Poezii aparute in nr.61-62 / iunie 2016

Semaforul
Viaţa e o înşiruire de semafoare
Trecem de unul, dăm de altul.
Clipele de fericire sunt intermediare,
Pe galben
Pe verde sunt amăgirile suportabile
Şi le trăim când traversăm.
Pe roşu sunt durerile care ne blochează
O vreme.
Eu vin de pe un drum secundar
La a cărui intersecţie cu drumurile principale
Semaforul stă cel mai mult pe roşu.
Atunci meditez şi scriu poezii.

Cercul şi centrul
A existat un pictor care
Dintr-o singură mişcare a mâinii
A desenat un cerc perfect.
Apoi, l-a privit îndelung
Şi i-a fixat cu precizie centrul.
Am desenat şi eu un cerc dar nu mi-a reuşit.
De atunci rătăcesc în interioril său
Căutându-i centrul.

Şanţul
În faţa mea s-a săpat un şanţ adânc,
Nu pot să-l trec.
Seamănă cu un rid de pe fruntea-mi îngândurată.
Nu credeam că am să-l depăşesc,
Dar timpul le rezolvă pe toate.
Acum aştept să se rambleieze şanţul.
Lucian Gruia

Gheorghe VĂDUVA
Port-creier
Am fost plecat o noapte cu creieru-mi la
piaţă,
prea viscolit de-o iarnă dintr-un pustiu de
bine,
să-l vând pe-un dor de stele, din noaptea
care vine,
când voi ajunge, poate, cu ochii-n
dimineaţă.

Am vrut să-i spun o vorbă, când am plecat
de-acasă,
să-i umplu neuronii c-un strop de nostalgie,
să-i zic ce-mi zice lumea c-ar trebui să ştie,
când umblă printre stele doar în papuci de
casă.

Am vrut să-i spun mai multe şi să-l vorbesc
de bine –
credeam că o să-i placă, la toţi ne place asta
– ,
c-o vorbă chibzuită îţi linguşeşti nevasta,
când te-a văzut cu alta prin curţile vecine.

Dar Creierul cel Mare nu-i cratiţă, nici fustă,
ci Einstein-ul din creştet, mai sus ca
Relativul,
cu el nu-ţi ţine trucul cu prostul şi naivul,
oricât eşti tu de cobră, el tot va fi mangustă.

Dar vream să sting conflictul, să-l fac doar
să zâmbească,
deşi-i cam dus cu pluta, el, totuşi,
guvernează,
e tare-n constelaţii, dar, noaptea, nu visează
şi nici nu vrea vreodată din gând să se
trezească…

Am vrut să-l rog s-accepte că inima nu-i
gheaţă,
ci foc venit din Soare şi din adâncul Terrei,
că lumea e de toate, da-n foc stă miezul erei,
şi chiar de nu-i gândire, simţirea-i mod de
viaţă…

Dar creierul din mine n-ascultă de cuvinte,
şi nici de vreo idee ce plânge-un fir de iarbă,
nici de povestea vorbei ce-şi râde tâmp în
barbă,
ci doar de-o raţiune ce calcă pe morminte.

Nu pot să-l vând pe-o coapsă şi nici pe vreo
idee,
mă-ntorc cu el acasă şi-l las să aiurească,
să umble printre gânduri şi-n gând să se
gândească, iar eu să-mi umplu viaţa c-o floare şi-o
femeie…
N-am să-l împac vreodată cu apa şi cu focul
–
în fiecare creier, e-un creier care zace,
în fiecare vorbă, e-o vorbă care tace –
şi n-am să-i schimb vreodată cu nenoroc
norocul…

Dar eu, umil port-creier, am alte fascinaţii
şi-o inimă ce bate, cu foc, prin constelaţii.
Gheorghe Văduva,
Bucureşti, 02 iunie 2016

Bate mintea-n creier cuie

Bate mintea-n creier cuie
să-l fixeze de-un cuvânt,
cu o ancoră pe vânt,
ca un pas pe-o cărăruie.

