MARŞ FORŢAT PE VALEA PLÂNGERII

Î
mbulzeală la bufetul de la
reşedinţa Direcţiei Lucrări
în Economia Naţională (D.L.E.N.).
Sosise plutonierul Şalău cu produse
de la ferma armatei! În ciuda şirului
lung de cumpărători, colonelul Titi
Moraru a reuşit să cumpere o bucată
de piept ardelenesc, dotat cu multă
grăsime şi câteva şuviţe de carne.
Însă gustos şi mai ales binevenit, în
condiţiile când, la măcelăriile din
oraş, se vindeau mai mult tacâmuri
de găină, organe, cozi şi adidaşi de
porc. Tocmai se bucura de „izbânda”
de la bufet când telefonul de pe birou
a bâzâit prelung.
– Repede, la comandant, a
tunat răguşit ofiţerul principal de
serviciu.
– Ai fost numit direcţional
pentru unităţile de la minerit din Valea Jiului. Poartă-te
frumos cu oamenii, şi grijă mare atât pentru realizarea
planului, cât şi pentru prevenirea accidentelor de muncă.
Vei veni acasă o dată pe lună, pentru trei zile. Succes!,
încheie instructajul şeful D.L.E.N., generalul-locotenent
Fotescu, un om admirabil, ajuns şi el în economia naţională,
ca de altfel multe din cadrele marii unităţi, pentru oarece
pete apărute peste noapte la dosarul personal.
Şi colonelul Titi Moraru fusese catapultat la
D.L.E.N. tot din cauza deteriorării dosarului de cadre.
Unul dintre fraţii săi, mai în vârstă decât el cu doisprezece
ani, s-a stabilit legal în S.U.A. Cum a ajuns acolo este o
întreagă poveste. După anul 1867, când, în cârdăşie cu
Austria, Ungaria şi-a încorporat mişeleşte Transilvania,
părinţii soţiei lui, ţărani din satul Grânari, de lângă Rupea,
nesuportând teroarea nemeşească, au emigrat în S.U.A.,
împreună cu alţi consăteni români. Cinismul de care au
dat dovadă autorităţile maghiare ale timpului, în campania
sălbatică de alungare a românilor din Transilvania natală,
a fost confirmat şi de faptul batjocoritor că familiile care
plecau în pribegie, mai ales în America, erau conduse la
gară cu fanfara. Harnici şi sătui de sărăcie, românii s-au pus
pe treabă în America, reuşind astfel să agonisească oarece
avere. Soţia fratelui s-a născut acolo în iunie 1918. După

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, familia soţiei şi alţi

români din Rupea s-au întors acasă.
Cu banii scoşi de la ciorap, şi-au
cumpărat pământ şi unelte agricole,
devenind buni gospodari. Când
comuniştii s-au cocoţat la putere,
părinţii soţiei au fost declaraţi
chiaburi, pierzând tot ce obţinuseră
prin muncă grea şi cinstită. Sperând
că, în S.U.A, el şi nevastă-sa vor
avea servicii mai bine plătite, iar fiul
lor, absolvent de liceu, posibilităţi
mai bune pentru continuarea studiilor, s-au adresat autorităţilor
pentru obţinerea aprobărilor legale
în vederea stabilirii definitive în ţara
unchiului Sam. Pentru că nevastăsa se născuse în S.U.A, ea şi băiatul
lor au primit imediat cetăţenia
americană prin ambasada S.U.A,
iar el a obţinut paşaportul în virtutea
faptului că şi România semnase acordurile internaţionale
privind întregirea familiei. Au plecat din ţară în septembrie
1977. Ceva mai târziu s-a aflat că lista cu cei care au primit
aprobarea pentru emigrare, listă pe care se afla şi familia
fratelui, a fost parafată chiar de preşedintele României.
Prin acest gest, autorităţile româneşti confirmaseră încă o
dată că respectau legislaţia internaţională. Până aici, toate
bune şi frumoase, însă de aici încolo, pentru colonelul Titi
Moraru, a început calvarul. Şeful cadrelor de la grăniceri,
un colonel, pripăşit acolo prin nişte relaţii sus-puse, l-a
anunţat batjocoritor că a fost scos din presa militară pentru
că, după plecarea fratelui într-o ţară inamică – zicea el –, nu
mai putea avea tăria morală să scrie la gazetă.
Pentru a-şi apăra onoarea şi dreptul de a rămâne
în presă, T.M. a bătut la multe uşi, inclusiv la cea a C.C.
al P.C.R. Culmea a fost că toată lumea îi spunea că avea
dreptate, dar nimeni nu a avut curajul să i-o acorde, cică
pentru a nu se crea un precedent care ar fi obligat eşaloanele
să rezolve favorabil şi situaţiile altor cadre cu probleme
similare. Singurul loc de muncă posibil a fost în economia
naţională. A acceptat fără comentarii noua postură, conştient
de faptul că, şi pe şantiere, va avea de-a face cu oameni de
valoare. Şi, cum se va vedea, nu s-a înşelat.
Ajuns în Valea Jiului, după „însuşirea misiunii”, a
trecut la „analiza situaţiei” şi efectuarea „recunoaşterii”

locului de muncă. Marea unitate pentru lucrări miniere
avea circa 3500 de cadre şi militari în termen.
