Selectați pagina

ROMULUS RUSAN – Omul si prietenul adevărat –

De-a lungul timpului, fiecare dintre noi poate întâlni mulți oameni, cu care uneori
poate rămâne apropiat, căci drumurile vieții se
păstrează intr-un paralelism sau se pot întretăia.
Un astfel de om a fost pentru mine, în decursul
a peste 60 de ani, Romulus Rusan. Eram studenți ai
Institutului Politehnic din Cluj, el cu un an mai mare,
la Facultatea de Mecanică, eu la cea de Construcții.
Pe atunci, sesiunile științifice ale studenților
aveau o desfășurare festivă. Desfășurarea lor era,
într-un fel, programată pe specialități: rezistența
materialelor, mecanică,
beton, matematică etc.
Deși eram la Construcții,
profesorul de mecanică
Andrei Râpeanu mi-a
încredințat elaborarea unei
lucrări în acest domeniu:
despre optimizarea
funcțională a unui mecanism.
După eforturi deosebite și
o îndrumare competentă,
am reușit să o duc la capăt,
urmând a o prezenta la
ședința de comunicări, la
secția de Mecanică…
În ziua susținerii,
eram în sală singurul
student la Construcții și îmi
așteptam rândul, conform
programării. Lângă mine,
un tânăr înalt, zâmbitor, m-a
întrebat ceva în legătură
cu tema pe care urma să o
prezint. Așa a văzut că nu
sunt de la Mecanică și că
aveam o stare emoțională deosebită…S-a oprit să-
mi explice, mai pe înțelesul meu, chichițele acestui
mecanism, pentru a-i înțelege funcționarea. Mi-a
venit rândul și expunerea a mers foarte bine.
Scăpat de emoții, am rămas în sală, căci
succesul îl datoram colegului care acum își prezenta
lucrarea și voiam să-i mulțumesc. Foarte încântat
că l-am așteptat, am plecat amândoi din sală și am
început să sporovăim de toate pentru toți.
În încheierea sesiunii de comunicări, s-au
anunțat rezultatele: prietenul meu a luat premiul I, iar
eu mențiune. Așa l-am cunoscut pe Romulus Rusan.
Amândoi eram foarte încântați că ne-am cunoscut și
am hotărât să ne vedem mai des, căci eu locuiam la
cămin, iar dânsul la un unchi, în oraș.
Într-una din întâlnirile noastre ulterioare, mi-a
mărturisit din gândurile,
întâmplările, obstacolele,
bucuriile, dar și necazurile
sale… Odată cu trecerea
timpului, studenți fiind încă
amândoi, fără să ne dăm
seama, ne-am împrietenit
cu adevărat. El colabora
la Tribuna, dar și la ziarul
local Făclia cu articole,
care în cea mai mare parte,
erau reportaje. Așa se face
că, dintr-o pornire „gând
la gând cu bucurie”, ne-am
înțeles că nu ar strica dacă
am scoate la „rota-printul”
Institutului Politehnic Cluj
o mică publicație în care
să se prezinte activitatea
studenților de la cele două
facultăți, dar și gândurile
cadrelor didactice… Pentru
concretizarea acestei
inițiative însă, era nevoie
de obținerea unor aprobări,
avize și mai știu eu ce demersuri.

În primul rând, era
necesar acordul Rectorului, pe atunci bine-cunoscutul
profesor universitar Alexandru Domșa. Acest prim pas
l-a făcut, cu succes, Romulus Rusan. Mai era necesară
obținerea avizului de la directorul administrativ al
Institutului. Acesta era tatăl colegei mele Karoly. Era
de altfel și tatăl celui care a fost antrenorul echipei
naționale feminine la gimnastică, Bela Karoly.
Auzind de intenția noastră s-a arătat surprins, dar
și entuziasmat în același timp. Ca urmare, a luat
problema în mână și a obținut toate avizele necesare.
Așa s-a născut revista „Politehnica” (1957). Era cu
adevărat o victorie! Dar bucuria nu a ținut mult căci,
după apariția câtorva numere, organele competente
au decis executoriu: „o revistă inutilă”, obligată să își
înceteze apariția.

