Selectați pagina

CONTRIBUŢIA RÂŞCANILOR LA JERTFELE MOŢILOR PENTRU APĂRAREA APUSENILOR

Documentele istorice atestă faptul că Munţii Apuseni au fost populaţi integral, până la altitudini ce depăşesc 1400 de m, existând aşezări omeneşti permanente cu o populaţie străveche, considerată un nucleu al etnogenezei poporului român. Această îndelungată convieţuire cu muntele explică şi faptul că, pentru locuitorii acestor ţinuturi, piscurile înălţimilor, desişul pădurilor sau hăurile văilor, n-au constituit obstacole ci, mai degrabă, spaţii ocrotitoare, în vremuri de răstrişte

În partea de vest a judeţului Cluj, pe malul stâng al Someşului Cald, s-a întemeiat, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, una dintre cele mai întinse aşezări rurale din România – comuna Râşca.

Situată la o altitudine medie de 1000 de m, în Munţii Gilăului, Râşca se învecinează la nord cu comuna Mănăstireni, la sud cu comuna Mărişel, la est cu comunele Căpuşu Mare şi Gilău, iar la vest cu comunele Beliş şi Călăţele.

Faptul că relieful acestei comune a fost muntos, acoperit în bună parte de păduri şi neprielnic culturilor agricole, a împiedicat construirea unor aşezări durabile în timpurile cele mai îndepărtate. Nu putem însă crede că meleagurile comunei Râşca nu au fost populate înaintea anului 1637 când există prima atestare documentară.

Împrejurarea că documentele scrise nu se referă la această localitate decât pe la mijlocul secolului al XVII-lea, se explică prin aceea că atât terenurile cât şi primii locuitori au aparţinut (în cele politice şi administrative) comunelor învecinate.

Cercetând izvoarele nescrise vom găsi lucruri interesante privitoare la istoria mai veche a acestor locuri. Unul din aceste izvoare este folclorul, acest tezaur spiritual din care vin spre noi – de la strămoşi – semnele bogate ale spiritualităţii şi culturii acestui popor. Din acest punct de vedere ni se pare interesantă o legendă auzită de la bătrânii din comuna Râşca – Legenda Sălănducului.

Se spune că în timpul năvălirii ungurilor, voivodul Gelu a purtat o mare bătălie cu aceştia pe locul numit Gârda. În această bătălie şi-a pierdut viaţa unul dintre cei mai vrednici căpitani ai lui, pe nume Sălănducu. După terminarea bătăliei mama lui Sălănducu l-a căutat, iar pe locul unde i-a găsit trupul a săpat o fântână pentru amintirea lui şi “stâmpărarea” tuturor trecătorilor care vor poposi prin aceste locuri. Legenda spune că în durerea ei de mamă a vărsat lacrimi atât de amare încât ele s-au prefăcut în bănuţi de piatră (într-adevăr, în acest loc pot fi văzute o mulţime de pietricele cu formă rotundă care nu sunt altceva decât fosile). Cât adevăr cuprinde această legendă? Greu de spus. Cert este că fântâna Sălănducului există şi astăzi (toată lumea o ştie cu acest nume) pe platoul numit Gârda.

În sprijinul adevărului cuprins în această legendă vine şi precizarea din lucrarea acad. Ştefan Paşcu – „Voivodatul Transilvaniei”, vol I în care, la pagina 31 se spune: „Gelu, ducele Transilvaniei aducându-şi  oastea a încercat să-i oprească pe maghiari, la porţile Meseşului; nereuşind, maghiarii au ajuns la râul Almaş unde Gelu din nou a încercat să-i oprească cu ajutorul arcaşilor săi. A avut loc o luptă înverşunată, pierdută de Gelu, care a încercat să se salveze în cetatea de lângă râul Someş; a fost însă ajuns şi ucis lângă râul Căpuş…

Este evident, pentru oricine cunoaşte locurile mai sus pomenite, că tristul drum al voivodului Gelu, care a fost nevoit să se retragă din faţa invadatorilor, a trecut prin locurile pomenite în legenda lui Sălănducu.

Menţionăm că râul Căpuş izvorăşte dintr-un loc foarte aproape de fântâna Sălănducului.