Comandantul brigăzii, colonelul Petre Tăşcan, un
genist pursânge, cu state vechi pe şantiere ale economiei
naţionale, şi încă vreo câţiva ofiţeri îşi aduseseră familiile
în zonă, ceilalţi, adică majoritatea, aveau familiile în
garnizoane din ţară. Trupa era cazată în barăci din lemn
şi carton. Brigada, ca de-altminteri întreaga Direcţie de
Lucrări, funcţiona prin autofinanţare. Toate cheltuielile
pentru întreţinerea, cazarea, hrănirea, echiparea, pregătirea
militară a personalului, soldele cadrelor şi plata militarilor
în termen erau acoperite din banii obţinuţi din activitatea
de producţie. Sumele de bani contabilizate la D.L.E.N. erau
substanţiale. Într-un singur an, D.L.E.N. a virat în contul
M.Ap.N. suma de 600 milioane de lei, pentru plata soldelor
cadrelor! Militarii în termen erau plătiţi în funcţie de muncile
prestate. Cei din frontul de lucru la abataje câştigau chiar
mai mult decât solda unui maior. Existau state de plată ca la
orice întreprindere economică. Militarii în termen primeau
din câştigul realizat, pe lângă solda lunară, încă o sută de
lei, bani de buzunar, iar ce rămânea din retribuţia lunară
se depunea la C.E.C., pe numele fiecăruia. La trecerea în
rezervă, militarul îşi primea carnetul de C.E.C. cu sumele
realizate. Marea unitate avea cadre proprii şi cadre detaşate
din unităţi operative. Ordinele în vigoare stabiliseră
perioada de detaşare în economia naţională pentru o durată
de doi ani. Concepţia vremii prevedea rotirea tuturor
cadrelor la lucrări în economia naţională, pe şantiere de
construcţii locuinţe, la amenajări pentru irigaţii, la foraje
pentru ţiţei, pe platforma Casei Poporului, pe şantierele
hidrocentralelor de la Râu Mare-Retezat, Poiana Mărului
şi din Munţii Apuseni, la minerit de suprafaţă, în bazinul
carbonifer al Olteniei, şi în subteran, la minele din Valea
Jiului, Câmpulung Muscel, Moldova Nouă şi Anina.
În cursul documentării, s-a întâlnit şi cu directorul
Combinatului Minier Valea Jiului, inginerul Surulescu, un
om foarte respectat de mineri. De la el a aflat, între altele,
informaţii interesante privind începuturile mineritului în
Valea Jiului. Primele însemnări despre cărbunele din Valea
Jiului, botezată mai târziu Valea Plângerii din cauza deselor
accidente din subteran, soldate cu morţi, mutilaţi şi răniţi
– datează din anul 1782, când, în urma unor descărcări
electrice din atmosferă, s-a aprins pământul! Legenda mai
spune că, într-o toamnă, pe timpul unei campanii militare,
trupa unui general austriac, trimisă în zona localităţii
Vulcan pentru a opri înaintarea turcilor, a făcut focuri
noaptea pentru a se încălzi. Se spune că, văzând mulţimea
de focuri, turcii s-ar fi speriat, şi, crezând că aveau de-a
face cu o armată mai numeroasă decât a lor, s-au retras.
Lucrările de prospectare au demarat în anul 1835,
cu fonduri financiare ale unor particulari înstăriţi, şi s-au
finalizat cu deschiderea minelor Petroşani, Vulcan şi
Petrila, cea mai adâncă din Valea Jiului, de peste 1000
de metri. În timp, s-au deschis şi minele Lonea, Dâlja,
Livezeni, Paroşeni, Lupeni, Uricani, Bărbăteni, Valea cu
Brazi şi Aninoasa. În Banat, la Anina, s-a dat în exploatare
singura, dar şi cea mai adâncă mină din ţară, de unde se
extrăgea antracit, cărbune cu putere calorică mai mare
decât cea a huilei din Valea Jiului. Acolo, în anul 1989,
se lucra cu „lopata lui Stalin”, un fel de taler cu coadă de
lemn, din tablă groasă, având diametrul de vreo şaizeci de
centimetri, prevăzut, în partea din faţă, cu un cioc, care
uşura ridicarea cărbunelui. Alte scule, pe lângă lopată,
pentru fiecare miner: un târnăcop, folosit la desprinderea
din rocă a dopurilor de cărbune, şi tradiţionala târnă din
nuiele. Pe mapamond, numai minele din Africa de Sud mai
prezintă un grad de periculozitate atât de mare ca cele din
Valea Jiului!
Din primele zile de activitate şi-a dat seama că,
pentru a putea dialoga sincer şi eficient atât cu cadrele, cât
şi cu militarii în termen, trebuia să fie prezent în mijlocul
lor, pe locurile de muncă, adică în subteran.
Şi-a fixat în programul de lucru săptămânal două
intrări în subteran, fiecare cu durata de trei-patru ore. Prima
coborâre în subteran a fost la Mina Uricani. Acolo l-a
întâlnit pe maiorul Gheorghiu Radu. Oamenii din compania
lui erau pe schimbul doi, adică de la ora 14.00 până la ora
20.00. În timp ce se echipau cu ţinuta şi materialele din
dotarea fiecărui miner: salopetă, cizme de cauciuc, cască
de protecţie, lanternă şi masca contra gazelor, a fost curios
să afle în ce poziţie se încadra maiorul, adică dacă era cadru
permanent al unităţi sau detaşat pentru doi ani.
– Sunt cadru permanent, tovarăşe colonel. Făceam
naveta, aproape săptămânal, de la un curs de pregătire, cu
durata de şase luni, la Craiova, cu trenul. Într-o sâmbătă,
am cunoscut în tren pe un tip care, din una-alta, mi-a spus
că şi el se deplasa tot la Craiova. Mergea la o prietenă,
dată dracului de năbădăioasă şi încă nemăritată, zicea el,
frecându-şi palmele de plăcere.
Ne-am despărţit în gară bine dispuşi, el îndreptânduse spre autobuz,

iar eu spre unitate, curios să aflu ce mai
era pe acolo. După circa o oră şi jumătate, am ajuns acasă.
Ca de fiecare dată, eram pregătit să-i fac soţiei o surpriză
plăcută. Îi cumpărasem o ie frumoasă. Abia descuiasem
uşa când am auzit chicotul Mariei din dormitor! Apoi nişte
îndemnuri pe care mi-e jenă să le reproduc. Am dat buzna
în încăpere şi, de necrezut, nevastă-mea se lăfăia în braţele
celui din tren! Vădit revoltat de situaţie, omul a început să
strige la ea reproşându-i că îl minţise spunându-i că era
necăsătorită.
Şi-a cerut scuze faţă de mine şi a plecat negru de
supărare. Am divorţat şi, pentru că n-am fost în stare să-mi
educ nevasta, cum mi s-a reproşat la comitetul de partid care
a analizat „cazul”, am fost trimis aici, îşi încheie maiorul
relatarea, îndesându-şi nervos pe cap casca de protecţie.
