Recenzii şi cărţi primite la redacţie nr. 67 – 68

Manuela Cerasela Jerlăianu
ALBASTRU PUSTIU (Ed. Betta, 2018)

Motto:
„În mine ard cuvintele de rouă
Şi de aceea-n infinit iar plouă,
Dar meditez pe-o lacrimă de stea
Clădind alt cosmos din iubirea mea.”
(Manuela Cerasela Jerlăianu – Meditez)

Din romanul semnat de Caty Urucu – Lumina destinului (Ed. Ştef, 2017), dedicat Manuelei
Cerasela Jerlăianu, aflăm că, după terminarea liceului,
poeta urmează în paralel Facultatea de Inginerie şi
Management şi Şcoala Postliceală de Asistent Medical
Generalist. Atrasă mai mult de munca cu oamenii, poeta
lucrează la un spital cu medicul Şerban Brădişteanu unde
se simte ca acasă şi munceşte mai mult decât i se cere. Simte
că este menită să aline suferinţa oamenilor şi se dedică
cu pasiune acestei chemări. După izbucnirea bolii, este
nevoită să se pensioneze. Nu avea decât 30 de ani. Boala
nemiloasă o face să se strălumineze, să devină conştientă
de menirea ei pe pământ. Stau mărturie volumele ei de
versuri. Iată ce ne mărturiseşte, în acest sens, autoarea:
„Am venit pe pământ pe-o aripă de soare/ Din înalta trăire
cu miresme de floare./ Sunt aici să doinesc, să duc viaţa
prin vers/ În albastrul pustiu unde totul e şters…//(…)// Mi-e
privirea lumină şi mi-e inima jar,/ dar aud primul vers spus
de-un înger cu har,/ El cu lacrimi de foc în albastru pustiu/
Mă îndeamnă trăirea din iubire s-o scriu.” (În albastrul
pustiu)
Versurile Manuelei Cerasela Jerlăianu curg ca
lacrimile pe obraz sau ca ploaia prin văzduh, purificându-l:
„Ploaia, ploaia la fereastră,/ lacrime varsă duium,”
(Lacrimi, lacrimi).

Lacrimile sunt fie de dragoste împlinită: „Suntem
lacrime de rouă în grădini trandafirii,/ Dar şi sufletul chitării
ce se-aude-n nopţi târzii.” (Spune-mi), fie de dezamăgire:
„Din imnul iubirii, în haos se-adapă/ Cuvintele tale cu
al inimii chin,/ Iar cerul cu lacrimi lovindu-mă sapă/ În
ancora vieţii cu norii ce vin.” (Durerea coboară în
mare)
După cum am văzut, poezia autoarei nu este
dramatică în totalitate, o parte este îmblânzită de
dragoste, de credinţă şi de crezul că menirea ei pe
lume este scrierea versurilor.
Aşadar poezia Manuelei Cerasela Jerlăianu
este oximoronică, dragostea se desfăşoară între
împlinire şi neîmplinire, stările sufleteşti pendulează
între cer şi lut, existenţa între viaţă şi moarte: „Dar
dragul meu, mai mult ca niciodată,/ Eu sunt între
a fi şi nu afi,/ Însă m-arăt în lume minunată/ Şi
dornică de a trăi în orice zi.” (Tu mă doreai…)
Dragostea, credinţa, visul şi poezia menţin
tonusul: „Cu un sărut le vom zidi pe toate/ Şimbrăţişaţi etern, etern vom fi,/ Din amintiri tristeţile
vom scoate/ Şi iedera iubirii va-nflori.” (În şoapta
unei lacrimi)

În general poeta este romantică, dragostea se
petrece la malul mării sau în nopţile cu lună: „Iar luna
coboară cu barca-n avale/ La umbra pădurii cu pomi
funerari/ Lăsând numai vântul să cânte în vale/ ca dorul să
steie-agăţat în arţari.” (Slovele-au rămas acasă) Când nu
avem copaci funerari avem stele căzătoare.
Poeta arde pe altarul iubirii purificatoare: „Când
arde focu-n spirit ţin braţele deschise/ Şi-ntr-un căuş
de clipe, devin izvor de ploi,/ Când gândurile-nalte
încremenesc nezise/ Eu mă înalţ din flăcări cu albe aripi,
noi.” (Căutare)

