MIHAI EMINESCU ŞI …ŞTIINŢELE EXACTE

Moto: Există un negustor în natură:electricitatea,dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produceîntr-un loc, el restituie în alt loc integral.

Mihai Eminescu (Mss.2258, f.214)

1.Intoducere

Mihai Eminescu, poetul nostru naţional/Poetul, a lăsat în urma sa, un tezaur de producţii literare dar şi multe semne de întrebare, de la naştere şi până la dispariţia lui prematură. S-a născut în familia Eminovici (considerată a fi de origine: turcă, albaneză, persană, suedeză, rusă, bulgară, sârbă, ruteană, polonă sau armeană!?)  la 15 ianuarie 1850  în Botoşani (conform actului oficial) sau la 20 decembrie 1849 în Ipoteşti (după însemnările familiei).  Clasele primare şi gimnaziale le urmează la „National-Hauptschule” din  Cernăuţi. Debutează la 16 ani, cu poezia „De-aş avea” în revista „Familia” tipărită de  Iosif Vulcan la Pesta, acesta fiind cel care i-a modificat numele de familie, în Eminescu. Şi-a întrerupt studiile şcolare şi a început să călătorească prin Ardeal şi mai apoi prin Muntenia cu diverse trupe de teatru, la care s-a angajat ca sufleor.

Între 1869-1872 frecventează la Viena, ca auditor, cursuri universitare din diverse domenii ca: filosofie, drept, limbi romanice, medicină, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative chiar şi fizică şi mecanică. Ia contact cu societatea „Junimea” de la Iaşi care i-a publicat poezii în revista sa „Convorbiri literare”. Între 1872-1874 urmează la Berlin, ca student cu frecvenţă,  cursuri universitare de logică, filosofie şi istorie. Revenit în ţară „doctorandul în filosofie” este numit, pe 23 august 1874, directorul Bibliotecii centrale din Iaşi.  Între 1874-1876 funcţionează ca bibliotecar şi revizor şcolar [1].

Între 1876-1883 activează ca gazetar iniţial la „Curierul de Iaşi” şi mai apoi, după venirea la Bucureşti la „Timpul”. Articolele lui Eminescu, păstrând ordinea de totdeauna a gândirii şi stilului său impecabil, se distingeau acum printr-o vehemenţă spumegătoare, ceeace a generat o largă categorie de duşmani interni şi chiar externi!

În vara anului 1883, în condiţii încă neelucidate deplin,  i se declanşază  o afecţiune pe fond nervos, care în pofida tratamentelor  efectuate în ţară şi în străinătate conduce la sfîrşitul timpuriu al marelui poet în ziua de 16 iunie sau 15 iunie 1889, după datele oficiale!?

Inclusiv circumstanţele morţii lui sunt neclare! Ceea ce rămâne deosebit de clar este faptul că acest adevărat  geniu (cuvânt banalizat în prezent prin atribuire la fotbalişti, manelişti, etc!) a adus  o contribuţie enormă la consolidarea şi dezvoltarea limbii şi literaturii române, devenind un adevărat patrimoniu naţional (a se vedea numeroasele ediţii ale operelor sale tipărite în limba română şi în alte limbi), aşa că citarea sumară a producţiei eminesciene aici ar putea fi considerată nu numai incompletă, dar chiar o impietate!

Pe lângă preocupările literare, Eminescu a arătat un interes deosebit pentru filosofie, sociologie, istorie şi muzică. Ca iubitor al muzicii clasice am reţinut aprecierea poetului despre ”gigantul de la Bonn”- Beethoven: „Adânc ca marea, puternic ca furtuna” [2/apud Tribuna, anul  XIII, nr.129, 1909].

Mai puţin cunoscute şi evidenţiate sunt preocupările Poetului pentru ştiinţele exacte, opera sa fiind impregnată de nenumărate dovezi în acest sens. De altfel, se poate afirma că în literatura română este singurul creator care a încercat să-şi fundamenteze pe baze ştiinţifice, propriul program literar.

În manuscrisele eminesciene sunt  relevate nume de oameni de ştiinţă precum Galilei, Newton, Watt sau Bernoulli, dar şi expresii matematice ale unor legi fizice şi observaţii fizice asupra calorimetriei, a căldurii corpurilor, a forţei centrifuge etc. În aceste însemnări, Eminescu folosea deseori modalităţi de expresie specifice poeziei sau ilustra o idee ştiinţifică într-o formă lirică.

Despre importanţa şi rolul ştiinţelor el menţiona: „Ştiinţa cere legi şi anume de-o generalitate atât de sigură, încât să nu fie escepţie. Aflându-se acestea, armonia şi ordinea intră în locul chaosului şi suntem siliţi în orice ramură a ştiinţei să vedem în efecte urmările naturale ale unor cauze determinate şi să ne  aşteptăm la întoarcerea unor efecte egale, când constatăm cauze egale [2/Mss.2264, f.337] sau  „Ştiinţele trebuie să prezinte lucrări proprii ale naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii [ 2/Dualismul austro-ungar, Scrieri].