Cuiul nu se bate-n piatră,
piatra-i piatră, cuiu-i fier,
soarele nu-i cui pe cer
ci doar foc aprins pe-o vatră.

N-ai să poţi să baţi în vatră
niciun cui de pe pământ,
ci doar Cuiul Dacic sfânt
scos din spiritul de piatră.

Este-un cui bătut de soare,
într-o zi cu nori şi ploi
şi cu umbre de trifoi,
pe o stea nepieritoare.

Cuiul dac nu rugineşte,
este-un cui din steaua lui
şi nu spune nimănui
nici ce vrea, nici ce gândeşte.

Cuiu-n cuie nu se bate,
cuiu-i unic şi-i doar cui
şi nu-i cui în pielea lui,
chiar de cui pe cui se scoate…

Bate mintea-n creier cuie,
minţile din minţi n-au creier,
nici vioară pentru greier,
ci doar cap pentru cucuie.

Mintea bate-n creier cuie,
când în creier minte nu e.
Gheorghe Văduva,
Bucureşti, 08 aprilie 2016

Doctor de inimi
În inimă bate un cântec de dor,
pe înţelesul limbii-n care plânge
prin stropul de rouă în care se frânge

o aripă ruptă de-o pasăre-n zbor.
…E iarnă; afară-i zăpadă şi ger,
şi-n casă-i lumină, frumos şi căldură,
dar inima-i bate-n clepsidra de zgură,

şi-n pieptul durerii, secundele-i pier;
ajunge cu ele pe fugă-n spital,
speranţele vieţii-i sunt flori numărate,
se pierd în ecouri secunde uitate
şi drumul, în noapte, se umple de val…

…Pe masă-i lumină şi cad din pustiu
secunde de moarte pe-o clipă de viaţă,
pe clipa uimirii e-n ochi dimineaţă,
iar soarele vieţii-i acum bisturiu…

O inimă ştie că leacul de-acum
se află-n clipirea din degete sfinte,
la fel ca ideea cuprinsă-n cuvinte,
ca liniştea casei pe stâlpii de fum.

La cumpăna lumii, un cardo-chirurg,
înclină balanţa spre viaţă din moarte,
aduce aproape ce-a fost azi departe
şi umple cu viaţă un om din amurg.

Un doctor de inimi-i o rază de leac,
ce-alină durerea ce-n umbre se zbate,
el ţine în palme un turn din cetate
şi-o inimă-a lumii din miezul de veac.

C-o inima-n palmă, c-o viaţă-ntr-un ac,
un doctor de inimi e-un foc pentru viaţă,
el scoate căldură din sloiul de gheaţă,
şi vindecă clipa când erele zac…

…E iarăşi speranţă şi rouă pe flori,
în pieptul luminii, o inimă bate,
căci inima-i locul iubirilor toate
şi viaţă-n lumină, ca soarele-n zori,

Un doctor de inimi e-o inimă mare,
ce-aduce în oameni ideea de Soare.

La mulţi ani doctorului de inimi Virgil
Cândea,
cea mai mare şi cea mai frumoasă inimă din
piepturile noastre!
Gheorghe Văduva,
Bucureşti, 24 mari 2016

Ploile sunt lacrimile poeţilor

Ploile sunt lacrimile poeţilor
curg în râuri vijelioase ori calme
pietrele cântă sub versurile
şlefuite de lună, de stele
poeţii nu se nasc oriunde, oricând
nu-i recunoşti uşor, nici repede
seamănă oarecum cu noi
dar ochii lor văd mereu altceva
glasul lor sună altcumva
ei râd şi cântă şi privesc moartea în ochi
beau cu ea o cafea, un şpriţ
zilnic fac o tură dincolo de orizont
din teribilismul lor vicios şi fermecător
cine să-i creadă când povestesc
cum e dincolo şi dincoace de lumină
cine să înţeleagă că versurile lor
sunt strigătele noastre de ajutor
sunt scrisorile noastre de adio
lansate-n infinit
dar infinitului nu-i pasă de noi
infinitul nu are timp nici răbdare
infinitul nu îşi cere iertare…