În final, poeta ne transmite un testament liric
străluminat de credinţă: „Nu voi să mă plângă, nici luna,
nici noaptea/ Când spiritul pleacă spre slavă cântând,/
Că-n viaţă venit-am de mână cu moartea/ Din ea să mă-
nalţ în ceruri trăind.” (Nu voi să rămână în urmă durere)
Manuela Cerasela Jerlăianu scrie o poezie
polarizată între dragostea împlinită şi despărţire, între
transcendent şi imanent. Polarizarea îi conferă, de
multe ori o tensiune poetică impresionantă. Cititorii vor
descoperi o carte emoţionantă, Albastru pustiu semnată de
Manuela Cerasela Jerlăianu.
Lucian Gruia

 

Călin Căliman
FILMUL, MON AMOUR

O reconstituire realizată de George Canache și Dinu Moraru

În prestigioasa editură Ideea Europeană, a apărut o carte care se afirmă cu mult mai
mult decât un colaj de interviuri, fiind un gen aparte
de omagiu atât de bine scris încât dobândește valoare
de operă literară în sine, centrată pe personalitatea
unui om de excepție. Titlul cărții acoperă lapidar ceea ce se poate spune
în două cuvinte despre un om de altitudinea unui munte.
Din ce lume vine Călin Căliman? Bunicul său, Valeriu
Braniște, a fost unul dintre făuritorii de seamă ai Marii
Uniri de acum un secol, mistuit de flacăra vie a ideii naționale.
Părinții lui Călin Căliman, care i-au dat un nume de poveste,
au cunoscut prigonirile și temnițele comuniste, ca mai
toți intelectualii iubitori de neaam.Ca o paranteză asupra
căreia merită un bob zăbavă, toți marii români implicați în
Marea Unire, mai cu seamă basarabenii și bucovinenii
din Sfatul Țării, au fost fie uciși, fie chinuiți în închisori,
în România sau în Siberia Sovietică. Pan Halippa este un
miracol de supraviețuire după ce fusese condamnat
la moarte. Comuniștii români din epoca Dej au
îngenunchiat în mod degradant în fața ocupantului
sovietic, reprimându-i în mod bestial pe cei care
purtau în inimi icoana sfântă a neamului și patriei,
victimele de primă linie fiind legionarii și naţional-
țărăniștii, cum a fost și cazul părinților lui Călin
Căliman, tatăl său fiind un fruntaș țărănist. Nicolae
Mărgineanu evocă momentul dramatic în care tatăl
lui Călin, tocmai eliberat de la Canal, trecea să-l
vadă, neanunțat, la căminul studențesc din București,
în drum spre domiciliul din Brașov. În primul
moment, Călin Căliman, întâlnind un bătrân slăbit,
îmbrăcat într-o pufoaică murdară, nu-l recunoaște.
Împreună cu Nichita Stănescu, coleg de facultate
pe atunci, împrumută niște bani și merg împreună să ia o
masă. Nu a fost un caz izolat, majoritatea celor ieșiți din
temnițele comuniste erau atât de desfigurați încât părinții,
soțiile sau copiii nu i-au putut recunoaște în prima clipă. Alții,
nu puțini, nu au mai apucat nici măcar străfulgerarea bucuriei
revederii, căci, pe aceștia,după arestare, nimeni nu i-a
mai văzut vreodată. În sufletul românesc,
arta ocupă un loc privilegiat, genialitatea lui Eminescu o
dovedește din plin ca esență distilată a neamului, apoi avem
un har al frumosului vizual. Am colindat muzeele lumii,
dar nimic nu mă emoționează mai mult decât pictura
noastră, oglindă a sufletului cutremurat de frumusețea
lumii. Pelicula cinematografică este o succesiune de imagini picturale în mișcare,
iar narațiunea, scenariul, operă literară. Arta
cinematografului este recentă, avea nevoie de tehnica
modernă, dar a acumulat în timp scurt, valoare și
notorietate, capacitatea de a ne impresiona emoțional
și intelectual deopotrivă, cucerind un înalt rang
valoric. Dacă s-au scris mai multe istorii ale literaturii
române, cea a lui George Călinescu având mai
multă autoritate, (nici altele nu sunt categoric mai prejos), în istoria filmului românesc Călin Căliman
se singularizează fără termen de comparaţie. El a
intrat în legendă părăsind această lume cu o operă
pe deplin împlinită, lăsându-ne o moștenire fără
nevoie de adaos. A fost un patriarh al criticii filmului
românesc, așa cum l-a numit Laurențiu Damian. Și-a
apărat onestitatea în fața cerberilor cenzurii: ca
președinte de juriu, a acordat Marele Premiu unui
documentar dezavuat de culturnici, fapt pentru care
a avut pentru o perioadă destul de lungă interdicția
de a mai publica. Apreciindu-i cutezanța, Titus Vîjeu
îl consideră un cavaler sans peur et sans reproche.
Călin Căliman a ținut cursuri la universitatea
de film și a semnat peste 6.000 de articole dedicate
acestei arte, deținând pretențioasa rubrică de critică
de film într-o foarte lungă serie de publicații.
Dincolo de textele semnate, imaginea omului
Călin Căliman, așa cum doar o discuție fără
ascunzișuri o poate exprima, ne este oferită cu
măiestrie literar-jurnalistică de cei doi autori ai
cărții, care este, în plus, bogat ilustrată imagistic,
ceea ce oferă cititorului un chip cu trăsături
pregnante, pretabil până la portretizare expresionistă
sau caricaturizare.
Toți iubitorii de film ,spectator și realizatori,
vor citi cartea cu mult interes, plăcere și reamintire a
celui pentru care arde acum o candelă.
Corneliu Zeană