Iată de ce, fără a avea certitudinea documentelor istorice, considerăm că în această legendă se află prima filă a istoriei, adeseori zbuciumată, a locuitorilor de pe aceste meleaguri.

Aşa cum reiese din,,Cronica Prediului Râsca”, întocmită de preotul paroh Ioan Condor, primele gospodării întemeiate pe aceste locuri au fost în anul 1637. La această dată teritoriul actualei comune Râşca aparţinea, din punct de vedere administrativ, la patru comune: Bica, Mănăşturul Românesc, Mănăşturul Unguresc şi Lăpuşteşti (azi sat component al comunei). Marea majoritate a teritoriului era ocupat la acea dată de păduri, păşuni şi fâneţe. Cauzele care i-au determinat pe primii locuitori să se aşeze pe aceste locuri au fost: lipsa apei, resimţită adeseori în comunele Mănăştur şi Bica română; depărtarea faţă de terenurile pe care le deţineau (şi de aici imposibilitatea de a le folosi eficient), precum şi lipsa lemnelor de foc din comunele mai sus menţionate.

Timp de 200 de ani populaţia acestei aşezări omeneşti a sporit, s-au înmulţit locuinţele constituindu-se în noi vetre de sat; s-au diversificat meşteşugurile şi ocupaţiile, dar nu s-a constituit o comunitate de sine stătătoare, cu o conducere administrativă şi politică unitară. Pentru aceasta era nevoie, în primul rând, de edificarea instituţiilor fundamentale: biserica şi şcoala. Cel care a avut viziunea, tenacitatea şi puterea de jertfă întru realizarea acestor edificii a fost preotul paroh Ioan Condor, care a slujit în prediul Râşca între anii 1836 şi 1880. Lui datorăm, noi, râşcanii, recunoştinţă pentru că i-a unit pe strămoşii noştri în credinţă şi le-a arătat forţa unei colectivităţi unite întru realizarea unor obiective comune, atunci când are conducători luminaţi. Sub îndrumarea acestuia s-a edificat prima biserică (între anii 1843 şi 1863) şi primul lăcaş de şcoală (în anii 1864-1865).

O “mână” de oameni, la început aşezaţi aici pe valea de la care îşi va trage numele viitoarea comună Râşca, cu timpul s-au înmulţit fie prin sporul natural, fie prin adăugarea altor locuitori veniţi din comunele Mănăstireni şi Bica. Aşezaţi la început din motive economice legate mai ales de posibilităţile pe care le oferea exploatarea păşunatului, a pădurilor şi a apei din această vale, numărul locuitorilor a crescut şi din cauze social-politice specifice Ardealului, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea.

Dacă la început au populat vatra veche a satului, aflată în lunca îngustă de pe lângă valea Râşca, treptat aşezările s-au extins şi pe principalele dealuri care aparţin hotarelor de astăzi ale acestei comune. Astfel dealul Gârda, Mărceşti, Pleşu, Dealu Mare, devin vetre de cătune, care se extind prin defrişarea pădurilor şi transformarea păşunatului în teren arabil.

În ce priveşte creşterea populaţiei din comuna Râşca şi apariţia unor nume noi (nespecifice comunelor Mănăstireni sau Bica), pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, este un fenomen ce ni-l explicăm pe baza datelor cuprinse în lucrarea lui David Prodan –  „Răscoala lui Horea”.

În lucrarea mai sus citată, referindu-se la situaţia ţăranilor iobagi din Transilvania şi la consecinţele creşterii taxei pe care aceştia trebuiau să o plătească, David Prodan notează: „una din consecinţele creşterii taxei e că se înmulţesc fugarii de pe domeniu. În timp ce în 1761 erau ţinuţi în evidenţă 119 fugari, în 1773 sunt 575, în 1774 sunt 640, iar în 1777 nu mai puţin de 1184, din care 843 pe domeniul de sus. Listele, multe, ni-i prezintă dispersaţi în satele comitatelor Cluj, Turda, Alba, Zarand. Sunt câte 12-13 într-un loc, sau mai mulţi chiar. De pildă la 1774, în Ciucea sunt 15; la 1775, în Dângău (sat component al comunei Căpuş, vecin comunei Râşca) sunt 16; la 1773, la Apahida sunt 41. În munţi sunt sate întregi ca Măguri, Mărişel şi altele, care apoi sunt înglobate, prin răscumpărarea munţilor, în domeniu. Sunt cei care nu mai pot purta sarcinile, nu se mai ajung cu mijloacele de viaţă de aceea trebuie să-şi caute alte locuri de aşezare, să-şi ia alte sarcini,  pe domeniile nobiliare.

