Aniversarea a 90 de ani de viaţă pentru colonelul Ion Mazere Luneanu

Pentru economia de fapte şi întâmplări petrecute în prima jumătate a acestui an din punctul de vedere al Redacţiei publicaţiei noastre, unul din cele mai importante evenimente a fost, fără nici o îndoială, Aniversarea a 90 de ani de viaţă petrecuţi de domnul colonel în rezervă Ion Mazere Luneanu, părintele revistei Gândul Anonimului. Un asemenea moment fericit nu putea trece necelebrat de colaboratorii mai noi sau mai vechi şi de prietenii de o viaţă ai domnului colonel. Aşa se face că, în cea mai geroasă şi autentic de iarnă zi a lunii ianuarie, în sâmbăta de 25 ianuarie 2014 am trăit cu mare emoţie şi mare bucurie acest eveniment deosebit pe care îl ilustrăm în rândurile care urmează aşa cum l-a perceput şi l-au marcat domnul colonel şi cei care am fost alături de dumnealui.

Îi urăm şi pe această cale un călduros La mulţi ani cu sănătate şi cât mai multe pagini feremecătoare, scrise aşa cum numai dumnealui ştie şi poate să o facă!
Gheorghe INDRE

Întoarcere în timp (XI)

Vremuri şi oameni
Intimităţi
Motto:
„Simple umbre în hăţişul pădurii
Am fi putut rămâne
Sau lacrimi adunate în mare
De râuri fără nume
În coapsa bornelor străbune”
(Ion Mazere-Luneanu)

Ce repede trec anii…aud des căinţa multora mai în etate, deşi ei nu măsoară trecerea oamenilor prin viaţă cu ale lor zbateri reuşite ori nu, după rolul şi capacitatea fiecăruia în diverse ocazii, multe neprevăzute. După cum şi eu, fără să bănuiesc, cu ani în urmă, eveniment recent trăit, trecerea de la aşa-zisa poziţie de „rezervă” nu totală, la vitala şi experimentata grupă a nonagenarilor, o stare, ca să fiu sincer, nici nu ştiu cum s-o calific: şansă, întâmplare, noroc… care, în general nu depinde de mine ci mai degrabă de destinul moştenit, la care au contribuit şi alţi factori sociali, care au presupus şi anumite renunţări pe traseul vieţii la ceea ce am gândit şi dorit la un moment dat. Amintiri care, în puţinul timp rămas la venerabila etate,
mă preocup să nu le ocolesc pe cât posibil.

Totodată amintesc, se destăinuie „Luneanu” la momentul comemorativ din 25.01.2014, alături de principalii colaboratori la revista „Gândul anonimului”: dr. Ing. Gheorghe Indre, redactor şef adjunct, cu soţia; Gl. Mr. (rez) Gheorghe Văduva, scriitor, Gl. Lt. Cu 3 stele Ioan Bălăei, colaborator la revista amintită, Col activ Dan Gâju, scriitor, cu soţia (după câteva ore de la cununia civilă, nu de trecut cu vederea); Col.
(rez.) Ion Petrescu, colaborator la revista; Lucian Gruia scriitor, membru titular al uniunii Scriitorilor din România, George Canache, poet şi ziarist; Gabriel I. Năstase, scriitor, ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor din România.

Am prezentat colaboratorii invitaţi cu funcţiile şi îndeletniciri creative, ca să pot susţine credibil că discuţiile purtate, propuneri, angajamente ca i conţinutul celor două texte oferite sărbătoritului depăşesc cu mult cele gândite iniţial, asupra cărora o să revenim. O realitate care de fapt mă stimulează a gândi şi exprima, oarecum şi altfel cele trăite şi realizate pe plan personal şi social, cu experienţa martor pentru comparaţii a multor încercări în cei 90 de ani trecuţi cu bine. Apreciere probabil pripită, deoarece din anii parcurşi până în prezent, mulţi, probabil prea mulţi, au fost prădaţi pe altar la „zei”. Şi chiar dacă ar face cu îngăduinţă, obiectul unei retrospective, cum se mai practică, eu am o reţinere, să nu se alunece pe panta bagatelizării vieţii cu comodele ei inerente.

Nu ne referim la faptul că în asemenea împrejurări se poate ajunge şi la stări euforice, ce nu e rău, ci dimpotrivă, mai cu seamă în ultimul timp, motive în plus. Să nu se neglijeze că intraţi în UE şi NATO am
sperat o şansă mai bună pe plan economic şi o siguranţă statală mai mare; economic însă am ajuns să importăm 70% produse agricole, noi, ţară agrară recunoscută. Iar în ce priveşte securitatea statală, populaţia maghiară organizată în tabere para-militare, conduse de personalităţi sosite din Ungaria, se manifestă agresiv şi cer autonomia ţinutului secuiesc, la joc şi exerciţii cu arme de foc, în poligoane
improvizate pentru tragere la ţinte (prezentate la TV), fără o poziţie fermă din partea autorităţilor
româneşti, iar ale UE, la fel. Concomitent, partea din armata română „rezolvă probleme” prin Afganistan, timp în care în Ucraina, vecină cu România, se produce ceea ce se ştie, care încurajează pe maghiari, crezând că se poate obţine ceea ce doresc ei.