Înainte de a urca în colivie, liftul de la puţul minei,
o cutie metalică din bare de fier, cu diametrul cam de
un centimetru, mânjită de praful mocirlos de cărbune şi
spălată continuu de şuvoaie de apă rece, scursă din pereţii
muntelui, supraveghetorul, un tip solid, încruntat şi cu faţa
boită de huilă, i-a chestionat autoritar:
– Aveţi chibrituri şi ţigări asupra voastră?
– Nu, a răspuns pentru amândoi maiorul.
În mină, există o disciplină strictă. Acumulările de
gaz metan sunt deosebit de periculoase. Aprinderea unui
băţ de chibrit se poate solda cu explozii groaznice, cu

pierderi de vieţi omeneşti. Această disciplină severă face ca
cei din subteran să se comporte în mină altfel decât atunci
când sunt la suprafaţă. Acolo, între straturile de cărbune,
preocupaţi de producţie, dar şi de viaţa lor, minerii sunt
de-a dreptul răi, circumspecţi la orice le-ar primejdui
securitatea, în schimb, afară, despovăraţi de stresul din
subteran, sunt oameni calmi şi prietenoşi.
Pentru prevenirea exploziilor, toate uneltele şi
aparatura folosite în mină sunt realizate astfel încât, la
ciocnire, să nu producă scântei.
– Tot pentru evitarea accidentelor, explică maiorul,
cei cu antecedente penale nu au voie să lucreze în subteran.
Două semnale sonore, scurte, ca de goarnă
hodorogită, ţâşnite dintr-o instalaţie ţintuită în roca cenuşie,
şi colivia a început coborârea, uruind sinistru, ca-ntr-un
cutremur catastrofal. Mina Uricani, orizontul 400, adică
la 400 de metri adâncime: întuneric dens, aer greu de
respirat, miros puternic de cărbune, temperatură ridicată.
Instalaţia de aeraj trăgea din greu, la capacitate maximă.
Căldura devenise sâcâitoare. Benzile rulante, craţerele şi
vagoneţii transportau vijelios la rostogol cărbunele extras
din abataje. Oameni, într-un iureş fremătător, cu ochii
sticlind în negreala feţelor. „Noroc bun!”, „Noroc bun!”, se
auzea salutul ortacilor la orice întâlnire pe traseul lugubru.
Într-un colţ de galerie, doi inşi mâncau pită cu slană. Un
şoarece, postat la vârful unei cizme de cauciuc, aştepta
răbdător raţia zilnică.
Minerii îi ocrotesc pe cenuşii pentru că, prin agitaţia
lor bezmetică, le semnalizează apropierea pericolelor din
subteran. Armătura solidă, din arcade metalice, groase ca
şinele de cale ferată, şi plasă din fier, trosnea înfiorător.
În lucrarea sa, muntele o apasă neuniform, aducând
tavanul, în unele locuri, sub înălţimea medie a omului.
Aşa se explică faptul că, ici-colo, minerii se deplasau
aplecaţi şi chiar târâş.
– Atenţie la banda rulantă! avertiză maiorul,
împingându-l brusc pe colonel în peretele galeriei. Nu
departe de acest loc, în urmă cu două luni, mâneca de
la salopeta unui miner a fost prinsă de bandă. În ciuda
eforturilor sale, banda îl târa spre capul de întoarcere, unde,
dacă ar fi ajuns, l-ar fi făcut cum e tabla. Ştiind ce-l aştepta
dacă n-ar fi reuşit desprinderea, omul şi-a abandonat braţul
prins în bandă. A rămas invalid, dar a scăpat cu viaţă,
explică Gheorghiu.
La un moment dat, au ajuns într-un loc unde
armătura, presată de munte, permitea deplasarea numai pe
burtă. N-au continuat drumul pentru că, prin tunelul din
faţa lor, se vedea apropiindu-se o lumină, semn că din sens
contrar venea cineva. Ca să poată transporta un stâlp de
susţinere, ortacul prinsese bulumacul cu lanţ de un picior.
Imaginea înfiorătoare ce li se înfăţişa celor doi ofiţeri
depăşea, prin puterea sa de sugestie, chiar şi scene descrise
de Emile Zola în impresionantul său roman „Germinal”,
inspirat din viaţa dramatică a minerilor francezi.
– Trebuie să ajungem dincolo de acest tunel. La
capătul lui, lucrează plutonul locotenentului Vlase. El este
detaşat de la o unitate de tancuri. Mai are circa un an de
stagiu, continuă maiorul prezentarea.
S-au deplasat prin tunel târâş, cam vreo cincizeci
de metri. „Expediţia” nu a fost deloc uşoară. Ciocanele,
date în roca dură cu coatele şi genunchii, au început să le
producă dureri ascuţite, apa rece, pătrunsă prin salopete,
dădea o senzaţie neplăcută.
La capătul tunelului, oameni cuprinşi de febra
lucrului, greu de deosebit care erau civili şi care erau
militari, munceau de zor, umăr la umăr, cu feţele năclăite
de praful de cărbune înmuiat de sudoarea efortului depus.
Greu de apreciat cât de mult îi mobiliza la treabă lozinca
afişată la intrarea în mină „Patriei, mai mult cărbune!”,
însă realitatea demonstra clar că, în mină, se muncea până
la extenuare.
– Vlase, prezintă-te tovarăşului colonel! îl atenţionă
maiorul pe locotenent.
După prezentare, comandantul plutonului a dat
explicaţiile cuvenite despre activitatea subordonaţilor săi.
Şase militari lucrau direct în abataj, iar ceilalţi la aprovizionarea craţerului cu cărbunele de la combină.
Craţerul este format dintr-un jgheab metalic, fixat
pe podea, prin care se mişcă o scară din lanţ, ca o bandă
rulantă, şi serveşte la transportarea cărbunelui în mină.
– Şi craţerul poate provoca accidente groaznice, la
fel ca banda rulantă. Fiind instalat pe podea, el poate agăţa
cracul de la salopetă. Au fost cazuri când minerul nu şi-a
putut elibera cracul prins de craţer şi, pentru a nu ajunge la
capul de întoarcere a utilajului, unde ar fi fost strivit, cel în
cauză şi-a abandonat piciorul. Şi acum va trebui să urcăm
la orizontul 300.
