A FOST ODATĂ ÎN ROMÂNIA
Diribau…, cuvânt aproape magic, fabulos, coborât de niciunde în memoria colectivă şi a mea, cu ample rezonanţe în trecutul generaţiilor ieşite-n lume în anii de glorie ai comunismului „biruitor”, azi ca şi uitat, practic scos din vocabularul străzii, din jargonul trecătorului comun, al românului de rând vreau să zic, al valahului resemnat şi învins, apatic şi parcă tot mai rătăcit în tranziţia postrevoluţionară, indimidat şi fascinat totodată de mercantilismul constant agresiv prăvălit dinspre vestul civilizat peste România noastră ancestrală, mereu călcată-n copitele cailor de luptă imperialişti ori barbari, dar niciodată supusă pentru eternitate… Diribau, aşadar, cuvânt suficient prin el însuşi, care putea marca o întreagă epocă istorică şi chiar ar fi marcat-o dacă n-ar fi fost extirpat atât de scurt şi brutal, dintr-o singură tăietură de sabie, atunci când cu… „evoluţia”. Dar ceea ce vreau să spun acum, în partea aceasta de început, pleacă de la amănuntul că eram nu de prea multă vreme elev al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa când l-am auzit pentru întâia oară, la cuvântul acesta mă refer, diribau…, deci cam prin toamna lui 1979.
Mult mai târziu, abia, aveam să aflu că diribau – sau derubau – era, de fapt, denumirea prescurtată de la Deutsche-Rumänische-Bau 8 , adică Societatea Germano-Română de Construcţii, înfiinţată „pe vremea nemţilor”, în al Doilea Război Mondial, care a prefigurat sovrom-urile9 de mai târziu.
Aşa stând lucrurile, nu pot uita cum în fiecare dimineaţă, în timp ce ne adunam pe locul pentru inspecţie, treceau pe lângă noi plutoane compacte de soldaţi, în coloană strânsă pe cinci grupe, echipaţi în salopete kaki, cu căşti de protecţie pe capetele rase, cu mistria înfiptă sub centură ca un cuţit haiducesc şi răspândind în jurul lor un miros de sudoare şi de mortar. Terminaseră de construit noul local al liceului nostru şi acum lucrau la o clădire anexă. Se îndreptau spre locul lor de muncă în pas de defilare sau fredonând cântece pe care nu le auzisem niciodată la marină. Aveau un glas puternic şi grav, de bărbaţi adevăraţi, iar pe feţele lor mature nu puteam citi decât încrâncenare şi nimic altceva.
Seara, câte unul sau doi, cu capişonul tras şi lăsat pe gât, dar fără cască de protecţie, aşteptau cuminţi ca şi ultimul elev să se ridice de la masă şi, uitându-se întrebători la bucătăreasa-şefă, primeau de la aceasta, mai mult dintr-un sentiment matern şi dacă mai avea de unde – dar de cele mai multe ori avea! – câteva căni cu cacao cu lapte turnate grăbit într-un ceainic rudimentar, tip cazon, din aluminiu, cu care respectivii o zbugheau urgent la dormitorul lor, întru grabnica ostoire a poftelor gradaţilor care mai mult ca sigur că ei îi trimiseseră să procure acest supliment la norma lor cu multe calorii sub a noastră, a elevilor de liceu militar.
Şi nu pot uita, de asemenea, cum aproape de fiecare dată când treceau pe lângă noi în acele dimineţi de început de program, în vreme ce, aliniaţi pentru inspecţie, îl aşteptam pe locotenentul Mircea Moise, comandantul Companiei 1 Navigaţie, ca să ne verifice uniforma şi să ţină raportul, după ce se mai îndepărtau puţin, elevul Adrian Badea, alias „Bilă”, unicul fiu al unei actriţe de la Teatrul „Fantasio” din Constanţa, cel mai sărit de pe fix coleg de care am avut parte, se întorcea după ei şi striga, aşa, ca un apucat, cât îl ţinea gura, cu glasul în formare al unui cocoşel de grădină zoologică, piţigăiat şi prelung:
Diribaaauuu!, în vreme ce din depărtare, dinspre pavilioanele Institutului Militar de Marină „Mircea cel Bătrân”, parcă, deşi mai degrabă era vorba despre camarazi la fel de săriţi de pe fix ca şi „Bilă”, din compania noastră, dar nu numai, chiar dinspre subunităţile „şobolanilor” 10 aliniate ceva mai încolo, pe jumătatea dinspre Institutul Militar de Marină „Mircea cel Bătrân” a platoului, îi răspundea un fel de ecou în rafale, spre deliciul multora dintre noi, în marea majoritate simpli spectatori ai acelei operete pe cât de matinală, pe atât de nesperată şi în acelaşi timp originală: Au–au–auuu!