Şi să nu uităm de tragedia din vara anului 1940, când Ungaria, după manifestări şi demonstraţii asemănătoare zilelor noastre, în cârdăşie cu Germania nazistă, prin Dicktatul de la Viena obţine Ardealul de Nord, pe care statul român îl pierde sau îl cedează fără a se trage un singur foc de armă. Ciudată situaţie atunci. Dar acum… Tocmai acum când constatăm cu destulă tristeţe că între caliatatea morală şi   Complexitatea faptelor ca efet dorit – că aici vrem să ajungem – micile noastre semnalări prin ziare, reviste şi cărţi pe diferite teme ale oamenilor de bine, au o rezonanţă prea discretă ca să nu spun precară în
informarea reală a populaţiei, rol care depinde de mulţi factori, iar noi ne aflăm într-un vacum critic de redare şi dezorientare.

Amintesc totuşi „factorul bani”, care în prezenta epocă stabilesc valoarea şi ritmul lunar prin salarii şi pensii extrem de diferite pentru nevoile uzuale ale majorităţii populaţiei, de la prea puţin majorităţii pensionarilor la prea mult altora în diverse poziţii sociale sau comerciale, fără de care nimic nu e posibil. Întrucât  receptul anecdotic din trecut – banul e ochiul dracului – a devenit o realitate crudă pentru majoritatea
populaţiei. Concomitent cu acceptul preotului – nu-ţi aparţine eşti om cinstit, că te vede cel de sus, nu mai funcţionează.

Din morala credinţei a mai rămas recunoscut şi sigur – banul mortului pentru lumea de apoi, după datină. Când omului îi vine sfârşitul să treacă Stixul mitologic, fiind nevoie de bani, mai puţini cei drept, să-i plătească lui Caron, luntraşul la trecere pe malul opus, în lumea drepţilor. Dacă nu rămâne pe malul nimănui. Ciudat şi această realitate care încă rămâne şi se plăteşte măcar pentru viaţa de apoi.

Din exemplul amintit nu e greu să deducem pe un alt plan că pericolul uitării, voite ori nu, a fost şi este în prezent o ameninţare vădită pentru noi cu preocupări păguboase, moral şi istoric, să rămânem pe pustiul real neconvingător al indiferenţei nedorite.

Ca să fiu mai convingător, nu mă dau la o parte în ce mă priveşte cum sunt, ca să fiu alături de voi, autori de renume, apreciez eu, am apărut mai târziu cu cea ce pot şi fac, alături cu trăiri interne, ziceri şi contraziceri nu prea regizate, unele consemnate fugar, mărturii a unor stări sufleteşti la un moment dat. În speranţa că vom depăşi împreună cu „Gândul anonimului” limita limitelor noastre. Ca să constatăm acum cu satisfacţie că „Gândul anonimului”, cu istoria comunei Luna, cerut anul trecut 2013, a ajuns în biblioteca oraşului Műnchen din Germania, ca şi în biblioteca Academiei Române…. şi în comuna Luna natală.

O realitate ce e de reţinut. După un trecut şi o viaţă austeră, cu preocupări şi dorinţe opuse. Nu întâmplător doresc acum, în puţinul timp rămas, să recuperez ce mai pot din ceea ce destinul mi-a rezervat, dar hazardul vieţii intime m-a plasat pe făgaşe opuse. A paşilor pierduţi în beznă, noroi, praf şi arşiţă, să
strâng centura, să execut ordine… fără prea multe întrebări cu referinţe la graniţa care delimitează moşia neamului şi interesele poporului românesc.

Trecut de care nu mă dezic, deoarece m-a format ca om, fizic şi moral, hotărât să înfrunt greutăţi inerente fără comentarii, nu şi posibilitatea de a-mi exprima unele gânduri intime, mai ales în diverse momente, cum încerc acum, cu eforturi mari.Convins că viaţa şi gândul omului sunt mult mai complexe, iar prea târziu regretul nu mai face doi bani. În acest context provocator pentru mine, mai simt nevoia să apelez la câteva, alt gen de intimităţi în sprijin, pentru a mă putea vindeca, la etatea împlinită, de răul iluziilor deşarte.