Este cu adevărat surprinzătoare argumentarea temeinică a opiniei Poetului privind îmbinarea celor două componente ale oricărei ştiinţe, teoria şi practica: „Ultima ţintă a oricărei ştiinţe nu e fireşte despărţirea,  ci împreunarea laturei speculative cu cea empirică. Însă pe drumul acesta o despărţire a lucrului, după cum ne-nvaţă istoria, e neapărată şi folositoare, dacă ea se manipulează cu precauţiune. Această manipulare precaută se ajunge cu deosebire prin aceea, cum că între părţi nu numai că nu există un raport inamic, ci din contră, unul cât se poate de îndatoritor; şi acest raport iar se câştigă prin aceea cum că despărţirea lucrului nu are loc decât obiectiv în productele ştiinţei, iar nu subiectiv în producţii şi autorii lor; din contră, fiecare, care e activ, or pe partea teoretică, or pe cea empirică, să cunoască şi să priceapă şi celelalte lature, unul să fie capabil şi pregătit de-a reîncepe principiile, celălalt materialul, productivi însă nu pot fi oamenii de o capacitate de termen mediu decât numai într-o direcţiune. De aceea atât izolarea în privinţa receptivităţii cât şi apucarea pe altă direcţiune în privinţa productivităţii vor produce numai neclaritate şi necomplecţiune a ştiinţei” [ 2/Mss.2258, f.183]

2.Eminescu şi matematica

Ioan Slavici mărturisea că ideea de predilecţie a lui Eminescu era:: „tot ce are viaţă e insolaţiune, aşa că fără matematică diferenţială nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor”[1]. Poetul însuşi a ţinut să precizeze că „Adevărul nu resultă din deduceri logice decât numai în matematică” [ 2/Mss.2264,f.405].

În anul 1993 a apărut la Editura Academiei Române volumul al XV-lea din „Operele lui Mihai Eminescu”, sub îngrijirea lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc [3]. Textele din acest volum sunt împărţite în trei părţi: Fragmentarium, Addenda (texte neincluse în volumele I-XIV şi XVI ale ediţiei1993)    şi Texte scrise în primăvara şi vara anului 1883. La rândul lor,  textele din Fragmentarium sunt împărţite şi ele în trei secțiuni: I.Texte originale; II.Note de curs.Note de lectură. Excerpte; III.Transcrieri.

Mai ales în prima secţiune se găsesc expuneri teoretice, comentarii şi reflecţii cu privire la   matematică, astronomie, fizică şi ştiinţele naturii. În textele scrise în primăvara şi vara anului 1883, poetul foloseşte un limbaj de maximă concentrare, adesea criptic. Textele respective  pot prezenta importanţă şi interes pentru şcoala matematică românească, deoarece în aceste însemnări Eminescu „matematizează” cele mai variate domenii ale activităţii umane. El afirmă că „Matematica este limba universală, limba de formule, adică de fracţiuni ale celor trei unităţi: timp, spaţiu şi mişcare” şi în concluzie că „Matematica este o abstracţiune a mecanicii”.

În capitolul Educaţie şi învăţământ sunt însemnări despre „operaţii aritmetice”, efectuate după modelul timpului. La paginile 177 şi 178 găsim operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. De exemplu

Poetului nu-i sunt străine nici „fracţiunile”(fracţiile), multiplicarea fracţiilor, fracţii echivalente, operaţii cu fracţii, ridicarea la putere sau extragerea unei rădăcini cubice.

O atenţie specială  îi acordă  cifrei 1 (Rolul lui 1 în şirul numerelor naturale; Reprezentarea lui 1 cu ajutorul fracţiilor; 1 abstract şi concret). Referindu-se la cifra 1, Eminescu consideră că “Cine a zis 1, a zis toată seria infinită a numerelor”. În concepţia sa “Algebra n-a putut să se ivească decât după ce literele au fost descărcate de rolul de-a însemna numere concrete”.

În capitolul Elemente de calcul diferenţial, ocupându-se de raportul dintre “finit” şi “infinit”, face o serie de însemnări caracteristice profunzimii gândirii sale, cum ar fi:

  • “Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero. De aceea sentimentul de adâncă nimicnicie care ne cuprinde faţă cu Universul”;
  • „O mărime concretă adunată c-o mărime infinită dă o mărime infinită”;
  • “O mărime concretă din care se scade o mărime infinită dă un rest negativ în infinit”;
  • „O mărime concretă multiplicată c-o mărime infinită creşte în progresiunea mărimii infinite”;
  • „O mărime concretă divizată printr-o mărime infinită dă zero”.

În Teoria ecuaţiunii interpretează fenomenele umane prin ecuaţii matematice astfel:

  • “Orice moment din viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor”;
  • “Orice moment din prezent e ecuaţiunea momentului trecut”;
  • “Nu cunoaştem decât raporturi dintre finit şi finit-ecuaţiunea”;
  • „ecuaţiunea fizică: frumuseţea”;
  • „ecuaţiunea socială: echitatea”;
  • „ecuaţiunea psihologică: lupta şi economia”;
  • „ecuaţiunea intelectuală: omnilateralitatea, cultura”;
  • „ecuaţiunea comercială: preţul fix”;
  • ecuaţiunea comercială: dobânda legală”.