– Acolo am două plutoane, îşi încheie relatarea
comandantul companiei.
Deplasarea de la un orizont la altul se efectua prin
aşa-zisele suitoare, nişte coşuri cu deschiderea în formă de
pătrat, cu latura de circa 1,5 metri, în care erau montate
scări din lemn, late de vreo treizeci de centimetri şi
înclinate la vreo şaizeci-şaptezeci de grade. Lungimea lor,
între optzeci-o sută de metri.
– Ca să păstraţi stabilitatea pe timpul urcării, va
trebui să respectaţi întocmai regula de a avea mereu trei
puncte de sprijin. Adică, ori ambele braţe şi un picior,
ori o mână şi ambele picioare. Nu o dată, din cauza
dezechilibrării, omul de pe suitor s-a prăbuşit peste cei
de sub el, producând astfel o avalanşă care, de cele mai
multe ori, s-a soldat cu răniţi grav şi chiar cu morţi. Eu voi
urca primul, iar dumneavoastră mă veţi urma, a precizat
maiorul.
Deşi cunoştea bine regula, deoarece, la urcarea şi
coborârea în şi din foişor, grănicerii lui foloseau acelaşi
procedeu, colonelul nu l-a întrerupt şi a început ascensiunea,
păşind cu grijă pe treptele înguste ale scării, înapoia
„ghidului”. Pe măsură ce urcau, deplasarea devenea tot
mai anevoioasă. Aer mai rarefiat, tot mai greu de respirat,
nevoia de a se opri din când în când pentru reîmprospătarea
forţelor, mai ales după ce urcaseră peste cincizeci-şaizeci
de trepte, transpiraţie abundentă, gura uscată, vizibilitate
numai atât cât permitea şuviţa de lumină de la lanternă.
În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de
urcuş extenuant, au ajuns la destinaţie: Orizontul 300, o

zonă din subteran, amenajată la fel ca şi cea din locul de
unde veniseră, cu singura deosebire că acolo cărbunele era
dislocat din masiv cu exploziv. Asta era treaba artificierilor.
Detonarea era o operaţiune dificilă, care impunea multă
atenţie. În câteva situaţii, din neglijenţă, artificierii au fost
tocaţi de explozii. În subteran, pericolul te paşte la orice pas
şi în orice clipă. În galerie, aceeaşi imagine neprimitoare.
Oameni cu chipuri negre, asudate de efort, într-o mişcare
numai aparent haotică, pentru că fiecare se mişca întrun algoritm intrat în sânge, respectat cu sticteţe. Şeful de
echipă, nea Fane, cum i se adresau ortacii, un tip masiv,
respectat, dar şi de temut pentru cei care călcau strâmb în
mină, conducea cu mână de fier activitatea din galerie.
– Militarii sunt băieţi harnici şi ascultători. Îi iubesc
ca pe copiii mei. Dar, dragă domnule, locul lor nu trebuie să
fie aici. Ei nu au încheiat contract cu statul pentru a lucra în
mină, prin urmare, nu sunt aici pentru că au vrut ei, ci fiindcă
au primit ordin. Or treaba asta nu e în regulă. Mai ales că
nici ei nu sunt ocoliţi de accidente, uneori inevitabile, în
subteran, explică oarecum cu un ton de mustrare, nea Fane
cu vocea lui baritonală.
Ferească Domnul să mai avem vreun necaz ca cel
din 1972, de la mina Uricani. Atunci, în ziua de 2 noiembrie,
pe schimbul trei, s-a produs o explozie catastrofală, 43 de
ortaci fiind trimişi în lumea drepţilor! Cu acumulările de
gaz metan din galerie nu e de glumit! Greva minerilor de la
Lupeni din zilele de 1-3 august 1977 a izbucnit şi din cauza
deselor accidente de muncă. Oamenii au încetat protestele
numai după ce Nicolae Ceauşescu a venit la faţa locului şi
a promis că cererile greviştilor vor fi satisfăcute. De atunci
s-a mai făcut câte ceva pe linia protecţiei muncii, durata
unui schimb de lucru în subteran s-a redus de la opt ore
la şase ore, pensionarii cu invaliditate provocată pe timpul
activităţii în mină au primit dreptul de a cumula salariul
cu pensia de invaliditate, aprovizionarea cu alimente
a magazinelor din incinta întreprinderilor miniere s-a
îmbunătăţit.
Pentru a le băga oamenilor frica în oase, justiţia
a trimis după gratii 15 grevişti, de la doi la cinci ani, a
explicat nea Fane, privind încruntat undeva, aiurea, în
lungul galeriei înceţoşată de praful înecăcios.
Subordonaţii locotenentului-major Dinu Mitroi
munceau de zor, ca ajutor de miner, sub aripa ocrotitoare
a ortacilor. Soldatul Vasile Lemnaru lucra în abataj, locul
cu cele mai multe riscuri, dar şi cel mai bine plătit, iar
soldaţii Raj Avram şi Ion Spiridon încărcau banda rulantă.
La un moment dat, vocea lui nea Fane, mai puternică decât
uruiala din galerie, a răsunat poruncitor:
– Opriţi lucrul! În ordine şi fără îmbulzeală, la
colivie! Astăzi, vom merge la teatru!
Militarii au aflat abia când au ajuns la suprafaţă
că reacţia lui nea Fane se repeta de fiecare dată când
concentraţia de gaz metan din mină ajungea aproape de
cota de alarmă. Curând s-au obişnuit şi ei, precum minerii
civili, cu atenţionarea şefului de echipă, părăsind mina fără
a intra în panică, în ordine desăvârşită.
La ieşirea din mină, a urmat ritualul obişnuit: duşul,
echiparea în ţinuta militară, predarea hainelor şi a celorlalte
materiale. Prima reacţie instinctuală a colonelului, după
ieşirea de la duşuri, a fost potolirea setei copleşitoare.
Vibrând de nerăbdare, a scos repede, cu o mână tremurândă,
dopul unei sticle de un litru cu apă minerală şi a început să
bea cu nesaţ. A luat sticla de la gură numai în clipa când s-a
scurs ultima picătură.