Că aşa e omul, în general mai satisfăcut când vede paiul din ochiul altuia decât bârna… Şi la urma urmei, ce aş mai putea pierde decât regretul multora, poate cu reţinere, însăilate pe scurt, mai jos. Că în viaţă, pe care hazardul m-a plasat, am fost şi am rămas un orbete. Repet, un orbete cu ochii orbecăind prea mult timp, pătimaş, mulţi ani, cu puţine resurse şi şanse oferite pe un câmp imens cu foarte multe repere naturale şi social-istorice, pentru a le pătrunde esenţa. Unele repere slab vizibile şi înţelese istoric, altele necunoscute, să mă pot orienta mai bine pe calea destinului hărăzit. De unde şi insatisfacţia unor neîmpliniri este pe măsură. Că sunt un mare neîmpăcat cu mine, afirm fără resentimente, din moment ce fac ce cred şi
exprim cum pot, ceea ce nu prea convinge pe mulţi, deşi mă „spovedesc” des cum fac şi acum. Probabil, la mijloc să fie printre altele şicarenţa că am neglijat „împărtăşania” ca scopul spovedaniei să fie atins, aici mai este vorba şi de altele şi alţii…

Că sunt probabil prea „rău” cu mine în primul rând şi cu alţii la nevoie, ca o pornire instinctivă de auto apărare, nu pentru altceva. Uneori mă gândesc cum ar fi dacă aş apare prea bun la figurat. Mă tem că aş fi prea devorat de prădători, care atât aşteaptă. Chiar şi aşa, instinctul de haită, la unii lătrăi scăpaţi din
ograda bunului simţ, îi simt cu jenă cum dau târcoale. De n-ar fi oameni.. .

Că sunt un singuratic într-o mulţime de semeni, prin ceea ce sunt, cred şi fac cum pot, purtând sigiliul propriului meu cod genetic. Şi sunt convins că aş face cea mai mare eroare dacă nu mi-aş trăi şi exterioriza propria singurătate, respectiv personalitate. Chiar şi în condiţii când caut să fiu cât mai aproape de cunoscuţi şi prieteni, paradoxal îmi dau seama cum mă îndepărtez, nu în dialog, ci cu diversitatea abordărilor, care nu mă deranjează.Poate cine ştie, clonarea s ă ducă la ştergerea limitelor între individualităţi, ceea ce nu cred.

Dar aceasta e o altă problemă ce nu mă preocupă decât facultativ. Că sunt un nebotezat, un fel de proscris şi
probabil cu această patalama o să-mi dau ortul popii. Las la o parte botezul primit la câteva săptămâni de la naştere pentru iertarea păcatului strămoşesc. Aici e vorba de botezul la maturitate, conştient de ceea ce fac sau nu fac pentru a primi un nume de referinţă să-mi pot omologa propriile mele convingeri abordate
ocazional…

Că am întâlnit şi iubesc comna Luna-Cluj natală, mai mult decât Bucureştiul unde probabil voi sfârşi, pentru că locul naşteriii este singura propriettate dovedită cu act ce-mi aparţine şi după moarte, de preferinţă şi pentru odihna veşnică dorită.

Că sunt mai nu ştiu ce… spuneţi dumneavoastră, iubiţi colaboratori, cu siguranţă un ANONIM al revistei “Gândul anonimului” de care mi-am legat ultima parte a vieţii… Mă opresc la atât. În concluzie, reproducem fără rezervă, ca parte integrantă conţinutul celor două scrisori amintite, care au menirea să întregească intimităţile reţinute şi să exprime opinia participanţilor la comemorarea în discuţie. Prima scrisoare a fost înmânată de domnul Lucian Gruia şi reprezintă pagina revistei pe INTERNET Armonii Culturale în 25 ianuarie 2014 în care a fost publicat la cererea dumnealui Testamentul meu literar.

Ion Mazere Luneanul, va împlini la 25.01.2014 frumoasa vârstă de 90 de ani. Sărbătoritul nostru, a înfiinţat, împreună cu Gheorghe Indre (amândoi născuţi în comuna Luna, jud. Cluj) revista şi cenaclul Gândul anonimului. La început, şedinţele cenaclului se ţineau la subsolul blocului unde Locuieşte Ion Mazere, încăpere denumită cu umor „sala coloanelor” din cauzareţe lei de ţevi care o stăbat, de unde numele antologiilor creaţiilor membrilor cenaclului: Sala
Coloanelor I, II, III (2004,2005,2007)

Ion Mazere Luneanul şi-a dedicat întreaga viaţă promovării localităţii natare în ţara noastră şi în Europa (înfrăţind comuna Luna cu o localitatea Port-en-Bessin din Franţa). Din acest motiv a scris cărţile:
Ion Mazere Luneanul, Gelu Neamţu – Masacrul de la Luna, septembrie 1848, 2008;