Influența matematicii în gândirea eminesciană mai  poate fi ilustrată în următoarele versuri:

„Iar colo batrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate […]
Universul fără margini e în degetul cel mic,
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. […]
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, […]

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul. […]
Unul e în toţi; tot astfel precum una e în toate;
De asupra tuturora se ridică cine poate.”

(“Scrisoarea I”)[4/ pg.100]

Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi”[…]
(“Lumea îmi părea o cifră…”)[5/ pg.148-149]

“Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit”[…]
(“Scrisoarea II” )[4/ pg. 104]

“Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,

Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere”.
(“Scrisoarea V”) [4/ pg.118]

Sfera în universul Poetului este infinită, cubul este finit. Poezia „Glossă” [4/ pg.145] seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă ipoteza, viitorul este concluzia, iar zădărnicia este demonstraţia.

“Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate”.

Există în arta poetică mici poeme de formă fixă: sonetul, rondelul şi trioletul în care matematica joacă un rol fix. Eminescu s-a înscris şi în rândul celor mai mari sonetişti, inclusiv cu arhicunoscutul sonet „Veneţia”: “S-a stins viaţa falnicei Veneţii…”[4/ pg.149]. Acesta este un mic poem de 14 versuri de aceeaşi măsură, cu versuri de 11 silabe; cele 14 versuri alcătuiesc 4 strofe, primele două fiind catrene şi ultimele terţine [6]. Catrenele au numai două rime, aceleaşi în ambele strofe (versul 1 cu 4, 6 şi 7; versul 2 cu 3, 5 şi 8); terţinele au de asemenea două  rime (versul 9 cu 11 şi 13; versul 10 cu 12  şi 14).

Şi pentru că studiul operelor  marilor figuri ale omenirii poate conduce la descoperirea diverselor enigme criptice, rezolvabile pe baza matematicii, iată un exemplu incitant pentru eminesciologi.  Este  vorba de primele patru versuri ale poeziei “Cu mâne zilele-ţi adaogi” [4/ pg.118]:

.

“Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi”.

Observăm că primele două versuri reprezintă diferenţa dintre „mâine” şi „ieri”. Al treilea vers dă semnul egal, iar versul al patrulea este tocmai „azi”. Apelăm la faimosul şir al lui Fibonacci: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21,…în care, începând cu al treilea termen, fiecare rezultă din suma celor doi termeni dinaintea lui (de exemplu 8 este suma dintre 3 şi 5). Considerând trei termeni consecutivi (de exemplu  5, 8, 13) şi denumindu-i: „ieri”, „azi”, „mâine”, relaţia dintre ei se închide,  în mod surprinzător, perfect:: mâine – ieri = azi  sau  13 – 5 = 8 [7].

3.Eminescu şi fizica

La Viena, în timpul studiilor (complet liber şi lipsit de servituţile unui învăţământ instituţionalizat!) Mihai Eminescu a luat contact cu rezultatele uimitoare ale fizicii de la acea vreme. Acest lucru s-a întâmplat nu numai prin lectura cărţilor de popularizare sau prin audierea unor cursuri de ştiinţele naturii, dar şi prin discuţii libere în cafenele unde putea găsi reviste ştiinţifice conţinând ultimele noutăţi. Astfel  se explică faptul că apar multe notiţe răspândite în manuscrisele Poetului (îndeosebi în Mss. din seria 2254-2270) cu însemnări despre legea conservării energiei (este, probabil, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J.R.Mayer!), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor, etc.

Multe poeme eminesciene pornesc sau se bazează pe principii din fizică. Poemul „Strigoii” [4/ pg.68] a pornit de la principiul conservării materiei. Legea atracţiei universale şi teoria maxwelliana a electromagnetismului sunt sâmburii  poemelor „Luceafărul” [4/ pg.123], şi „La Steaua…”[4/pg.169]. În diversele sale scrieri, informaţiile aparţinând ştiinţelor exacte se împletesc într-o minunată armonie cu idei adaptate la teme şi mituri importante precum iubirea, natura şi viaţa după moarte.

Referitor la conservarea materiei şi a energiei, Eminescu ne avertizează: „Ceea ce nu se cheltueşte cu mişcare, se cheltueşte cu energie” [2/Mss.2267, f.56]; fie: „Unul câştigă altul pierde. Aşa e lumea, Doamne, aşa e lumea.” [2/Mss.2254, f.157,Decebal]; fie: „Când unul trece, altul vine/În astă lume a-l urma,/ precum când soarele apune El şi răsare undeva”[2/pg.150-“Cu mâne zilele-ţi adaogi…”].