Golirea sticlei a durat doar câteva zeci de secunde!
Dacă ar fi consumat o sută de mililitri de tărie s-ar fi făcut
praştie, fiindcă, din cauza corpului deshidratat, alcoolul
ar fi pătruns rapid în sânge. Aşa şi-a dat seama că părerea
celor care-i considerau beţivani pe minieri era o gravă
eroare. O cinzeacă era suficientă pentru a-l dezechilibra
pe minerul însetat, abia ieşit din subteran. Afară, întuneric
beznă, frig de toamnă târzie, burniţă răvăşită de vânt
bezmetic. Locotenentul-major Mitroi şi-a consumat apa
liniştit, în mai multe reprize. Era deja obişnuit cu starea de
sete de la ieşirea la suprafaţă. Plutonul de soldaţi a plecat
spre cazarmă sub comanda unui sergent, lălăind versurile
marşului ostăşesc: „Frunzuliţă verde, verde de stejar,/
Dragă-i viaţa când eşti militar”.
În drum spre poarta întreprinderii miniere, unde
aştepta un autoturism Aro cu număr de armată, colonelul
a sesizat o oarecare tristeţe şi nelinişte pe chipul tânărului
ofiţer.
– Starea ta, nefirească, mă face să cred că ai vreo
problemă, rupse tăcerea colonelul.
– Trebuie să trec pe la spital.
– Nu te simţi bine? îl chestionă vădit îngrijorat
colonelul.
– N-am nimic, tovarăşe colonel, însă, la spital, se află
un militar al meu, soldatul Neacşu. A rămas fără picioare în
urma unei surpări din subteran. Sunt acolo şi părinţii lui. Ce
să le spun acelor oameni pentru a le alina durerea? Ca să-l
ajute cumva pentru a suferi mai puţin, medicii l-au aşezat în
salon lângă un miner civil, cu picioarele amputate înaintea
lui, şi care afişa o oarecare împăcare cu destinul.
Au plecat împreună la spital. Tatăl şi mama
militarului, oameni simpli, aflaţi în pragul vârstei a treia,
copleşiţi de dure.
– Mi-aţi nenorocit băiatu’, don colonel! Era singura
noastră speranţă la bătrâneţe. Îi aranjasem deja nunta
la liberare. Acum, cine îşi mai leagă viaţa de un olog?
murmură nefericitul tată cu ochii plini de lacrimi.
În faţa acelor oameni amărâţi, colonelul a trăit o
stare de vinovăţie apăsătoare, de chinuire lăuntrică, deşi nu
contribuise cu nimic la acea nenorocire.
„Direcţionalul” a părăsit spitalul copleşit de tristeţe,
dar şi de o revoltă sufletească. Nu se putea împăca deloc cu
ideea de a se trimite militari la muncă, în subteran. Chiar şi
pentru simplul fapt că ei nu aveau nici un fel de pregătire
pentru o astfel de activitate plină de riscuri. Ce s-ar fi
întâmplat dacă printre morţii din accidentele declanşate în
mină ar fi fost şi ofiţeri sau subofiţeri?
Întrebarea este retorică însă consecinţele posibile
ale unei astfel de situaţii dramatice ar fi trebuit să fie luate
în calcul la vârfurile armatei. De aici, a nu se înţelege că
viaţa unui ofiţer sau subofiţer ar fi mai preţioasă decât cea
a unui soldat.

Timp de circa o lună şi jumătate, colonelul T.M.,
însoţit de inginerul şef al brigăzii, colonelul inginer Raica,
absolvent al Institutului de Mine din Petroşani, a cutreierat
toate minele din Valea Jiului: Petrila, Lonea, Dâlja,
Livezeni, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Uricani, Bărbăteni şi
Valea de Brazi. Exagera când se lăuda afirmând că ajunsese
să cunoască subteranele din zonă ca pe propriile buzunare.
Tainele minelor sunt pline de neprevăzut. Multe dintre
ele au fost dezvăluite numai după producerea necazurilor.
Ajunsese într-o stare de oboseală fizică, dar mai ales
psihică apăsătoare, pe care n-o simţise niciodată. Nu-i mai
convenea nimic. Devenise foarte nervos şi se ferea cu greu
pentru a nu afecta relaţiile cu cei din jurul său. Medicul i-a
recomandat nişte calmante, pe care şi le administra doar
când îşi amintea de ele. Nu era singurul care apela la astfel
de medicamente. Cauzele erau lesne de înţeles. Oboseala
accentuată din ziua aceea era şi o consecinţă a faptului că,
noaptea trecută, fusese în subteran, pe schimbul trei, adică
între orele 20:00-02:00, la mina Paroşeni. La ora ieşirii
din mină, fiind prea târziu, a acceptat invitaţia căpitanului
Vasile Negru de a dormi la „Dallas”, unde ofiţerul reuşise
să se pripăşească într-un apartament de la etajul nouă al
unui bloc din zonă. „Dallasul” era un cartier părăsit, marcat
de vreo câteva blocuri cu zece etaje, de la periferia oraşului
Vulcan, cocoţat pe un dâmb de teren arid. Acolo se locuia pe
apucate. Nu te întreba nimeni cine erai sau de unde veneai.
Cei care deveniseră locatari permanenţi, ca şi căpitanul
Negru, îşi blocaseră uşile cu fel de fel de încuietori. Fiind
părăsite, blocurile nu mai erau racordate nici la reţeaua
electrică, nici la cea de apă şi canalizare. Caricatura aceea
de cartier fusese botezată „Dallas”şi pentru că, în clădirile
de acolo, se petreceau lucruri ca-n Vestul Sălbatic: beţii,
bătăi, scandaluri, aventuri amoroase şi câte şi mai câte
minuni cu iz de debandadă. Au urcat până la etajul nouă
păşind pe fiecare treaptă a scării, pentru că liftul era doar o
amintire, la lumina plăpândă a lanternei căpitanului.
Aerul puţea. Bun gospodar, gazda îşi aranjase
apartamentul pentru a fi cât de cât acceptabil. În încăpere,
frig pătrunzător. S-au lungit îmbrăcaţi pe saltelele paturilor
metalice, reuşind să fure câteva ore de somn.