2. Ion Mazere Luneanul – Prof. Mazăre Nicolae – un destin asumat, cuvânt înainte Dan Gâju;
3. Ion Mazere Luneanul – Istoria comunei Luna – trăinicie şi adevăr pe Valea Arieşului, cuvânt înainte Gheorghe Indre, 2008.
În prezent lucrează la volumul Şapte săptămâni pe front în uniformă civilă. La Mulţi Ani cu sănătate, putere de muncă, împlinirea tuturor dorinţelor! Membrii cenaclului şi colaboratorii revistei Gândul anonimului…
TESTAMENT

Eu, Col (r) MAZERE ION, întreg la minte şi la trup, după deces las moştenitorilor direcţi şi indirecţi, următoarele:

1). Consătenilor vă las OMENIA moştenire de la părinţi, alături de nume pentru a rămâne în veci alături de voi şi Istoria Comunei Luna, în care v-am imortalizat zbuciumatul trecut pentru a rămâne ceea ce sunteţi, Români neaoşi…

2). Manuscrisul Oameni ca oameni „indezirabil” să fie introdus în sicriu ca pernă la căpătâi. Un crâmpei din lucrare îl las prietenilor.

„Flori de câmp cernite trist/ Înflorite în rana mea de vis/ Mi-am săpat în voi dureri adânc/ Cu o daltă – caldă lacrimă de plâns/ Pe o piatră rece de mormânt/ Să sorb pururi răsărit şi apus/ Ca să mă înalţ prin voi în sus.”

3). Costumul de haine, ceva mai bun, rămas din tinereţe îl las lui Sandu. Om al nimănui, fără familie,  urmaşi, domiciliu şi identitate dovedită; decât prin numele de Sandu la care răspundea dacă
cineva se îndura să-l miluiască cu ceva. Câtva timp, a fost ocrotit în spălătoria blocului. Apoi a plecat
nici unde, afectat de micimea sufletească a unora care preţuiesc mai mult un câine decât un pm la
nevoie.

4). Lucrarea Un colţ de bornă o las Tr. De Grăniceri, arma în care m-am format ca om. 5). Bastonul, cumpărat ca suvenir la Slănicul Moldovei, îl las lui Patâng Vasi din satul Ologi, să-l folosească de se va mai scula din patul în care e ţintuit. 6). Stiloul secat de cerneală îl las vecinului Dobre, apropiat mie, pentru a continua să scrie, de consideră util ceea ce nu am reuşit eu să pun în evidenţă despre Oameni ca oameni.

7). Câteva răvaşe şi însemnări pe care nu mă încumet să le distrug, le las lui Mozin Cezar să le folosească cum apreciază…

8). Libertatea nr. 1, primul cotidian apărut în 22.12.1989 printre revoluţionari la RD. Îl las Col (r) Creţu Gheorghe, ca simbol al preţuirii calităţii de ziarist şi specialist în teoria spaţiului militar. 9). As. Bl. B9 unde am activat în conducere 15 ani, din care 11 ca preşedinte, îi las OSÂNDA. Textul, un ciudat vis nerăstălmăcit încă, care rămâne ca bun pentru păstrat după icoana Sf. Gheorghe călare care omoară cu suliţa balaurul. Simbol al răului. De fapt, el însuşi căzut victimă a răutăţilor omeneşti…

10). Tuturor din Bl., individual, le las tristeţeamea. O stare pe care, deşi am dorit s-o transform în bucurie, nu am reuşit. Ea pare a fi obiect de inventar după manifestarea unora…

11). Valiza veche, cu puţine însemnări pământeşti şi încercări literare nefinisate, să fie arse în faţa Bl. ca ofrandă simbolică adusă sărăciei şi neîmplinirilor mele într-o lume în care mistificările şi lipsa de virtute sunt mai periculoase decât glonţul. Anunţul cade în sarcina Toboşarului.

12). Tuturor oamenilor de bine. „Vă las din ce-am agonisit un dor/ Păstrat cu greu în inima ce nu mai tună/ Copilărosul chip cândva, acuma nins de brumă/ Cu pleoapa înţepenită scrutând a vieţii furtună.”

13). Altă avere mişcătoare şi nemişcătoare sigură nu am, precum nici datorii faţă de nimeni, iar datorii altora, morale şi materiale, le declar nule şi îi iert pe toţi pentru ca liniştea mea sufletească, măcar pe lumea cealaltă, să fie deplină. Scris şi semnat cu propria mână, Ion Mazere

NOTĂ: Textul testamentului ţine loc de necrolog OSÂNDA – text va fi înmânată proprietarilor din Bl. În loc de ţipău şi pomană.” A doua scrisoare semnată de Col (r) Ion Petrescu pentru a consemna evenimentul sărbătoririi vârstei de 90 de ani într-o geroasă zi de iarnă.