Grăbire

Când pleci grăbit
să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte
cu sângele în dezordine
şi creierii răvăşiţi de vântul verde
al primăverii venite iar prea devreme
brusc îţi iese în cale
iubirea vieţii tale
o recunoşti de departe, strigi
dar ea se uită în altă parte
grăbindu-se la rândul ei
spre cineva, spre ceva nevăzut
amestecându-se în mulţime, topindu-se
în forfota oraşului agitat, şi el
îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos
cu turnurile desperecheate
sub un cer noros respirând sacadat
descheiat la toţi îngerii…

Lucrurile

Lucrurile după care tânjesc
nu sunt de aici, nici de acolo
lucrurile fundamentale
ale obişnuinţei de-a fi aceeaşi
în nesfârşitele feluri şi chipuri
lucrurile după care tânjesc
în pulberea osemintelor sacre
vor veni într-o zi
goale sau împodobite
în nopţile sepulcrale
ascultând Camerata Regală
în zile de trek
ele sunt multe şi de nimic n-au nevoie
ele nu cunosc jertfa Amăgitorului
biciul Îmblânzitorului
cupa Otrăvitorului
sorbind solitudinea
celui ce nu mai poate iubi
risipindu-se prin iarba dulce a fiarelor
lucrurile după care tânjesc
mă urmăresc
neinventate încă
vâslind după ce-i imposibil şi cast
lucrurile după care tânjesc
se îndepărtează cu cât eu înaintez
în lumea dispreţuită de dragoste
merg pe căi multiple
dacă m-ar vedea ar putea sa existe.
lucrurile după care tânjesc
pot privi toate celelalte lucruri deodată
împodobind fiinţa dorinţei
din resturile vieţii înconjurătoare
găsindu-i o mai bună întrebuinţare

Fructul oprit

Plouă, se-ntunecă
sub cupole de ceară
poeţii se-nfrăţesc în alcooluri
cu coatele pe tăblii de fum
tatuează cu versuri noaptea
poeţii beau ploaia şi râd
ea le udă filele încifrate
ca pe nişte morminte ce vor înverzi cândva
poeţii se scufundă
în fiecare strop de ploaie
de fapt o cerneală invizibilă
răsărind apoi cu carnea lor albă
ridicând la suprafaţă, deasupra apelor
ca pe un trofeu
poemul paratrăsnet
cu limba lui despicată
trupul poetului e un copac misterios
cu rădăcinile în magma pământului
în el atârnă fructe miraculoase
pârguite de fulgerele
din ochiul lui Dumnezeu.

Doar prezentul contează

Doar prezentul
curgând printre degete
doar prezentul cu bucuriile mici şi rare
de care te împiedici
în drum spre farmacie, pâine, spitale
fără să te gândeşti că poate fi ultima călătorie
ultima bucată de cer a ochiului lacom
respiri
nu şti de ce, până când
rătăcind prin ziua vastă
alergi în interiorul propriului trup
cu propriul sânge de gât
ciocnindu-şi globulele
ca paharele pline cu un vin bun
alergi să te eliberezi
de sclavia gravitaţiei terestre
cu fiecare izbândă devii mai fricos
doar prezentul contează
doar prezentul riscă să ţină cu tine
aplaudă tristeţile celor veseli
doar prezentul vede lucrurile
de care te temi cel mai mult…