Din când în când tresăreau pentru că un locatar,
probabil mache, urla şi, înjurând pe toţi sfinţii ştiuţi de el,
arunca de la etajul zece, deci de deasupra lor, fel de fel de
obiecte răsunătoare, cratiţe, cutii de conserve, veselă.
Dimineaţa, T.M. avea capul ca de plumb, vâjiituri
în timpane, vederea tulbure, ochii încercănaţi şi inflamaţi.
Afară, ningea liniştit. Copacul cu flori, o minunăţie
de la marginea şoselei, veghea singuratic împrejurimile în
hlamida-i albă de omăt. Era prima zi de Crăciun! Clopotul
bisericii din Lupeni vestea, prin partitura de sărbătoare,
ziua naşterii lui Hristos, iar în subteran se muncea vârtos
pentru cărbune. Un oştean mucalit, încă nedescoperit de
organe, ţinuse să anunţe cu fineţe minunea creştinească,
prinzând cu un bold, pe marginea gazetei de perete, un
petic de hârtie cu versurile: „Moş Crăciun cu plete dalbe,/
A sosit de prin nămeţi,/ Şi ne-aduce daruri multe,/ Carabine
şi lopeţi”. Comandantul batalionului, maiorul Bălan, genist
rasat, dar şi paraşutist cu atestat, un tip oacheş şi miştocar,
tocmai se înapoiase de la mina unde lucrau subordonaţii
săi. Fusese în subteran şi era nervos pentru că depistase
nişte nereguli pe linia protecţiei muncii.
– Voi trimite un raport la brigadă, cu toate
neglijenţele din securitatea muncii, fiindcă nu vreau să fiu
părtaş la schilodirea oamenilor. Nu mai suport să apar în
faţa părinţilor celor accidentaţi pentru a le calma durerea,
explodă maiorul.
– Ai dreptate şi voi susţine demersul dumitale, îl
sprijini cu foc T.M.
De acolo, de sus, de la etaj, se vedea bine, printr-o
fereastră de la biroul comandantului de batalion, panorama
pieţei. La un moment dat, maiorul s-a ridicat repede de pe
scaun şi, privind cu interes vâltoarea din piaţă, l-a atenţionat
pe şef:
– Priviţi acolo, jos, în piaţă! Pesemne că omul ăla
vrea să vândă curcanul din braţele sale. Trebuie să marcăm
şi noi Crăciunul, că doar suntem creştini, tovarăşe colonel.
Avem şi noi dreptul la o friptură de curcan şi un pahar de
vin. Primind acordul deplin, Bălan a trimis repede pe un
sergent să cumpere pasărea. Gradatul a cântărit-o în mâini
şi, mulţumit de marfă, a achitat costul, apoi a înmânat-o
bucătăresei, coana Silvia, care nu o dată îl servise pe maior
cu delicatese culinare.
În aşteptarea fripturii, au discutat despre sarcinile de
producţie, remarcând că planul era depăşit la toţi indicatorii,
despre hrana oamenilor şi condiţiile de cazare, dar şi despre
unele episoade din viaţa de la unităţile operative unde
activaseră.
– Am trăit, în urmă cu doi ani, un moment deosebit
de neobişnuit, şi-a început relatarea maiorul Bălan. Eram
pe aeroport, la Clinceni, pentru a efectua nişte lansări în
vederea reconfirmării statutului de paraşutist militar.
Acolo l-am întâlnit şi pe locotenent-colonelul Şablienco,
primul meu instructor în ale paraşutismului. Nu-l văzusem
niciodată aşa de nervos. Un soldat, pe care îl instruise, a
raportat că îi era frică să sară cu paraşuta. Era ceva neobişnuit
pentru el. Gestul soldatului îl lovise în amorul propriu,
fiindcă toţi elevii lui au devenit paraşutişti de elită. Până la
urmă, dădăcit de Şablienco, cum numai el ştia, soldatul a
promis că va executa saltul. Numai că, în uşa avionului, a
refuzat să sară. Atunci, nervos la culme, Şablienco a făcut
un gest necugetat, repezindu-se cu umărul spre militar
pentru a-l arunca din avion! Dar, în clipa următoare, intuind
intenţia instructorului, militarul s-a tras într-o parte din uşa
avionului, iar Şablienco s-a prăbuşit în gol! Cei din avion
au fost îngroziţi, crezând că ofiţerul nu avea paraşută. A
avut una, însă fără cea de rezervă, aşa că a ajuns la sol fără
probleme, a explicat maiorul, oftând a uşurare.
Ciocănitul din uşa biroului anunţa cererea de
intrare. Era sergentul care cumpărase curcanul. Pe un fund
de lemn, galben ca lămâia, gradatul a prezentat curcanul
tranşat, întins pe spate, cu copanele ridicate spre tavan, iar,
lângă trofeu, o pungă din plastic. Vădit revoltat, sergentul
a exclamat:
– Tovarăşe maior, stăpânul curcanului ne-a tras în
piept! Bilele astea, de rulment, care atârnă aproape un
kilogram, erau în guşa împănatului! Ce ordonaţi să fac?

– Să-l duci înapoi la bucătărie, dar repede că mi-e
o foame de lup, zise maiorul, amuzat şi el de tupeul
vânzătorului.
Ajuns la sediul Direcţiei Lucrări în Economia
Naţională, colonelul Titi Moraru, care era şi şeful biroului
de planificare şi organizare a muncii, a început treaba pentru
contabilizarea datelor privind activitatea de producţie a
unităţilor. Fila de calendar indica ziua de 21 martie 1986.
Rezolvase doar câteva probleme, când telefonul a zbârnâit
alarmant.
– Urgent, la şef! şuieră în receptor ofiţerul principal
de serviciu.
Era ora 12:10. Generalul-locotenent Fotescu, vizibil
agitat, i-a ordonat scurt şi răspicat:
– Peste zece minute, vom pleca la aeroport, unde
ne aşteaptă un elicopter. La mina Vulcan s-a produs o
explozie! Sunt mulţi morţi şi răniţi, printre victime se află
şi militari! Îl vom însoţi la locul accidentului pe ministrul
minelor, Ilie Verdeţ. Grăbeşte-te!