Soldaţii, cei din coada formaţiei, se întorceau şi zâmbeau şi ei, aproape că la unison: unii amar, alţii cu resemnare şi înţelegere, pur şi simplu ceilalţi… Pentru noi, atunci, şi pentru toată lumea din exterior, cum aveam să constat mai târziu, toţi aceia care lucrau undeva, la un obiectiv militar ori civil sau pe oricare dintre şantierele economiei naţionale, indiferent că în construcţii de clădiri, de drumuri, de poduri, tunele sau căi ferate, la irigaţii ori aiurea, nu mai spun de Canalul Dunăre–Marea Neagră, purtând salopete kaki şi însemnele Armatei Române, erau catalogaţi cu acest termen de împru-mut adaptat din nemţeşte, adică erua… diribişti.
Dacă mi-ar fi spus cineva, atunci, că peste şase sau şapte ani, voi ajunge să comand un astfel de pluton, eu unul, care pe vremea aceea aspiram să devin ofiţer în cea mai selectă armă, adică marina – părerea de atunci, între timp recalibrată mult, foarte mult! –, aş fi râs ca de o glumă bună. Evoluţia ulterioară a lucrurilor nu a ţinut cont însă de visele mele din adolescenţă şi, ca o fatalitate, am ajuns tocmai acolo unde m-am gândit cel mai puţin, la „diribau”. Cum s-a întâmplat minunea, vreau să spun care a fost drumul de la una la alta, mai puţin contează în economia acestei cărţi, deocamdată, aşa că să nu mai consumăm muniţia şi timpul aiurea trăgând în ţinte false când putem puncta mai clar şi concret dacă ne concentrăm pe direcţia principală de atac. Aşadar…
*
Pentru cei mai mulţi dintre ofiţerii de stat-major ai Batalionului 195 Drumuri şi Poduri din Târgovişte – unde s-a nimerit să primesc repartiţie la absolvirea Şcolii militare de ofiţeri activi de geniu, construcţii şi căi ferate din Râmnicu Vâlcea, în vara anului de graţie 1986 –, dar cu deosebire pentru locotenent-colonelul Haralampie Buh, inginerul-şef al unităţii, zis „Coaie-n Cizme” pentru modul târşâit-crăcănat în care se deplasa pe Strasse, a fost o confuzie, o eroare grosolană să ne audă comentând chiar pe noi, locotenenţii din promoţia 1986, că lumea din afară ne considera diribişti. Şi parcă-l şi aud pe „Coaie-n Cizme”, altminteri un ofiţer instruit şi destul de respectabil, după ce ne ascultase nedumerit, în sala de şedinţe, unde se prezentase ca să ne înveţe cum se încheie luna pe şantier, mai concret spus ca să ne arate cum se completează documentele de producţie şi alte aiureli de genul acesta care azi, în aşa-zisa „Eră NATO”, nu-mi mai spun absolut nimic, argumentând pe marginea problemei cu vocea lui guiţat-suavă, de ‘telectual de cazarmă sărit la ultima avansare în grad la excepţional din motive ce ţin de circuitul vodcii în natură sau cam aşa ceva:
– Măi, noi suntem unitate operativă, măi!