În privinţa legilor gazelor, iată cum a înţeles Poetul  legea Boyle–Mariotte, ce  afirmă că într-o transformare izotermă (T=const) presiunea şi volumul sunt invers proporţionale: pV = const. După ce explică (mecanicist, e drept, dar raţionamentul este corect!) presiunea unui gaz asupra pereţilor unei incinte, Eminescu continuă: “….dacă ne închipuim aşadar o asemenea masă (de gaz – n.n) răspândită în spaţiul liber al Universului, unde nici o putere străină nu se exercită asupra ei, atunci moleculele s-ar risipi dintre stele în toate direcţiile în infinit. Dar mişcarea ar fi din ce în ce mai lentă: ea ar scădea în proporţiune inversă cu volumul pe care l-ar ocupa şi volumul acesta fiind infinit, şi mişcarea ar deveni infinit de slabă- NIMICA…”

Relativismul (nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu – timp), tratat magistral în” Luceafărul şi „La steaua” este abordat şi în proză, mai ales în nuvela „Sărmanul Dionis” [5/pg.280]: “Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este o bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată?” După ce îşi argumentează “reflecţiunile”cu o logică impecabilă Eminescu exclamă: ”În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit!”.      Poetul sesizează existenţa „infinitului mic” şi a „infinitului mare” pe care, de la Einstein, ştiinţa încearcă să le cuprindă împreună într-o teorie unitară a lumii microscopice (nanoştiinţa de astăzi şi teoria particulelor elementare) şi a celei macroscopice (universul în care trăim şi Universul “cel mare”spre care ne îndreptam, uneori, privirea nedumerită, un Univers infinit în spaţiu, fără început şi fără sfârşit în timp)[8].

Şi ca un corolar al relativităţii, Poetul  ne atrage atenţia că::…”Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare, altora li se pare mic” [2/Umbra mea, Scrieri].

4.Eminescu şi astronomia

Încă din anii de studiu în străinătate, Mihai Eminescu a fost interesat de legile mişcărilor corpurilor cereşti, de atracţia universală. În manuscrisele rămase din acea epocă, el descrie poziţia “planetei albastre” în sistemul solar. Dar cele mai interesante observaţii sunt cele care au fost capsulate în taina versului. Legătura dintre astronomie, cosmologie şi poezie e puternică şi vizibilă în multe scrieri. Poemul “Luceafărul”(1883) reprezintă un apogeu în formularea poetică a unor concepte astrofizice, cum ar fi::

-conservarea materiei: “Din sânul veşnicului ieri,/ Trăieşte azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ Se-aprinde iarăşi soare” sau “Când valuri află un mormânt/Răsar iar alte valuri;

– găurile negre: “Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar,/ Din goluri a se naşte”.

În poemul “La steaua” Poetul intuieşte teoria relativităţii, pe care Albert Einstein abia câteva decenii mai târziu o va defini: “La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”.

Explicaţia lui Eminescu privind aplicarea legii gazelor la nivelul cosmosului prezentată mai înainte a fost confirmată de cercetările recente cu privire la „expansiunea Universului”. Măsurători spectroscopice rafinate au relevat faptul că în Univers predominant este “aproape nimicul”, adică o densitate infimă de materie de 1 atom într-un volum de 1 m3 (şi asta în Universul “apropiat” pentru că pe măsură ce ne îndepărtăm trecând “în întunecime” densitatea materiei scade până la insignifianta valoare de 10-11 atomi/m3. Comparând valoarea de  1 atom/m3 cu cea  aferentă aerului în care respirăm (1025 atomi/m3),  diferenţă e imensă reprezentând un număr care nici nu se poate citi folosind cifrele cu care suntem obisnuiţi. Ar fi ca un bob de mazăre aflat în palma noastră şi următorul, cel mai apropiat, pe Marte. Iar tendinţa este ca ele să se depărteze în continuare unul de altul şi nu să se apropie adică “aproape nimicul” să devină tot mai NIMIC. Aceasta era şi concluzia lui Eminescu cu peste 130 de ani în urmă! [8]

De 15 miliarde de ani de la “Big-Bang”-ul iniţial,….”pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/Pe când totul era lipsă de viaţă si voinţă/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns“ (Scrisoarea I), Universul moare, puţin câte puţin. Aşa cum Supernovele -“bornele kilometrice” ale Universului- explodează şi mor sub ochii noştri, tot aşa se întâmplă cu întregul Univers acum şi-n veşnicia ce va urma pentru că totul a scăpat din “frâiele” forţelor de atracţie gravitaţionale, care n-au reuşit să-l “îngheţe” într-o stare de echilibru:….. “planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţi/Ei, din frâiele luminii şi a soarelui scăpaţi”(Scrisoarea I) [8].

De câţiva ani, pe planeta Mercur – aflată la cea mai mică distanţă de Soare, există un loc numit: Craterul Eminescu. Acesta a fost studiat de sonda spaţială Messenger în 2008, iar cercetările au fost prezentate de către specialiştii NASA la cea de a 41-a întâlnire a “Lunar and Planetary Science Conference”, din 2010. Echipa Messenger a fost, de altfel, cea care a propus acest nume la International Astronomical Union (IAU) – singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cereşti.

Motivaţia a fost simplă şi clară: “Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârşit şi influent, care până astăzi este considerat poetul naţional al României”, scrie pe site-ul NASA. Mihai Eminescu nu este însă singur “printre stele”. Şi alte nume româneşti sunt răspândite în Galaxie [9].

5.Eminescu şi mecanica/energetica

Multe din referirile poetului cu privire la ştiinţele exacte le descoperim în „cugetări.” Eminescu nu a scris o operă de maxime ca Joubert ori Pascal. Totuşi  poezia, proza, teatrul, publicistica sa cuprind aceste flori rare ale reflecţiei superioare izvorâte din concentraţii de gândire şi sensibilitate deosebite, purtând sigiliul de aur al spiritului său.