Deplasarea la aeroportul militar din Otopeni a fost
ca o cursă de raliu. Tot îmboldit de general să mărească
viteza, şoferul a trecut, la un moment dat, pe culoarea roşie
a semaforului! După o aşteptare de vreo cinci minute, pe
pistă, şi-a făcut apariţia Ilie Verdeţ. Avea faţa palidă, ca de
înecat, şi privirea tulbure.
– Tovarăşul Ceauşescu vrea un raport detaliat despre
nenorocirea asta, explică agitat ministrul.
La puţurile de acces în mina Vulcan, jale mare.
Soţii îndoliate şi copii ai celor loviţi de soartă plângeau
sfâşietor, unii îi reproşau chiar şi lui Dumnezeu catastrofa
din subteran. Directorul întreprinderii miniere, inginerul
Bocan, a prezentat pe scurt situaţia: explozia s-a produs la
ora 11:44, din cauza unei acumulări bruşte de metan, 17
morţi, între care şi trei militari: soldaţii Vasile Lemnaru,
Raj Avram şi Ion Spiridon, cei întâlniţi de Titi Moraru în
galerie şi care, peste două luni, ar fi urmat să treacă în
rezervă!
– M-a sunat tovarăşul Ceauşescu şi a ordonat ca o
echipă să intre imediat în subteran pentru a constata cauzele
dezastrului, blocă brusc ministrul de interne, Homoştean,
expunerea directorului minei.
– Pregăteşte-te să cobori în galerie, i-a şoptit
generalul colonelului.
– Nu intră nimeni în mină, decât după douăzeci
şi patru de ore. Există pericolul ca, prin autoaprindere,
să se producă o nouă explozie! Altfel, eu nu-mi asum
nicio răspundere pentru consecinţe, a intervenit autoritar
directorul Bocan.
Intrarea în mină a fost amânată pentru a doua zi. În
ziua următoare, în jurul orei 12:00, Ilie Verdeţ, din motive
numai de el ştiute, a hotărât să se înapoieze la Bucureşti,
împreună cu însoţitorii săi. Elicopterul a aterizat pe pista
de la Otopeni pe la ora 14:00. La coborâre, ministrul a fost
întâmpinat de un general, cu mersul împleticit, speriat, ca
de bombe, a raportat gâfâind:
– Tovarăşe ministru, la Vulcan s-a produs a doua
explozie! Au murit toţi specialiştii în protecţia muncii şi
securistul minei care au fost trimişi la faţa locului pentru a
PROZĂ
efectua cercetarea ordonată!
Securistul era un locotenent-major, cam de vreo
douăzeci şi cinci de ani, cu care T.M. discutase în urmă cu
câteva ore, la unul din puţurile minei.
Despre a doua explozie presa vremii nu a pomenit
nimic, în primul caz învrednicindu-se doar cu o ştire de
câteva rânduri. Opinia publică nu trebuia să fie agitată.
20 decembrie 1989. Adunare a întregului personal
din Direcţie pentru a „înfiera” evenimentele de la Timişoara.
Fiind informaţi lapidar şi confuz despre cele petrecute
acolo, oamenii erau şi derutaţi, şi mai ales îngrijoraţi. Aşa
că cei care au primit sarcina de a lua cuvântul au bătut apa
în piuă. Fiind şi el printre aleşi, colonelul a vorbit anapoda.
După terminarea adunării, un prieten al lui l-a întrebat mirat:
„Băi Titi, ce dracu ai avut că nu s-a înţeles nimic din ce ai
spus?!”. Abia a doua zi, când au ieşit în stradă muncitorii
de la fabrica de confecţii de peste drum, personalul unităţii
şi-a dat seama că lucrurile erau mult mai complicate şi mai
serioase decât se credea. După mitingul din Piaţa Palatului,
când Ceauşescu a părăsit locul cu elicopterul, s-a primit
ordinul de organizare a apărării apropiate a cazărmii pentru
respingerea unor posibile „atacuri teroriste”. Întrucât
cadrele direcţiei aveau în dotare numai pistoale „Carpaţi”,
s-au primit pistoale-mitralieră de la Regimentul de Gardă.
În ţară se declarase starea de necesitate. La lăsarea serii,
s-a constatat că, ori de câte ori treceau prin dreptul
Direcţiei spre Ministerul Apărării Naţionale o maşină de
salvare „DACIA”, o autocisternă şi un automobil blindat,
după doar câteva minute, la minister se trăgea în draci.
Concluzionând corect că acele mijloace de transport erau
folosite pentru a se ţine în şah ministerul, şeful de stat
major al Direcţiei, colonelul Ion Tălângă, un ofiţer de nota
zece, ajuns şi el în economia naţională tot pentru dosarită,
a luat o serie de măsuri pentru a clarifica situaţia ciudatelor
mijloace de transport. Între acestea, la căderea serii, după
ora 20:00: blocarea şoselei cu bănci lungi, din lemn, în care
s-au bătut cuie mari, în dreptul Direcţiei, lângă calea ferată,
şi la intersecţia dinspre Regimentul de Gardă; instalarea
în apropierea băncilor a unui semn de circulaţie „STOP!
POST DE CONTROL MILITAR!”; numirea la fiecare
semn de circulaţie a câte unui ofiţer, adăpostit după un stâlp
de beton al cablului de la tramvaie, cu misiunea de a opri
şi verifica toate mijloacele de transport; dacă mijlocul de
transport nu oprea la semnalul ofiţerului şi intra în forţă
în bănci, se deschidea foc asupra maşinii respective. Zis şi
făcut. În seara zilei de 22 decembrie, dinspre Bulevardul
Armata Poporului, şi-a făcut apariţia maşina de salvare
care, neoprind la semnalul ofiţerului şi izbind băncile din
dreptul cazărmii, a fost supusă unui puternic tir din clădirea
unităţii. Ieşeau scântei din maşină însă nu a fost avariată! La
un moment dat, s-a deschis brusc portiera dinspre cazarmă,
iar individul de pe banchetă, urlând înfiorător: „O SĂ
MURIŢI TOŢI!”, a început să tragă în clădirea Direcţiei cu
o armă automată, în serii lungi. Maşina a dispărut în noapte.