– Cuma aşa, tovarăşu’ col’nel!, s-a minunat locotenentul Toderin Borşaru, o pălugă de gălăţean cu fizionomie de rusnac pripăpşit prin Valahia de când cu ultima năvălire slavă, cel mai slab din toată promoţia la învăţătură, devenit instantaneu însă, odată cu primirea epoleţilor de locotenent, cel mai al dracului dintre comandanţii de pluton din întreaga armată română, şi tot el a întrebat, ca să ştie ce şi cum la o adică, imaginându-şi că va primi cine ştie ce explicaţie doctă sau măcar logică: Dar ce suntem?
La care „Coaie-n Cizme”, ridicându-şi ochelarii aburiţi din hârţoage ca să-l scaneze mai bine pe Borşaru, a cărui impertinenţă se simţea de la un kilometru în glas, nu însă şi în expresia chipului, limpede şi nevinovată ca a Sfintei Fecioare, fiindcă ştia al dracului să disimuleze când simţea pericolul, a clămpănit molcom şi sfătos, ca un bunic mai degrabă decât ca un superior în grad pe linie de comandă, de parcă nu ne aflam în timpul programului la sediul batalionului ci într-un „ceapeu” de provincie, la stabilirea planului cincinal la culturile de păioase:
– Măi, noi nu suntem diribişti, pen’că nu suntem de la DLEN11!… Aţi înţeles?… Numai ălora le zice… diribau!
Ascultându-l pe inginerul-şef, care e clar că nu mai avea nici el toate ţiglele pe casă din moment ce, în loc să-şi ţină tema pentru care se prezentase la convocarea locotenenţilor din promoţie, căzuse pe fenta noastră cu diribaul, aveai impresia că geniul era cea mai tare armă din organigrama de atac a oştirii valahe, iar specialitatea ei, drumurile şi podurile rutiere, elita elitelor!
Acum, eu ce era să zic, mi se părea perfect normal şi corect să ţină fiecare cu el însuşi; chiar nouă, în şcoala militară de ofiţeri de la Râmnicu
Vâlcea, locotenentul-major Dan Decaru, alias „Lupul Turbat”, comandantul de companie din anul
întâi de studii, se străduise să ne bage în cap cu polonicul că arma căi ferate este cea mai nobilă din câte există, şi acum chiar sunt convins de faptul că aşa şi este, chit că după anul 2000 încoace, arma aceasta a dispărut ca şi când nici n-ar fi fost din istoria armatei române, precum odinioară cavaleria… Ce să mai zic în cazul acesta de armele autentice de front precum infanteria, artileria, tancurile şi aşa mai departe? Însă amănuntul respectiv nu m-a împiedicat să zâmbesc cu nostalgie ceva mai târziu când, defilând pe
Bulevardul Tudor Vladimirescu, în faţa plutonului în care, în loc de o carabină sau de un pistol mitralieră, fiecare dintre soldaţii mei purta pe umărul stâng o lopată, o cazma, o rangă ori un târnăcop, îmbrăcaţi fiind cu toţii în salopete şi mirosind a transpiraţie, a praf de ciment şi, în genere, a bărbaţi tineri, foarte tineri, sănătoşi, păroşi, poate chiar păduchioşi dar virili, al dracului de virili în ciuda zvonurilor total nefondate că ni se punea bromură în ceai, vânjoşi precum hamalii din onstanţa Port şi cu privire de lupi hămesiţi, trecătorii atotcunoscători şi, în special, trecătoarele de toate vârstele şi categoriile să-şi explice unele altora altora, iar cele mai purii să-şi dea cu cotul şi să exclame cu palma dusă la gură şi glasurile ca de ceară topită, de mămuci grijulii ai căror băieţi vor ajunge şi ei nu prea peste multă vreme în aceeaşi postură: „Sunt de la diribau, săracii de ei!”, chiar dacă noi nu ne consideram aşa, nu?, fiindcă făceam parte, cum clămpănea „Coaie-n Cizme”, dintr-o „unitate operativă”, mai bine-zis din Batalionul 195 Drumuri şi Poduri din Târgovişte, unitate nu prea veche, dar cu tradiţii, e-hei!…
Până una, alta, în ochii unora dintre madamele răscoapte – că, pe atunci, numai pe acestea le vedeam, şi o să explic mai încolo de ce – şi, desigur, domnişoarele de pe flancuri (nu-mi scăpau nici ele, chit că, momentan, nu făceau parte din nicio ecuaţie), de la balcoanele cutiilor de chibrituri şi de pe trotuarele Cetăţii, se citea admiraţia, în ochii altora, mult mai numeroase, descifram fără nicio cheie compătimirea şi o aroganţă stupidă; noroc că „Bilă” era de acum bărbat în toată firea, iar copiii din ziua maturizării generaţiei mele nu mai ştiau să urle decât ca Tarzan sau ca apaşii, aşa că strigătul acela atât de războinic, din liceul militar, ce produse, până mai deunăzi, în rândurile noastre, momente de o savuroasă ilaritate, a rămas o simplă amintire.