Iată un exemplu din care rezultă cunoştinţele poetului despre fiziologie şi chimie  dar şi despre mecanică/termotehnică:: „Adevărurile abstracte sunt indigestibile pentru inteligenţa poporului, precum carbon, azot, idrogen şi oxigen pur sunt indigeste pentru stomach ca alimente. Ele nu produc căldura necesară, tot astfel cum abstracţiunile nu produc căldura sufletească necesară, organul moral nu le poate asimila „ [2/Mss.2267,f.21].

Există o adevărată obsesie pozitivă a Poetului pentru „maşini”: „O măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de a substitui forţei musculare agenţi naturali, de a creia şi întrebuinţa, maşini” [2/Opera politică, II, 497] sau „Maşinile din tipografia d-nei Lumi sunt eterne, ele se numesc legi; combinaţiunile curioase ale d-lui culegător Destin sunt asemenea curioase, ele se numesc: împrejurări” [2/Contrapagină, 329].

De asemenea el relevă importanţa „mecanizării” activităţilor umane, arătând pe principiul conservării materiei şi energiei (laitmotivul tehnicist al operei sale!) avantajele dar şi dezavantajele acesteia pe plan social: „Cu cât omul e stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă; cu cât omul stăpâneşte mai mult asupra omului, cu atât barbaria este mai mare”[2/Opera politică, II, 466], sau::„Prin cultură echivalentul mecanic devine din ce în ce mai mic, cel intelectual din ce în ce mai mare; însă în cel mecanic şi în moştenirea predispoziţiei de a-l avea e totodată puterea de reproducere. Cu cât se pierde din acesta, generaţia câştigă inteligenţă, dar pierde în puterea fizică şi în puterea de reproducţiune. Prin aceasta începe degenerarea” [2/Mss.2270,f.156], sau:: „Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Care este consecinţa? Este că  acel om (ţăranul) sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri să producă mai mult. Va trebui sau să piară, sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina” [2/Opera politică, I, 60].

Deşi ştiam că Poetul a fost contemporan cu mari fizicieni ai sec. XIX, care au dezvoltat electricitatea şi electrodinamica (Faraday, Maxwell şi Hertz), ca energetician cu o anumită experienţă în domeniu am rămas profund impresionat de definiţia dată de Eminescu electricităţii, pe care am ales-o drept moto al acestei lucrări: “Există un negustor în natură: electricitatea, dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produce într-un loc, el restituie în alt loc integral. [2/Mss.2258, f.214].

Se află electricitatea în sfera negoţului? Da, pentru că este o marfă/serviciu care se tranzacţionează între producător/furnizor şi consumator. Dar, spre deosebire de toate celelalte tipuri de marfuri care se pot stoca, energia electrică (deocamdată!), se consumă simultan cu producerea. Această idee este continuată în cea de a doua propoziţie din definiţie, prin sublinierea fenomenului fizic de transport al energiei de la producător la consumator. În cea de a doua frază a definiţei, Poetul face apel la conservarea energiei într-un sistem teoretic, astfel că exceptând pierderile, cantitatea de energie emisă de producător trebuie să fie egală cu cea recepţionată de consumator.

Dar iată şi alte cugetări asupra acestei „minuni” care se pare că l-a fascinat pe Poet:

„Electricitate. Este acelaşi cuant de putere care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în cellalt loc, fără a avea necesitate de-un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica? Curios lucru! [ 3/ Mss. 2267] sau,

„Electricitatea e aceeaşi forţă, oarecum ”in suspenso”, în circulaţie, fără spor, fără scădere. Forţa care se pune în mişcare în cutare punct poate fi însă retardată (decalată- nn) după unităţi de timp mai lungi sau mai scurte; se-nţelege că şi circulaţiunea, rotaţiunea se retardează [ 3/ Mss. 2275B].

6.Eminescu şi economia politică

Opera socio-economică eminescienă este de o reală imensitate. Este şi concluzia cercetătorului Ivan Ustian, care a analizat în manuscrisele Poetului numai o mică parte a problematicii: conceptele teoretice ale liberalismului economic clasic  [10]. Manuscrisele cercetate conţin în sine un volum enorm de informaţie teoretică acumulată şi examinată de Poet pe marginea operelor economiştilor de performanţă, cum au fost Smith, Ricardo, Mill, Say, Sismondi, Bastiat, dar şi ai reprezentanţilor şcolii liberale economice franceze (supranumită fiziocraţia) – Quesnay, Turgot, Mirabo-senior, Dupon de Nemur, abatele Baudeau, abatele Galliani etc.

Interesante, ca puncte de plecare în definirea unor noţiuni/concepte de economie politică, sunt meditaţiile lui Eminescu referitoare la muncă: „Munca este legea lumii; Munca e substratul a toată economia politică; iar economia politică este forma în care spiritul lumii îşi aduce la conştiinţa de Sine legile proprii; Materia vieţii este munca şi întreaga viaţă omenească e o viaţă a lucrului [Opera politică, I şi II]. Aceste afirmaţii teoretice eminesciene sunt rodul asimilării profunde a teoriei valoare-muncă, elaborată de clasici. De exemplu: „….măsura valorii produsului e munca (Smith);…valoarea produsului depinde de cantitatea de muncă, care e necesară pentru a-l produce şi a-l duce la piaţă (Ricardo)”.

