veșnice întrebări neliniștite

Într-o grădină plină de flori uscate.

 

 

PASTEL CU STELE

 

În mine sunt doi sfinţi:

Unul foc şi altul cer.

Când sunt foc,

Cobor uşor din neguri

Pe-o pajişte înflorită –

Petale albe, calde, moi.

Gândul spune: „Culege-le

Şi strânge-le la piept!”

Sufletul însă

Mă-ndeamnă

Să le sărut,

Ca apoi în gânduri

Să-mi rămână

Miresme, catifele,

Albele petale,

Seve dulci, iubiri.

Când sunt cer,

Alerg printre stele,

În imensele distanţe;

Culeg culori, praf de stele,

Şi umbre nedeslușite,

Cu spiritul puternic

Şi sufletul deschis.

Negura mă-ndeamnă

Să nu mă opresc,

În schimb să uit

De flori şi catifele.

Dar mă împotrivesc,

Căci toate sunt ale mele

De sunt reci sau calde.

Şi astfel văd tabloul

Cu ochi de foc şi cer,

Un câmp de flori

În amurgul viu,

Oferit de-un astru ce apune,

După dealul în care eu,

Împărţit în flori,

Iarbă şi pământ,

Răsar, pe rând,

Din întunericul mamă

Întrebându-mă neîncetat,

De ce oare când trec,

În loc de urme,

Las prin iarbă

Numai rouă, brume?

 

 

RĂTĂCIRI

 

Aș vrea să mă pierd

Într-o pădure cu tine.

Aș vrea să ne hrănim

Cu vorbe dulci

Și să ne bem sărutările.

Am dormi îmbrățișați

Mereu și zi, și noapte

Și ne-am apăra

Unul pe celălalt:

Eu pe tine

De frig și fiare,

Tu pe mine

De lumină și arșiță.

Apoi îți voi povesti Geneza

Cu cuvinte presărate,

Iar tu vei rîde

Și doar atât,

Căci o ști deja din tine.

Ți-aș povesti apoi de stele

Cum universul e în noi,

Dar tu vei râde iar,

Capul mi-l vei culca

La pieptul tău cald,

Liniștindu-mi nebunia.

 

 

VIBRAŢII

 

Aş vrea să iau o pană,

Chiar şi-o rază de soare

Sau de suflet pal

Şi să-ţi lovesc cu ea

În inimă, în gânduri,

Ca să urci

Pe cărări,

Pe drumuri,

Pe căi spre cer,

Spre stele,

Ca apoi să răsară

Și să-ţi tresară

Gândurile şi astrele

Şi mai ales simţirile.

Aş vrea să-ți dau o rază,

Chiar şi o undă de zâmbet,

De suflet greu

Şi să-ţi lovesc cu ea

În ochi, în urechi,

Ca s-adormi

Pe lespezi reci,

Pe ape,

Prin fâneţe,

Să visezi numai umbre,

Pietre, încinse vetre,

Ca apoi să tresari

Într-o durere slabă,

De idei în salbă. 19

Antonio  Marinescu