În 1958, Romulus Rusan termină facultatea și
se dedică în totalitate scrisului, continuându-și arta
reportajului cu o dăruire de invidiat. Colaborează
în continuare la „Tribuna” și „Steaua” care apăreau
la Cluj, dar și la „Luceafărul”, „România Literară”,
„Cinema”.

Un om serios și perseverent, cu reale calități
scriitoricești, nu abandonează lucrul început și, în
1963, publică prima carte, „Râul ascuns”, în colecția
„Luceafărul”, la „Editura pentru literatură”. În luna
decembrie a aceluiași an, publică cea de-a doua
carte, „Expres ‚65”, la „Editura Tineretului”, colecția
„Patria Noastră”. Atunci, imediat după Anul Nou,
ne-am întâlnit pentru a mai sta de vorbă și „a mai
povesti”, cum avea obiceiul să spună, pregătind o
mică festivitate ce avea să vină cu surprize, în aprilie…
Surpriza a fost pe măsură, căci ziarul „Făclia”
din 11 aprilie 1964 consemnează primirea „premiului
pe anul 1963 al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. pentru
reportaj”, acordat tânărului scriitor clujean Romulus
Rusan, fiindu-i premiate cărțile „Râul ascuns” și
„Expres ‚65”. Și pentru mine a fost o surpriză în plus,
căci îmi va dărui aceste două cărți cu dedicați speciale,
pe care vreau să le consemnez în continuare, întărindumi convingerea că îmi este un adevărat prieten. Pe
„Râul ascuns” scrie: „Lui Gheorghe Țiclete îi închin
acest
râu ascuns al prieteniei mele vechi, datând din
anii politehnicii, dorind-o prelungită pe mulți ani
înainte, fructificată în întâlniri omenești și literare tot
mai dese”, Cluj, apr. 1964, Romulus Rusan. Având
la îndemână, adusă special, îmi oferă și volumul
„Expres ‚65”, cu următoarea dedicație: „Inginerului
Gheorghe Țiclete – unul dintre puținii ingineri-poeți
ai acestei țări, alături de Ov. S. Crohmălniceanu și de
subsemnatul! Îi doresc din inima mea prietenească
mult succes în ambele direcții ale profesiunii sale” ,
Cluj, apr. 1964.

În prefața primei sale cărți, Al. S. Ștefănescu
spune atât de frumos: „Romulus Rusan…a ales pentru
prima carte, cu care se prezintă emoționat în fața
cititorului, câteva din acele «locuri fără trecut, locuri
reduse în timp, constelații coborâte pe pământ»,
mândrindu-se că se află «printre milioanele de
astronomi ai acestui timp»”. Tot el constată cum „In
reportajele lui Romulus Rusan palpită inima uriașă a
poporului român” și că „cititorul va avea bucuria să
descopere în acest volum un artist adevărat, îndrăgostit
de țara lui, și a cărui tinerețe este vizibilă nu numai
în patosul sentimentelor, dar și în lupta teribilă dintre
inginer și poet”.