Toate însă pe lume sunt făcute cu cap şi, într-un angrenaj, cea mai mică şi în aparenţă mai neînsemnată rotiţă are o însemnătate covârşitoare, dacă nu capitală. Numai cine conştientizează lucrul acesta este salvat şi îndreptăţit să-şi aroge aceeaşi importanţă precum un aviator sau un paraşutist, de exemplu, pentru că fiecare poate fi rege în meseria lui. Restul sunt ifose şi bârfe de salon, întrucât este clar că infanteristul n-ar face mare lucru în linia întâi dacă genistul nu i-ar asigura fortificaţiile, barajele şi căile de comunicaţie, dacă cefistul12 nu i-ar asigura transportul de trupe şi tehnică, dacă toţi aceştia nu ar distruge când şi ce trebuie distrus şi nu ar construi unde, când şi ce trebuie construit, ca să dau numai cele mai elementare indicii pentru un neavizat.
Plus că toate acestea nu s-ar putea face dacă virtualii combatanţi nu s-ar antrena, adică, milităreşte spus, nu s-ar instrui din timp de pace. Iar ideea era că dacă tot se instruiesc construind, demolând şi iar construind, de ce să facă toate acestea într-un poligon anonim şi limitat, când o pot face undeva în miile de şantiere şi de obiective economice diverse ale patriei, unde pot da şi unde au dat deja adevărate probe ale măiestriei şi forţei lor, înglobate în impunătoare lucrări de artă biruitoare peste timp, cu care să se poată mândri vreodată şi să poată învăţa ceva pentru viaţă.
Astăzi, la ora de faţă, la mai bine de trei decenii de când se petrec întâmplările relatate în această carte, întâlnesc prin presă îndeosebi tot felul de inepţii legate de militarii care au fost încorporaţi odinioară în unităţile dirijate în economia naţională, cu deosebire despre soldaţii din DLEN se vorbeşte, nu va trece mult şi or să apară chiar studii docte şi lucrări de doctorat, în care tot felul de neaveniţi, în special jurnalişti apţi necombatanţi şi literaţi inapţi medical pentru front îşi dau care mai de care cu părerea, marota unoara fiind pur şi simplu aceea că, vezi Doamne, România noastră nu va mai avea niciodată nevoie de armată întrucât fie suntem ca şi intraţi în zodia păcii eterne fie, şi mai credibil, „ne apără americanii”, şi dacă ne apără americanii…
În fine, asta e, ce să mai spui, şi mai ales cui să-i spui că aceşti „strategi” de bibliotecă şcolară habar nu au care este raţiunea de a fi a unei armate şi ce trebuie făcut ca, odată pusă pe picioare această armată, să o ţii în priză, altfel spus să o ţii sub tensiune astfel încât să nu ruginească. Şi ca să nu o lungim prea mult, voi oferi un singur reper: aşa precum Petru cel Mare, ţarul Rusiei, care a lăsat prin testament, fie acesta autentic sau contrafăcut, ca Rusia de după el nu doar că să aibă o armată, ci să o ţină permanent în războaie, ca să nu-şi piardă antrena-mentul, să nu lâncezească şi s-o ducă mintea la alte alea, devenind o povară pentru societatea din banii căreia trăieşte, preşedintele Nicolae Ceauşescu al nostru, mai pragmatic, cum nu putea trimite soldaţii să atace peste Dunăre ori aiurea, în Est – unde chiar am mai fi avut câte ceva de recuperat! –, că unde şi pe cine să atace pe timp de pace?, dar nici nu-şi putea permite să lase tineretul ţării neinstruit, mai ales că în România comunistă natalitatea a fost aproape în permanenţă pozitivă, şi nu intrăm în amănunte de ce şi pentru ce fiindcă nulităţile democrate de azi şi dintotdeauna oricum nu ar înţelege –, a găsit acest debuşeu, cu reinventarea „diribaului”, imaginându-şi că împuşcă doi–trei iepuri dintr-un