Această scenă s-a derulat sub privirile celor aproape
o sută de oameni. Cine a fost acel individ agresiv, care
vorbea perfect româneşte? În numele cui acţiona? La aceste
întrebări nu s-a răspuns şi, probabil, că nu se va răspunde

niciodată. Căile aşa-zisei revoluţii sunt întortocheate,
ca şi cele ale Domnului. În unităţile Direcţiei, starea de
normalitate s-a menţinut până în momentul când guvernul
a hotărât trecerea în rezervă a militarilor în termen, care
efectuaseră un an de armată, cu excepţia celor care lucrau la
minerit. Această măsură aberantă, emanaţie a unor tâmpiţi,
a generat o justificată stare de nemulţumire în rândul
personalului din unităţile care lucrau la minerit, şi mai ales
în cel al militarilor în termen, care avuseseră cele mai grele
condiţii de muncă. Protestul nedreptăţiţilor a fost paşnic,
limitându-se la cererea de a fi şi ei trecuţi în rezervă.
– Du-te imediat în Valea Jiului şi ai mare grijă pentru
ca situaţia din unităţi să fie permanent sub control! Între
timp, eu voi insista la conducerea armatei să se facă dreptate
oamenilor noştri, i-a precizat colonelului Titi Moraru
locţiitorul şefului Direcţiei, colonelul inginer Iosif Sorca,
viitor general de brigadă, un excepţional profesionist, un
om de mare omenie şi aleasă moralitate.
În compartimentul vagonului de tren, cu care a
călătorit la Petroşani, T.M. a avut o interesantă discuţie cu
un inginer. Emiteau fel şi fel de ipoteze privind viitorul ţării.
Inginerul spunea că hotărâtoare pentru destinele României
vor fi formele de proprietate, modul cum se va gestiona
averea ţării şi cine o va face. T.M. considera că totul se va
învârti în jurul formei de guvernământ, subliniind şi faptul
că în cărţi s-ar putea afla inclusiv revenirea la monarhie,
dacă s-ar avea în vedere modul neortodox în care a fost
înlăturată de la putere. S-a vorbit şi despre ceea ce ar fi
de regretat după evenimentele în curs de desfăşurare.
Inginerul s-a oprit brusc din pregătirea bagajelor pentru
coborâre şi, fixându-şi privirea în ochii lui T.M., o privire
plină de nelinişte şi tristeţe, a rostit silabisit:
– Între multe altele, cred că, în mod deosebit, vom
regreta lipsa de disciplină şi ordine, lipsă provocată şi
întreţinută de neprietenii nefericitei noastre ţări.
O profeţie nefastă, devenită, din păcate, o dureroasă
realitate pritocită şi susţinută de forţe oculte, interne şi din
afară, interesate de destabilizarea ţării şi de acapararea
avuţiei naţionale.
În cele trei unităţi militare din Valea Jiului, pe fondul
tărăgănării de către oficialităţi a hotărârii de trecere în
rezervă şi a ostaşilor de la minerit, starea de nemulţumire a
trupei a început să se înfierbânte. Un sergent, mai îndrăzneţ,
a ieşit în faţa formaţiei companiei şi a dat glas nemulţumirii
generale:
– Tovarăşe colonel, dacă nu se ordonă şi trecerea
noastră în rezervă, vom merge toţi la guvern, în Piaţa
Victoriei, pentru a ni se face dreptate! Vrem să ne deplasăm
acolo în ordine şi sub comanda comandanţilor noştri!
Pentru că ministerul nu a dat curs solicitării trupei,
colonelul inginer Iosif Sorca a fost de acord cu venirea
militarilor în termen la Bucureşti, în mod organizat, sub
comanda comandanţilor de subunităţi, şi cu demonstraţia
lor, paşnică, din faţa guvernului. Manifestaţia s-a desfăşurat
în ordine, iar, în după-amiaza acelei zile, s-a aprobat
trecerea în rezervă şi a militarilor de la minerit.
Militarii de la minerit s-au „liberat”, Direcţia
Lucrări în Economia Naţională a devenit o amintire, iar
„fiul rătăcitor”, colonelul Titi Moraru, s-a întors acasă,
adică în presa militară, după o absenţă de peste opt ani!
Nu mai avea dosarită; foştii inamicii, adică americanii,
deveniseră amici, şi încă ce amici!
După trei ani de căutări jurnalistice prin unităţi ale
armatei, supusă unui sistematic proces de dezmembrare,
botezat europeneşte „restructurare”, la îndemnul bunului său
prieten, colonelul Ioan Bălăiei, viitor general cu trei stele, un
om remarcabil, profesionist desăvârşit şi talentat scriitor, a
revenit la grăniceri, la revista de armă „Frontiera, ademenit
doar de dorinţa de a trece în rezervă din instituţia străjuitorilor
fruntariilor ţării, unde şi-a făcut datoria cu pasiune şi credinţă,
în majoritatea anilor din cariera sa militară.
Dumitru Mocanu
(din volumul „Reportaje pe patul armei”)

Colonel (rtr) Dumitru MOCANU a lucrat în Trupele de Grăniceri, începând cu funcția de comandant de
pichet și, ulterior, în structurile de comandă și stat major de la eșaloanele superioare. Este absolvent al Facultății de
Jurnalistică. O vreme, a fost redactor la gazeta „Grănicerul”. De aici, deși era unul dintre cei mai buni reporteri ai
acestei publicații, în 1989, a fost nevoit să lucreze la Direcția Lucrări în economia națională, de unde și documentarea
atât de riguroasă din materialul publicat mai sus. După 1990, a fost redactor la ziarul central al armatei, „Observatorul
miitar” de azi, apoi s-a reîntors la Comandamentul Național al Grănicerilor, ca redactor șef al revistei „Frontiera”
publicație pe care a adus-o, în foarte scurt timp, la standardele moderne ale genului. După pensionare, a trudit mulți
ani la diferite publicații din Capitală. Este un brav camarad, unul dintre cei mai buni jurnaliști și un scriitor cu talent
și acribie, cu un stil frust, direct și, în același timp, sincer și delicat.