Despre acest om minunat, care a fost Romulus
Rusan, nu pot spune decât cuvinte de laudă, admirație
și respect, mărturisind totodată această durere pe care
nu o pot descrie la pierderea celui care mi-a fost atât
de apropiat sufletește, pe care l-am iubit ca pe un frate
și care, de fiecare dată când mergea la Cluj, îmi dădea
telefon și îmi spunea: „am trecut pe la mormântul
nepotului tău din Cimitirul Eroilor, am aprins o
lumânare și i-am lăsat o floare…”
Pentru faptul că era prea modest și la locul lui,
îmi voi permite să vă dau câteva date personale, pentru
a-l cunoaște: s-a născut în 13 martie 1935 la Alba Iulia
și a decedat, după o grea și prelungită suferință, la
Spitalul Fundeni din București, joi 8 decembrie 2016,
orele 18,45. Slujba de pomenire și înhumarea au
avut loc duminică, 11 dec. 2016, la Cimitirul Bellu,
unde au fost prezenți sute de oameni…, bucurânduse, dacă putem spune așa, de înalte onoruri naționale,
sub steagul tricolor și o gardă militară. Nu ne mai
văzusem de doi ani, dar am vorbit la telefon de mai
multe ori și-mi mărturisea îndurerat că regretă această
imposibilitate de a ne vedea, dar când se va simți mai
bine îmi va telefona…, ceea ce nu s-a mai întâmplat…
A fost unul dintre fondatorii organizației
neguvernamentale „Alianța Civică”. A fost director
științific al „Centrului internațional de studii
asupra comunismului, din cadrul Memorialului
Victimelor Comunismului și al Rezistenței”.

A primit
premiul UNESCO pentru toleranța interetnică și
interconfesională „Corneliu Coposu” (nov. 2000),
premiul „Adrian Marino” la Salonul Gaudeamus
pentru editarea cărții „Exerciții de memorie” (martie
2000); coordonator al lucrării „Cartea moților”
(2013), apărută sub egida Academiei Civice, cu
ocazia jubileului de 20 de ani ai Memoriei Victimelor
Comunismului și a Rezistenței de la Sighet…
În colaborare cu soția sa, Ana Blandiana,
scoate, în 1971, la Editura Albatros, „Convorbiri
subiective”, o culegere de discuții, explicându-și
intenția de a pune o oglindă pe chipuri ce li s-au părut
reprezentative, pentru o mentalitate sau alta, capabile
a defini revelatoare serii umane, de la care generațiile
următoare să se poată revendica. Dacă vom aminti,
doar în treacăt, aceste discuții reportericești, cu
personalități precum: Grigore C. Moisil, Al. Rosetti,
C. Daicoviciu, Ștefan Vâlcu, Petre Ștefănescu Goangă,
Marin Preda, Liviu Ciulei, Mircea Malița sau evocări
ale lui Lucian Blaga, Nicolae Labiș etc. etc. ne putem
da seama de importanța educativ-formativă a acestei
cărți.

Cum cei doi coautori nu s-au potolit, după 6
ani, în 1977 vor edita cea de a doua carte de convorbiri
subiective, pe care au intitulat-o „O discuție la masa
tăcerii”, apărută la Editura Eminescu. De această dată
apar personalități precum: Corneliu Baba, Octavian
Onicescu, Ana Aslan, Al. Philippide, Iorgu Iordan,
Cristea Mateescu ș.a., dar și amintiri despre George
Emil Palade evocate de Ion Juvara și Dumitra Vereanu
– mama laureatului Nobel, care avea 90 de ani. Deși
majoritatea cititorilor săi, când vorbesc de Romulus
Rusan, îi apreciază „America ogarului cenușiu”, ca
fiind cea mai cunoscută, activitatea sa publicistică
este impresionantă.

Nu pot trece cu vederea o carte tot atât de
importantă și apărută în 1986 la Editura Cartea
Românească, trilogia „O călătorie spre marea
interioară”: captivantă, dar și călăuză de istorie și
civilizație, primită la 19 mai 1986 la librăria „Cartea
Românească”, după o discuție îndelungată, în trei,
căci de față era și cel care a fost Mircea Nedelciu,
iar Romulus Rusan, cu același scris ordonat și atât de
drag mie, a încropit ultima dedicație care mi-a rămas.
„familiei Gheorghe Țiclete în totalitate – această carte
de drumuri lungi, împreună cu amintirea tot atât de
lungă a studenției făcute cu Țiclete-senior”.

Gândul Anonimului

Arhivă