foc: are şi armată, îi dă şi de lucru, construieşte şi socialismul şi, peste toate acestea, mai rămâne şi în posteritate cu imaginea unui ctitor de mare clasă, autentic şi mai ales eficient, ale cărui iniţiative, roade şi aşa mai departe, dincolo de faptul că respectivele ctitorii ale „epocii” sale nu chiar întâmplător botezată propagandistic „de aur”, se vor regăsi pe teren, vor învinge veacurile spre gloria României Socialiste şi a lui însuşi. Că pe undeva nu a greşit prea mult e de prisos să insist… Dar fiindcă am ajuns aici, musai trebuie să mai spun că munca efectivă, la nivel de organizaţie, nu este nici pe departe o „invenţie” a comuniştilor.
Desigur, n-am de gând să fac o incursiune prea adâncă aici, profitând de situaţie, cu atât mai mult cu cât, deşi locotenent instruit anume pentru aşa ceva, sau în orice caz, pentru ceva foarte apropiat, nici eu nu aveam habar mai mult decât alţii ca mine ori ca locotenent-colonelul inginer Haralampie Buh… Târziu de tot, după ce am început documentarea pentru Istoria presei militare, aveam să aflu şi eu că, lăsându-i deoparte pe nemţii din perioada lui Aolf Hitler, la noi la români, dincolo de faptul că taberele de muncă erau o iniţiativă în primul rând legionară, pusă la punct milităreşte de fostul licean militar Corneliu Zelea-Codreanu încă din anii ’20 ai secolului trecut, în armata română bazele structurilor specifice acestei veritabile „arme” şi care ar trebui să fie una de sine stătătoare au fost puse încă din luna aprilie a anului de graţie 1941 de către nimeni altul decât generalul Ion Antonescu, mai mult ca sigur că imitându-i pe nemţi, când a ordonat înfiinţarea Organizaţiei „Munca Tineretului Român”, condusă de un „Comandant ales dintre generalii în activitate ai armatei române” 13 , primul fiind, în acest sens, generalul adjutant Emil Pălăngeanu (1891–1953), la origine vânător de munte, erou al Primului Război Mondial, mort ca un câine în lagărul de la Capu Midia după preluarea puterii de comunişti, într-un miez de iarnă barbară, exterminat, ironia sorţii!, prin muncă forţată.
Iniţial, atunci în 1941, s-a început cu un „centru de formare a cadrelor” la Breaza, unde se află azi cunoscutul liceu militar, apoi s-au organizat trei „tabere de experienţă”, extinse în întreaga ţară mai apoi. Practic, odată stabilit sediul central la Bucureşti, ţara a fost împărţită în unsprezece regiuni, fiecare dintre regiuni incluzând mai multe judeţe, în raport de densitatea populaţiei, judeţele având la rândul lor unul–două grupuri a câte patru–şapte companii (tabere) fiecare, care purtau numele unor eroi militari, în funcţie de numărul tinerilor recrutaţi, efectivul lor urcând până la 180 de tineri. Evident că modelul a fost împrumutat de la nemţi – Reichsarbeitsdienst –, ai cărei ofiţeri-specialişti au format primii noştri comandanţi M.T.R., a cărui misiune de bază era munca (amenajări de drumuri, diriguirea cursurilor de apă, îndiguiri, drenaje, consolidări de poduri, împăduriri etc.), cea de a doua jumătate a zilei fiind rezervată educaţiei naţional-patriotice, educaţiei fizice şi exerciţiilor de disciplină. Scopul O.M.T.R. era în primul rând unul educativ, urmând a desăvârşi pregătirea tinerilor pentru viaţa obştească, dezvoltarea sentimentului de solidaritate naţională, dobândirea unei concepţii sănătoase despre munca manuală şi intelectuală, nu în ultimul rând dobândirea cunoştin-ţelor militare elementare şi pregătirea fizică. Asta cel puţin la modul teoretic.