Cei ce nu dorm

Poeţii nu dorm
vine îngerul şi le bate în tâmplă cu o metaforă
ei sar din aşternut, căutând ceva de scris
de săpat, de ucis
printre perne, cearceafuri, lacrimi
uneori dau de un şarpe
care li se încolăceşte pe gât
sau de un bolovan
care îi trage de picioare în adâncul somnului
o clipă de neatenţie din partea îngerului
şi poeţii ajung pe fundul neantului
aşa, fără aripi, fără Judecata de apoi
Poeţii nu dorm
vine îngerul şi le bate în tâmplă un piron
din stradă, fereastra luminată
spune că acolo cineva citeşte
sau scrie, sau cere ajutor
un om rătăcit trece pe drum
vede şi aude şi merge mai departe
ce rost au ăştia
de nu dorm, şi scriu, scriu
când toţi ne prăbuşim ca morţi în somn
pe străzile ce apar şi dispar
desigur, o scamatorie
a ăstora de nu dorm…

Trezire

Ei mă ţin trează
revărsându-se pe străzi
ca boabele dintr-o cutie magică
ducându-se zi şi noapte oriîncotro
oameni de toate vârstele şi îngrijorările
mă ţin trează inimile verzi ale frunzelor
bătând în ferestrele zgribulite
şi salcia galbenă a milionarului de vizavi
şi câinele haski al vecinului
ce-mi rupe mănuşa vrând să-mi sărute mâna
şi maşina poliţiei, a smurdului
gonind cu tânărul rănit
ce se ţinea încleştat de ierburile cu sămânţă
de animalele cu copita despicată
mă ţine trează
pasărea ce intră prin fereastra deschisă
şi îmi fură felia de cozonac
mă ţine trează cafeaua tare cu coniac
băută într-un restaurant cu o bătrână la masă
ce presărase coji de portocale în urmă
să găsească drumul înapoi spre casă
după al şaptelea război mondial
sunt trează
alături de cel ce bate cuie în talpa cerului
în mijlocul gheţurilor plutitoare
în fapt, lacrimile singurătăţii plecate de acasă.

Pe firul încins la roşu

Tinerii dansează cu moartea
pe firul întins dintre soare şi lună
dansează rumba, cha-cha, tango
cei de jos privesc fascinaţi
Doamne, ce frumos dansează
tinerii cu moartea
pe firul încins la roşu
dintre inima mea şi a ta
un dans extrem la mare înălţime
fără plasă de siguranţă
doar magnolii albe şi roz
ce cutezători, ce nebuni tinerii aceia
chemându-ne să le fim alături…
ochii mi se umezesc
de jerbele de lumină ţâşnind
din trupurile încordate
odată cu sângele
curgând spre pământ ca un covor roşu
pe care păşeşte timpul carbonizat.

Cine vorbeşte?!

Când cuvintele mele ţi-au umplut gura,
Ferchezuite ca pentru o sărbătoare,
Desus, stele timide căzut-au de-a dura,
Dintr-o gaură adâncă, hidoasă şi mare.

Te iubeam cu distincţie şi vulgaritate…
Cuvintele mele tăceau laolaltă cu tine,
De fapt, eu iubeam numai pietrele toate
Prefăcându-mă că mi-e bine, mai bine.

Am înţeles că Nichita e-un tainic cuvânt
Din care-au născut mai târziu necuvinte
Şi din Raiul ăsta verde, proaspăt şi sfânt
Am cules nepreţuita dragoste – ţin minte.

Din ziua în care cuvintele mi-au tăcut,
M-am pornit să adun pietre frumoase
Strânge şi tu ploaie, viforniţă, cât de mult
Şi lasă-le să-ţi pătrundă în carne şi oase.

Doar aşa vei pricepe rostul venirii pe lume
Şi de ce… de ce pietrele nu mor niciodată.
De aceea, i-am dat fiecăreia câte-un nume,
Fă la fel şi nu te lăsa de ignoranţă purtată.

