MIRCEA MALIŢA (1927-2018) – O viaţă dedicată României

Pe 12 iunie a avut loc
în Aula Academiei Române
o sesiune de evocări
dedicată academicianului
Mircea Maliţa, sub titlul “O
viață dedicată României”.
A trecut un an de când
s-a stins acest om uimitor
și rar. L-am cunoscut spre
finalul vieții și imaginea pe
care mi-a lăsat-o a fost aceea a unui om cu
gândire globală și măcinat de o multitudine de idei.
Spun “măcinat” deoarece și-ar fi dorit să aibă mai
mult timp fie să le dezvolte, fie să le pună în practică.
În același timp era măcinat de cursul lucrurilor din
România. Obișnuia să spună că “o națiune este pe
cale de dispariție atunci când se ocupă de lucruri
derizorii”; “suprareglementarea este un semn al
sclerozei unei societăţi”. Era amărât de-a dreptul de
superficialitatea cu care a fost tratat învățământul
diplomatic. Mircea Malița pusese bazele Academiei
Diplomatice, pe modelul academiilor diplomatice
ale marilor țări, instituție care a fost desființată din
capriciul și oportunismul unui individ care a ocupat
vremelnic funcția de ministru de externe, făcând loc
unui obscur Institut Diplomatic. O altă amărăciune
era legată de ușurința cu care statul român a lăsat să
se închidă una din puținele instituții internaționale
găzduite de București – Centrul European pentru
Învățământul Superior/ CEPES – creată tot la inițiativa
sa, în 1973, pe când era ministru al învățământului.
În acea vreme exclusiv blamată, ministrul român al
învățământului era membru al Clubului de la Roma
și lansa, alături de americanul James W. Botkin și
marocanul Mahdi Elmandjra, un raport care a făcut
înconjurul lumii – Orizontul fără limite al învățării.
În sfârșit, deși nu mi-am propus să fac aici un bilanț al
amărăciunilor profesorului Malița, acesta era profund
nemulțumit de felul în care fusese delăsată Comisia
de Studii Prospective a Academiei Române, domnia
sa fiind iniţiatorul studiilor prospective în România.

 

Puțini mai știu că în 1973,
Bucureștiul găzduia al
treilea congres mondial al
studiilor prospective ca o
recunoaștere a contribuțiilor
românești în domeniu.
Nu lipseau de la acest
eveniment excepțional
Alvin Toefler, Herman Kahn
și Bernard de Jouvenel. În
România tranziției nimeni nu mai avea timp
să se gândească la viitor… Mi-aș permite să adaug
și dorința unora de a se legitima prin asocierea cu
numele Mircea Malița în diverse publicații.
Mă întreb cum ar fi comentat Mircea Malița
eșecul pentru candidatura României la un loc de
membru nepermanent în Consiliul de Securitate
al ONU. Cu atât mai mult cu cât domnul ministru
Meleșcanu i-a fost prim colaborator lui Mircea Malița
în momentul în care acesta din urmă era ambasador
în Elveția și pe lângă instituțiile ONU de la Geneva.
Spun toate acestea deoarece Mircea Malița a fost cel
care a condus negocierile care au dus la obținerea
președinției României a Adunării Generale ONU în
1967.

Ba mai mult, Mircea Malița a fost şi cel care
a deschis reprezentanța permanentă a României
de la New York. Îmi povestea cum a cumpărat o
mașină de scris dintr-un magazin din metropola nordamericană și cu care a redactat prima corespondență
a misiunii diplometice românești, cum s-a înscris la
cursuri de drept internațional pentru a înțelege felul
în care reprezentanții SUA interpretează dreptul
internațional. Mi-a rămas în memorie și povestea
reuniunii din Consiliul de Securitate din 1962 în
care s-a discutat faimoasa criză a rachetelor sovietice
din Cuba. Mircea Malița mi-a povestit despre
extraordinarele presiuni la care era supus din partea
ambasadorului sovietic Valerian Zorin care îi repeta
până la refuz : “Malita, ești singurul socialist din
Consiliu. Trebuie să mă susții!” “Cum nu puteam
avea în timp util instrucțiuni din țară, i-am adunat toți

membrii reprezentanței noastre și i-am întrebat: de
unde știm că sovieticii au sau nu au rachete în Cuba,
putem verifica informația ?” “Este evident că nu
aveam dovezi și susținerea oricărei variante prezenta
pericolul compromiterii numelui României la ONU.
Cum eram însă în Tratatul de la Varșovia aveam ca
linie roșie susținerea Cubei.

Cum să împac acest
lucru cu păstrarea prestigiului și credibilității țării ?
Atunci mi-a venit ideea de a căuta ce greșeală au făcut
americanii și am găsit : blocada în apele internaționale
care contravenea dreptului internațional. Astfel, în
ședința din Consiliul de Securitate am dezvoltat
numai acest aspect, neamintind un cuvânt despre
prezența sau nu a rachetelor sovietice în Cuba. Când
a doua zi au apărut fotografiile satelitare americane
cu dovezi, România putea sta cu capul sus. În plus, și
americanii au recunoscut că numai poziția României
a fost singura care le-a pus probleme la reuniunea
Consiliului de Securitate”. Aceasta trebuie să fie
singurul obiectiv al unui diplomat român: promovarea
intereselor și apărarea prestigiului României.
Degeaba ne menținem într-o funcție dacă acest lucru
îl facem prin compromisuri inacceptabile. Mircea
Malița nu făcea compromisuri atunci când era vorba
de România. Este și motivul pentru care, în 1984 a
fost scos din Ministerul Afacerilor Externe. A avut
parte, cum el însuși îmi spunea de “cinci ani pierduti”
însă onoarea și profesionalismul nu au preț, nu pot fi
tranzacționate.

Cel mai bun mod de a-i onora memoria lui
Mircea Malița și de a-l face să trăiască ar fi ca tot
mai mulți diplomați să îi urmeze exemplul dar pentru
aceasta trebuie cunoscut. Ministerul de Externe ar
putea începe printr-un curs despre opera și activitatea
lui Mircea Malița pentru ținerii diplomați.