În acest sens, erau recrutaţi toţi tinerii apţi pentru serviciul militar, pe timp de şase luni, premergătoare milităriei, echipaţi şi trimişi în tabere bine organizate, unde erau instruiţi şi îndoctrinaţi de instructori cu pregătire specială formaţi în acest sens la şcoala germană. Lozinca vremii pleca de la faptul că „e o datorie de onoare pentru orice tânăr român să muncească şase luni pentru Patrie”.
Fireşte, după venirea comuniştilor la putere, cărora le stătea-n gât orice iniţiativă burgheză, fie aceasta şi una cât se poate de vitală pentru neam şi ţară, a urmat un moment de recul, ca pentru întreaga armată regală, dar într-un final s-a renunţat reevaluat, alături de multe altele, şi această aşa-zisă „educaţie” militară prin muncă, astfel că, încă din vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej s-a organizat Serviciul Muncii (între 1950–195614), ulterior Direcţia Generală a Serviciului Muncii (D.G.S.M.), cu mii de militari angajaţi în misiunea de „reconstrucţie a ţării”, generalul Dumitru Dămăceanu (1896–1978) – la origine cavalerist, instruit la Târgovişte, proregalist căzut în dizgraţie şi pus pe făraş după abdicarea regelui, în 1947 – fiind unul dintre primii comandanţi.
Bineînţeles că habar nu aveam despre O.M.T.R. atunci, în plin comunism, la ordinea zilei fiind doar două „instituţii” cât se poate de… democratice ca să spun aşa, şi acelea cunoscute mai mult din auzite şi de pe teren, soldaţii lor fiind întâlniţi mai peste tot şi recunoscuţi uşor după ţinută, în speţă DLEN-ul15 şi Brigada noastră de căi ferate, mai apoi am aflat şi de Direcţia Construcţii Irigaţii, asta când, odată ajuns la Punctul de lucru Fundulea, unde se afla, de altminteri, sediul Companiei a V-a comandată de locotenentul-major Jan Costan, zis „Godacu”, dar o istorie măcar sintetică, de doar câteva pagini ale acestor structuri, nu se îngrijise nimeni să o scrie, totul era la nivel de telefonie fără fir.
*
Sunt multe lucruri frumoase în lume, unele cunoscute, altele mai puţin cunoscute, dar ce poate fi mai înălţător decât să treci printr-un defileu sau un tunel săpat în stâncă, să străbaţi Transfăgărăşanul sau Canalul Dunăre–Marea Neagră ori magistralele Metroului ivite dintr-o clipită – nu ca acum, când în cinci ani abia dacă se sapă 50 de metri şi işi iţesc boturile la suprafaţă două–trei staţii! –, să admiri grandoarea Casei Poporului (aceasta e denumirea corectă, chiar dacă are conotaţii politice de conjunctură), să te afli într-un triaj sau lângă un simplu bloc de locuit şi să-i poţi spune copilului pe care-l ţii de mână:
– Uite, nepoate, priveşte şi te minunează! Tare aş vrea ca, peste ani, trecând pe undeva, pe o stradă oarecare a Cetăţii, să poţi spune şi tu ca mine acum: aici, la temelia a ceea ce vezi, am pus şi eu o cărămidă, o piatră sau o roabă de mortar. Eram ofiţer, maistru militar, subofiţer ori simplu militar în termen. Mi se părea că armata e lungă, grea şi nenorocită, că nu se mai termină odată şi că pierd timpul degeaba… Dar cât de satisfăcut sunt azi! Scuză-mă, nu-mi pot stăpâni un sentiment de mândrie. Emoţia mă copleşeşte. Simt că nu am trăit degeaba!