 

CETATEA „EXTRATERESTRĂ”
A LUI DUMNEZEU

Suntem foarte aproape de sfârşitul Pământului. Mai avem patru decenii şi doi
ani până când va începe prima fază a sfârşitului. Cel puţin aşa reiese din cartea lui Petru
Vintilă jr., care a debutat, în 2016, la Editura Compania cu pseudoromanul „Lucia
Ferescu sau Steaua dimineţii”. Autorul a crescut într-un mediu literar (tatăl său
şi unchiul – Victor Kernbach – fiind cunoscuţi, primul
pentru romanele, nuvelele şi lucrările sala plastice, al doilea pentru cărţile de
mitologie), iar el s-a îndreptat spre arta plastică, fiind un
cunoscut grafician, desenator şi fotograf. Însă pasiunea
pentru povestiri, literatură, filosofie, istoria religiilor,
mitologie şi, mai ales, pentru fenomenul OZN, nu l-a părăsit
nicio clipă. A publicat, până acum, și un minighid al Sinaiei şi un eseu al catacombelor bucureştene.
Petru Vintilă jr. a fost inspirat când şi-a numit cartea un pseudoroman. Pentru că ea nu se înscrie
în rigorile de construcţie ale unui roman, ci, mai degrabă, este o naraţiune-eseu despre legătura strânsă
care există între textul Bibliei şi concepţia sa despre Extra-lume. Pentru a-şi expune această concepţie, el
a creat un personaj – Lucia Ferescu – care este purtat din 1835 şi până în 2060, revenind pe pământ de trei
ori. Cartea este împărţită în trei părţi. În prima
parte, se evocă Bucureştiul primei jumătăţi asecolului
XIX, cu străzile lui, cu parfumul şi lumea aristocrată
a Valahiei. Aici se pot observa și valenţele de prozator
ale autorului. Evident, naşterea Luciei Ferescu,
care era nepoata vestitului
boier Ferescu, este îmbrăcată într-un nimb de
ficţiune autentică. Când a fost botezul Luciei, s-a
întâmplat un fenomen ce ţine, mai degrabă, de
fantastic. Sigur, personajul în sine și unul ce atinge
graniţele fantasticului este un copil talentat, înclinat
spre studii aprofundate de istorie, filosofie,
limbi vechi, istoria religiilor, texte apocrife,
într-un cuvânt un spirit renascentist. Sigur că în
epocă au trăit astfel de personaje, dacă ar fi să ne
gândim la Iulia Hașdeu sau la Elena Ghica (a
cărei viaţă l-a inspirat pe autor în construcţia acestui
personaj). Elena Ghica, la fel ca Lucia Ferescu, a
fost un copil precoce. La cinci ani, învăţa franceza,
engleza, greaca, latină, rusa şi italiană. La opt ani,
mânuia arme şi călărea cu uşurinţă. Fiind pribeagă
prin Europa, împreună cu familia sa, a tradus texte
greceşti din antichitate pentru savantul Alexander von
Humboldt, iar la 16 ani traducea Iliada în germană.
La 20 de ani, s-a căsătorit cu prinţul rus Alexandru
Kolțov Massalski. Dezgustată de întâlnirea cu Mohr
(serviciul secret imperial), Elena fuge din Rusia
şi se stabileşte în Elveţia, unde devine celebră sub
pseudonimul Dora d’Istria. Această figură de excepţie
stă la baza construcţiei personajului Lucia Ferescu.
Numai că Lucia Ferescu este înzestrată de autor cu
puteri paranormale şi cu devieri sexuale.
Să nu uităm întâlnirea ei de la mănăstire cu Teodora, cea care în absență a rămas credincioasă
până la dispariţie. Totodată, este preluată, în această
primă parte a cărţii, figura farmacistului Berger din
Braşov, figură pe care o întâlnim, de altfel, şi în
nuvelistica lui Mircea Eliade – „Secretul doctorului
Honigberger „ – numai că aici Lucia se împrietenește