Profund originală şi corectă ne apare gândirea Poetului potrivit căreia civilizaţia umană constă nu în libertate, egalitate, fraternitate, ci în muncă şi adevăr, deoarece  fără muncă nu există bunăstare materială. El declară răspicat: „Nu există nici libertate, nici cultură, fără muncă şi cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără, fără s-o ştie, între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor”[2/Opera politică, II, 35)

Eminescu considera banii drept produs-marfă, care numai la o anumită treaptă istorică a schimbului de mărfuri s-au evidenţiat din lumea mărfurilor şi au devenit unicul echivalent universal pentru toate celelalte mărfuri. Poetul emite, adevăruri valabile chiar şi în prezent, că: „1. numai…la anumit stadiu… de dezvoltare socială înaintată banul, şi cu deosebire banul de metal, a devenit mijlocitorul averilor omeneşti;2. banul e doar mărturie despre un stadiu de dezvoltare socială mai înaintată; el este aşa-zicând signalmentul timpului în care s-a produs.”

Un gând splendid, expus de Eminescu ocazional în manuscrisele sale, dar care azi se încadrează în „teoria elasticităţii cererii şi ofertei”, este acela că produsele alimentare sunt neelastice, adică sunt solicitate în permanenţă de oameni, chiar dacă preţul lor este ridicat. Astfel, Poetul afirmă: „Pentru produsul muncii agricole se vor găsi totdeauna bani…Nu fiecine poartă dantele, dar oricui îi trebuie grâu”.

Autorul lucrării [10] a descoperit în manuscrisele de Economie politică ale lui Eminescu conspectul acestuia referitor la trei fragmente despre renta funciară din capitolul 2 al operei lui Ricardo  „Principiile economiei politice”, intitulat Teoria lui Ricardo. Acest fragment întocmai, cuvânt cu cuvânt, a fost conspectat şi de Marx sub denumirea (asemănătoare cu denumirea lui Eminescu) Teoria rentei lui Ricardo. Conceptul dat se regăseşte în volumul IV al „Capitalului” lui Marx, care a fost editat de către discipolul său Kautsky la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, adică atunci, când nu mai erau în viaţă nici Marx, nici Eminescu. Aceasta este o dovadă în plus, că Eminescu poseda cunoştinţe economice temeinice.

Este de remarcat şi discernământul lui Eminescu cu care acesta trata importanţa socio-economică a ţărănimii, în mijlocul căreia şi-a petrecut copilăria. Există o admirabilă legătură lirico-ştiinţifică între pietatea faţă de ţărani, exprimată de către Eminescu în splendida sa poezie „Sara pe deal”[4/pg.167] şi meditaţiile sale economico-teoretice, cristalizate sub influenţa economistului francez Quesnay:: „Aceasta (ţărănimea) este într-o ţară clasa cea mai pozitivă dintre toate…, deoarece toată suflarea, direct sau indirect trăieşte din agricultură…ea alimentează totul…, şi poate de aceea…starea plugăriei inspiră un …cuvânt de mângâiere şi de speranţă….”

Printre alte concepte economice întâlnite în scrierile lui Eminescu, mai pot fi citate:

  • Producţia de valori:

ü   „Cuvântul producţiune, în limbajul ordinar însemnează acţiunea care dă naştere, acţiunea producerii fără a ţine seama nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielile pe care le exige această producţiune. În ştiinţă cată să aibă un înţeles mai precis, mai riguros şi mai absolut. Cuvântul se aplică în economie la acea ramură particulară a ştiinţei care are  de obiect crearea valorilor, considerate separat de distribuirea şi consumarea lor şi, vorbind ştiinţific, nu poate fi aplicat decât la opera, din care rezultă un produs de-o valoare superioară sau cel puţin egală cu valoarea serviciilor de tot soiul, pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se această balanţă, se poate vorbi de producţiunea adevărată.” [2/Mss.2270, f. 28].

ü   „Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul, pe care le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ, poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane.Cât produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectuali-sterpi,care uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială” [2/Opera politică, II, 474].

ü   „Înmulţindu-se trebuinţele, trebuiesc înmulţite izvoarele producţunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor, tot negoţul nu e  decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare, care scumpeşte articolele” [2/Opera politică, I, 151].

  • Industrializarea

ü      „O naţie care produce grâu, poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate. Neapărat, nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentru trebuinţele noastre” [2/Opera politică, I, 132].

ü   „Trebuie ca omul să înveţe întâi carte şi apoi să calce a popă-trebuie mai întâi să fie naţie industrială şi după aceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale” ”.[2/Opera politică, I, 132].

ü   „Industria trebuie să fie a naţiunii şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerciul, s-o schimbe pe aur, dar aurul ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni ”.[2/Opera politică, I, 45].

  • Eficienţa economică

ü   Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului, cât şi în cea individuală” [2/Opera politică, I, 61].