7 Fragment din romanul Diribiştii, ediţia a II-a, în pregătire.
8 Sau Deutschland Rumanien Bauern.
9 Societăţi mixte sovieto-române care au funcţionat între 1945–1956, în scopul achitării datoriilor de război ale României către URSS. Termenul este asociat în prezent cu strategia de jefuire „legală” a României de către ocupantul sovietic, prin astfel de societăţi, care au acoperit cele mai importante ramuri ale economiei
(bănci, industrie extractivă, cinematografie, transporturi, asigurări etc.), ţara noastră fiind spoliată efectiv, în formă continuă şi susţinută, intensiv şi planificat, mai bine de un deceniu, cele mai importante resurse şi bogăţii luând drumul Rusiei.
10 Denumire peiorativă pentru elevii-marinari specializaţi în electromecanică şi a căror activitate, pe o navă, se derula în cea mai mare parte a timpului, de regulă, sub punte. În contrapartidă, ei ne spuneau nouă, celor de la Secţia Navigaţie, „carcalaci”, după acei gândaci negri, de bucătărie, care, de obicei, pe o navă se cazează peste tot acolo unde este ceva de ros, din cotloanele tainice până la bucătărie şi chiar pe punte..
11 Abreviere de la Direcţia Lucrări în Economia Naţională. Între 14 ianuarie 1950–4 ianuarie 1961 a funcţionat Serviciul Muncii din Ministerul Construcţiilor (din 1956, reorganizat în Direcţia Generală a Serviciului Muncii de pe lângă Consiliul de Miniştri). DLEN-ul a apărut în 1972, prin Decretul nr. 44 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale şi a funcţionat până în 1991. Era structurată, imediat sub comandă şi stat-major, pe secţii (cadre, organizare-mobilizare, irigaţii, construcţii industriale, mine, protecţia muncii), serviciul financiar, secretariatul şi aparatul de partid, iar trupa pe detaşamente (100 de oameni), regimente (1 000 de oameni) şi brigăzi (mai multe regimente cu un total de până la 10 000 de oameni). Militarii de la DLEN au putut fi întâlniţi pe toate şantierele economiei naţionale în anii de glorie ai comunismului, la irigaţii îndeosebi, în mine şi în industriile petrolieră şi siderurgică, la construcţiile de blocuri şi la fabricile de armament.
12 Cuvânt derivat de la iniţialele C.F., abrevierea de la căi ferate, termen cu care erau denumiţi, în limbajul uzual intern, elevii militari şi, în genere, ofiţerii de căi ferate.
13 „Aripi româneşti”, nr. 40/mai 1943, p. 12.
14 Serviciul Muncii a fost înfiinţat prin Decretul nr. 2 din 14 ianuarie 1950, fiind subordonat Ministerului Construcţiilor, în scopul de a utiliza raţional forţa de muncă a tinerilor prisos de contingent şi de a participa la „executarea lucrărilor de construcţii de interes general”. D.G.S.M. a fost desfiinţat la 4 ianuarie 1961, după colectivizare şi mecanizarea agriculturii.
15 Apare în anexa Marii Adunări Naţionale, în urma Decretului nr. 444/1972 de reorganizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. În anii ’80, avea un efectiv de 45 000 de militari – mai mult de jumătate decât întreaga armată a României de azi” – împărţiţi pe detaşamente (circa 100 de militari/detaşament, echivalentul unei companii de geniu cu aproximaţie), regimente (1 000 de oameni) şi brigăzi (până la
10 000 de oameni). Direcţia avea în subordine Secţia Irigaţii, Secţia Construcţii industriale, Secţia Mine, Secţia Protecţia muncii şi, la vârful structurii, alte diverse birouri administrative (de cadre, organizare-mobilizare, contabilitate
ş.a.). Practic, în acei ani, nu era obiectiv economic important în România unde să nu întâlneşti militari de la D.L.E.N., din agricultură la carierele de cărbuni, în mine, la canal, în fabrici de armament, termocentrale, hidrocentrale etc., plus la Casa Poporului şi în construcţiile de blocuri civile din Bucureşti şi din alte oraşe.