cu farmacistul, mai ales că acesta avea o bibliotecă
foarte bogată în manuscrise vechi. Farmacistul pleacă
în nirvana (dispare) şi îi lasă Luciei drept moştenire
întregul tezarur. Partea întâi se termină la fel, cu dispariţia
Luciei, pe care nu a mai găsit-o nimeni. În partea a
doua a cărţii, o regăsim pe Lucia, deja matură, unde,
în 1940, îl întâlneşte pe Marius Apostolescu, fiul
bancherului Grigore Apostolescu, la o petrecere de
Revelion. Marius, îndrăgostindu-se de prea frumoasa
tânără, îi face, după sărbători, o vizită acasă. Din
acest moment, începe fractura cu rigorile unui roman.
Discuţia care are loc între cei doi este mai mult un
demers, riguros şi bine documentat, asupra naturii
extraterestre a lui Dumnezeu şi a îngerilor care îl
înconjoară. E adevărat că această idee a existenţei
unei civilizaţii extraterestre, care a vizitat, în urmă cu
mii şi mii de ani, Pământul o regăsim şi la un autor de
succes, Eric Däniken, în cartea sa „Amintiri despre
viitor”, publicată la noi prin anii ’70. Däniken era
de părere că această civilizaţie a contribuit enorm
la devenirea lui Homo Sapiens. Dar, PetruVintilă jr.
aduce în discuţie un lucru mai puţin ştiut şi anume
„ADN-ul” seminţiilor din Vechiul Testament. Prin
vocea Luciei Ferescu, autorul aduce în atenţie faptul
că în Biblie, mai ales în Vechiul Testament, lucrurile
sunt foarte clare. Dar aceste adevăruri nu pot fi înţelese
decât dacă ai cunoştinţe de genetică. Iar de aici începe
toată demonstraţia. Cum ADN-ul extraterestru
este compatibil cu cel al poporului ales şi cum
Dumnezeu, în cetatea lui intergalactică, este tot
timpul cu îngerii geneticieni şi îşi doreşte un ADN
pur pentru a se revigora energetic. Bine, teoria poate
părea la început fantastică, dar sunt aduse în discuţie
lucrări ale unor savanţi care s-au ocupat de această
problemă. În fapt, cartea abundă în trimiteri la diverşi
autori cunoscuţi. După dialogul între ea şi Marius
Apostolescu, amândoi dispar. O reîntâlnim, în partea
a treia a cărţii, în octombrie 1988, când îl întâlneşte pe
Alexandru Theodorescu, unul dintre studenţii preferaţi
ai lui Ioan Petru. Are loc o desfăşurare de „forţe”, când
toată opera lui Culianu este interpretată şi pe faţă, şi
pe dos. În această secvenţă, autorul îşi devoalează
întreaga capacitate eseistică şi interpretativă. Evident,
punând în valoare o teorie cosmogonică şi ontologică,
care îţi dă de gândit. Faptul că noi, pământenii, suntem
nişte experimente de laborator genetic nu poate să te
bucure.

Volumul are şi un epilog, în care autorul
stabileşte începutul sfârşitului în 2060. Dar, acest
sfârşit se va derula în trepte până la finele secolului.
Sigur, şi aici ne întâlnim cu Lucia Ferescu, dar în
dialog cu eul actorial al lui Petru Vintilă jr.
Cartea „Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii”
este o invitaţie la meditaţie asupra condiţiei umane în
raport cu macrouniversul. Nu este un volum comod.
El face rodul muncii unui autor foarte documentat
în probleme de ufologie, foarte stăpân pe fraza sa şi
interpretând corect cartea cărţilor, Biblia. Cred că la
noi este o întreprindere unică, întâlnindu-se pe acelaşi
teren atât literatura, cât şi demersul ştiinţific. Numai
că îţi lasă un gust amar, la gândul că un Creator Divin
îşi poate omorî propria creaţie.
Mariana CRIŞ