ü   „Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine, fără să existe corelativul ei economi, e curat muncă  zadarnică” [2/Opere politice, I, 151].

ü   „O deplină subjugare economică, în condiţiile de astăzi ale muncii, e egală cu sărăcirea, demoralizarea şi moartea” ”.[2/Opera politică, I, 222].

ü    „Nu acel legiutor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci acela care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie” ”.[2/Opera politică, II, 438].

ü   „Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un casornic, pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimica şi-ţi împleteşte din ele o pălărie, pe care nevasta  d-tale dă trei sau patru napoleoni. Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-a deprins meşteşugul, şi de aceea câştigă într-un an cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi” [2/Opera politică, I, 131].

  • Managementul

ü      „Precum rolul meseriaşului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administraţiei e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administraţia înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări”[2/Opera politică, II, 207].

ü      „Un mic bulgăre de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe  cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în organizaţia societăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune” [2/Opera politică, I, 58].

7.Eminescu şi ştiinţele naturii

Natura este ominiprezentă în opera lui Eminescu. Aproape toate componentele florei şi faunei naţionale devin decoruri sau personaje ale minunatelor sale relatări lirice. Întâlnim frecvent flori delicate (ca: „florea albastră”, rozele/trandafirii, narcisele, crinii, iasomia, nuferii, etc.), pomi/copaci şi arbuşti parfumaţi (meri, cireşi, tei, salcâmi,  mure, etc.) şi copaci falnici (brazi, fagi, stejari, plopi, etc). O adevărată predilecţie este arătată de Poet, codrului căruia îi dedică nenumărate poezii („Povestea codrului”; „Freamăt de codru”; „Revedere”; „La mijloc de codru”,etc.).

Fauna este prezentă şi ea activ, de la insecte (fluturi, albine, ţânţari, gîndăcei, cărăbuşi, bondari, furnici, greieri, etc.) la păsări (cucul, mierla, pitpalacul, presura, turturica, porumbiţa, vulturul, etc.) până la animale sălbatice (ursul, lupul, bourul, cerbul, căprioara, iepurele,etc) şi animale domestice (oi, cai, câini, etc.).

Sunt avute în vedere toate formele de relief, câmpiile, dealurile şi munţii şi nu lipsesc apele: râurile, lacurile, marea.

Aspectele  ştiinţifice cu privire la natură sunt înserate în diverse scrieri, dar mai  cu seamă în „cugetări”. Astfel, pentru a reliefa caracterul „imparţial” al acesteia, el spune: „Cine nu minte niciodată e natura.”[2/Opera politică, II, 444].

Relaţia dintre om şi mediu este definită prin următoarele cuvinte: „Natura omenească şi natura organică îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii”.[2/Opera politică, II, 498] sau: „Popoarele nu sunt producte ale inteligenţei, ci ale naturii” ”.[2/Opera politică, I, 48].

Referitor la adaptarea la mediul natural şi social el scrie: „Stejarul nu creşte pretutindenea; buruienele în tot locul” sau „Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică” [2/Opera politică II,307] sau: „Stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari,care a asimilat cu esenţa şi a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafeţei pământului” [2/Opere politice, II, 249].

Unicitatea, universalitatea şi perenitatea naturii sunt cuprinse în cugetarea: „Natura este una şi aceeaşi pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosebite” [2/Opera politică, I, 345].

Ciclicitatea naturii este matematizată, sub o formă geometrică: „Schema cursului naturii este un cerc de forme, prin care materia trece ca prin puncte de tranziţiune” [2/Natura şi statul. Scrieri].

În manuscrisele eminesciene 2257, 2262, 2269 şi 2287, există dovezi că Poetul a intuit o corelaţie directă dintre economie şi ecologie. Cugetul lui Eminescu  a penetrat teoria  economiei naturii, – expresia lui Ch.Darwin referitoare la evoluţia vieţii organice pe pământ, expusă de acesta în teoria evoluţionistă şi oglindită în cartea sa Originea speciilor. Sub această influenţă, Eminescu a emis o idee originală, ce uneşte ecologia cosmică şi ecologia teluric-organică cu ecologia Omului-Personalitate: „Corpul nostru este un răvaş de drum al pulberii…”, adică a prafului cosmic [10].

În manuscrisul 2257, Eminescu surprinde corelaţia bioecologică dintre Plantă, Animal şi Om, argumentând gândul său, valabil pentru totdeauna, că:… „Pământul n-ar fi putut deveni lăcaşul Omului, dacă pe suprafaţa lui nu ar exista plante ce efectuează biosinteza substanţelor organice din cele minerale

în prezenţa razelor solare. În fila nr. 311 a aceluiaşi manuscris, Eminescu a făcut precizarea:: …”dacă pământul e cultivat mai grijuliu,„…cu atât mai mare e oferta…, şi …omul trebuie să ia aminte, că împrumută de la pământ surse de existenţă…, deci …omul împrumută de la o bancă mare, care cere aceeaşi punctualitate ca şi băncile Americii, Franţei şi Angliei.