Te iubeam cu smerenie, uneori ştrengăreşte,
Şi cuvintele mele ascultau pietrele dulci;
Uimit, mi-am zis: Ia te uită, cine vorbeşte?!
Şi aşteptam cu răbdare să pleci, să te culci.

Când cuvintele mele ţi-au năpădit gura,
Ferchezuite ca pentru neobişnuitul festin,
De jos, pietrele toate mi-au înghiţit ura…
Şi-ncep să-l desluşesc pe Nichita. Amin!

Suflete pictate

Hai, ridică-te şi umblă!
Mi-a strigat Omul cel bun.
Suntem suflete pictate
Într-un ochi de căpcăun!

L-am privit şiret şi dulce,
Cu naivitate pură
Şi pe loc, ca-ntr-o minune,
Mi-a crescut o stea în gură.

Lasă-mi mie, visul tău!
L-am rugat pe Omul bun.
Mi-a zâmbit ca nimeni altul
Şi-a zburat – un nor de fum.

Hai, ridică-te şi zboară!
Mi-a strigat din cerul lung,
Eu m-am înălţat pe vârfuri
Încercând la El s-ajung.

Într-o dimineaţă surdă,
Ca un cântec de fanfară,
M-am trezit posac şi mut
Într-un vis de primăvară.

Sau o iarnă grea şi rece?
Nu mai ştiu, e mult de-atunci.
Îl aştept pe Omul bun
Tânguindu-mă pe brânci.

Hai, ridică-te şi umblă!
Îmi spuneam cu îndârjire.
Suntem suflete pictate
Într-un ochi de neiubire…

 

Ia, strai românesc

Cât luminează soarele-ntr-o zi
Pe-ntinsul mândrei noastre Românii
Şi, de pe boltă, cât a colindat
Nicicând, niciunde-n lume n-a aflat
Femei distinse ca românca îmbrăcată-n ie,
Răspândind parfum de poezie.

Sora sau iubita-n ie când apare
Ţi-mbată privirea ca un pom în floare,
Se-ntrec în modele Mureşul şi Prutul
Când privim la ele ne-admirăm trecutul.

Zamfira, Doina, Sânziana când se-nvârt în horă,
Sprintene, frumoase, cum altele nu-s
Că nu ştii pe care s-o duci mamei noră
Să-ţi îmbrace casa din caer şi fus.

Mamele, bunicile şi-au învăţat fiicele
Să pună-n ie culori, cum estratul plin cu flori
Şi trudea românca, frate,
Prelungindu-şi ziua-n noapte.

Torceau, câtu-i săptămâna,
Inul, cânepa şi lâna;
Pentru-o casă de copii
Să aibă-n sărbători ii.

Combinând în chip şi fel,
Se ivea un nou model;
Somnul să nu le doboare
Se-adunau în şezătoare
Şi torcând, ţesând, cosând,
Alungau somnul cântând:

„Că cine şi-a uitat portu’
Nu l-ar mai ierta doru’
Aibă casa cucului
În gradina vântului,

Iară cine portu-şi ţine
Să aibă zile senine,
Aibă ochi ca florile
Şi ca sărbătorile”.

Eu sunt român…

Eu sunt român şi nu voi accepta
Să mă slavonizeze cineva
Şi nu mă-nchin acelui ce-a venit
Ca un puhoi păgân din Răsărit
Îi e sau nu cuiva pe plac
„Eu sunt român şi sunt şi dac”.

Când meditez la cele sfinte,
Gândesc în latineşti cuvinte,
Că nu sunt grec, bulgar sau rus;
Toţi verii mei sunt în Apus.

Din vremuri vechi şi mai demult
Eu glasul codrului l-ascult;
La noi nu e izvor sub soare
Să nu ştie ce ne doare.

Ne-am înfrăţit cu Mureşul şi glia,
Cu sânge cald ne-am apărat moşia,
Din inimi noi ne-am făurit altare,
Iubindu-ne trecutul cu ardoare.