Astfel, Eminescu a lăsat posterităţii o schemă originală despre lanţul nutriţiei universale, lanţ, care leagă economia Naturii (după Darwin), – ecologia (după Hekkell) cu economia societăţii umane. În această schemă Eminescu ne arată în mod elocvent schimbul de substanţe dintre trei inşi universali: 1. Plantă; 2. Animal (inclusiv Omul-Personalitate); şi 3. Pământ.

Fie ea prematură, sau  chiar utopică, schema respectivă este o primă încercare în ştiinţa socio-economică de a coagula economia umană cu ecologia naturală într-o singură entitate, şi tocmai cu cea a Omului-Personalitate, Creator de Scopuri în numele vieţii eterne [10].

8.Epilog

Din motive, lesne de înţeles, această lucrare sintetică şi-a propus numai o modestă încercare de strecurare în „codrul des”, pe o cărare îngustă a informaţiilor din domeniul ştiinţelor exacte, aparţinînd  rezervaţiei de patrimoniu naţional şi internaţional, denumită Mihai Eminescu!

Din păcate, chiar dacă aşa cum am arătat, Poetul (a se citi acum, Enciclopedicul!), este recunoscut şi apreciat  în străinătate, în propria sa ţară, (atât în timpul scurtei, dar eficientei sale vieţi cât şi după trecerea în nefiinţă!), este cenzurat, denaturat şi deseori devine ţinta unor atacuri mârşave. În perioada comunistă din România, activitatea sa de jurnalism politic de înaltă clasă a fost pusă la index. În Moldova, de peste Prut, a fost chiar şi interzis! („Mi-l furară Doamne adineáur’, Pe „înaltul domn”, cu tot, cu laur!”) [Grigore Vieru].

După decembrie 1989, a devenit, în mai multe reprize ţinta unor  anti români, care au căutat să-şi facă notorietate din defăimarea simbolului nostru naţional, acuzat de naţionalism, ateism şi chiar diletantism în domeniul ştiinţelor exacte, afirmaţii total neadevărate şi demontate de specialişti!

În momentul când ţara se pregătea să acceadă în Uniunea Europeană/UE (loc binemeritat şi prin aşezarea noastră geografică milenară, dar şi prin aportul adus de limba şi cultura românească la civilizaţia  europeană!) un „infinit mic” a dorit să fie „mare” în corul detractorilor, evidenţiindu-se cu următoarea stridenţă (de care ar trebui să-i fie ruşine, de-alungul întregii sale vieţi trecătoare!):  ” Eminescu este cadavrul din debara, de care trebuie să ne debarasăm daca vrem sa intrăm în UE”.

În anul 2007, România a intrat (în sfârşit!) în UE, dar fără să se debaraseze de Eminescu!? Însă, culmea, în noile condiţii detractorul a fost „pedepsit”, primind unul dintre cele mai înalte şi bine plătite posturi din domeniul culturii, cu reprezentare în afara ţării!

Pentru acest individ şi pentru alţii ca el care au fost, sunt sau vor mai fi, iată răspunsul “luceafărului” etern din galaxia culturii universale:

“Limba şi naţionalitatea românească vor pieri odată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune. A persecuta naţionalitatea noastră nu înseamnă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singurele ţările româneşti sunt acelea, în  care din vremi străvechi fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut”. [2/Opera politică, I, 80]

Bibliografie

1. George Călinescu. Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru literatură, 1966.

2. Eminescu. Cugetări (sub îngrijirea lui Marin Bucur). Editura Albatros, 1979.

3. Mihai Eminescu. Opere, vol. al XV-lea (sub îngrijirea lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc). Editura Academiei Române, 1993.

4. M.Eminescu. Poezii, proză literară (sub îngrijirea lui Petru Creţia) vol.I, Editura Cartea Românească, 1978.

5. M.Eminescu. Poezii, proză literară (sub îngrijirea lui Petru Creţia) vol.II, Editura Cartea Românască, 1978.

6. Marcela Boncescu, Marian Teler. Eminescu şi matematica în metaforă. www.anul matematicii.ro/ 02. apr.2012

7.  *** Eminescu şi matematica.www.colecţie-ştiinţe.ro/15.ian.2012.

8. Petre Osiceanu. Eminescu şi concepte fundamentale ale fizicii moderne: timp, spaţiu, univers. www.icf.ro/noi.2010.

9. Simona Lazăr, Tudor Cireş. NASA recunoaşte şi onorează valoarea lui Eminescu. Nume româneşti pe cer. www.jurnalul.ro/.15.ian.2013.

10. Ivan Ustian. M. Eminescu:„Omul produce scopuri…”,(Eminescu şi teoria economică). Ediţia a II-a. Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, 2010.

Ing.Dipl.Ovidiu Ţuţuianu

14.08.2013

You can leave a response, or trackback from your own site.

17 Responses to “MIHAI EMINESCU ŞI …ŞTIINŢELE EXACTE”

  1. Stanley says:

    .

    tnx for info!!…

  2. jimmy says:

    .

    áëàãîäàðåí….

  3. Rex says:

    .

    good info!!…

  4. ben says:

    .

    thank you!…

  5. rex says:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ!!…

  6. Bobby says:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  7. francis says:

    .

    tnx for info!!…

  8. George says:

    .

    thanks for information!!…

  9. edward says:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

Lasă un comentariu