Referindu-se în continuare la situaţia grea a acestor fugari, David Prodan precizează: „o problemă deschideau şi cei aşezaţi în munţii Gilăului, acum răscumpăraţi de la familia Banffy. În cursul secolului, în ciuda opreliştilor, populaţia în creştere e în plină expansiune. În munţii Gilăului s-au aşezat mulţi veniţi de pe domeniul Zlatnei, Câmpenari, Vidreni, Albăceni, formând treptat sate, Măguri, Mărişel şi altele, pe locurile păşunilor de vară”.

Luând în considerare aceste precizări ne explicăm creşterea rapidă a populaţiei în această perioadă şi extinderea vetrelor de sat prin formarea unor noi crânguri de case.

După răscoala lui Horea, care a lăsat urme dureroase în sufletele românilor de pretutindeni dar mai ales a celor din munţii Apuseni, timp de aproape un veac nu s-au semnalat evenimente deosebite în istoria acestei localităţi.

La fel ca întreaga populaţie română din Transilvania, locuitorii acestei aşezări au fost nevoiţi să rabde politica naţionalistă a guvernului din Pesta sprijinită de nobilimea maghiară din Transilvania.  Au venit însă anii 1848-1849, anii revoluţiei românilor din Transilvania.

Împlinirea vechilor visuri de libertate naţională şi dreptate socială este mai aproape acum ca oricând pentru că, din dorinţa firească, s-a născut hotărârea de a acţiona cu preţul vieţii, pentru că lupta avea acum un scop precis, întreţinut de un ideal care în această parte de ţară s-a numit Avram Iancu. „Craiul munţilor” a cărui figură legendară trăieşte vie şi acum în sufletele oricărui român din munţii Apuseni, a descătuşat energiile nebănuite ale acestui popor, reuşind să adune în oastea sa pe toţi moţii vrednici de a purta o armă.

Poziţia geografică a localităţii Râşca a făcut ca locuitorii şi aşezările ei să cunoască din plin urmele dureroase ale înfruntărilor armate dintre oastea lui Iancu şi armata nobililor maghiari hotărâţi să-i înfrângă pe moţi.

Cel mai afectat sat al a comunei Râşca, a fost satul Lăpuşteşti. Aşezat în acea vreme pe ambele maluri ale Someşului Cald, între localităţile Gilău şi Mărişel, acest sat împreună cu locuitorii săi au constituit un obstacol în calea trupelor maghiare.

Referindu-se la evenimentele petrecute în această perioadă, Silviu Dragomir, în lucrarea sa monografică „Avram Iancu” notează: „după planul comandantului Draveschi, trupa lui Vasvari atacă la 5 mai comunele Lăpuşteşti, Jurcuţa de Jos si de Sus, cele patru companii sunt puse la contribuţie acum pentru întâia dată ajutaţi de o companie şi jumătate de honvezi. Aceştia primesc misiunea să facă un înconjur, pe potecile muntelui, ca ajungând dincolo de Jurcuţa de Sus să taie retragerea moţilor. Primele două companii pătrund, sub comanda căpitanilor Erdely şi Bulyovski, până la Lăpuşteşti, unde se izbesc de rezistenţa moţilor. În neputinţa lor aprind casele aşezate pe malul stâng al Someşului. «Această comună nu va mai ataca pe unguri» – exclamă Vasvari, care recunoaşte că fapta lor e «o operă sângeroasă»” (citat op., pag. 225).

Despre semnificaţia acestei bătălii aflăm amănunte în însăşi raportul (raportul prefectului Avram Iancu despre faptele cetelor armate româneşti sub comanda lui în decursul războiului în anii 1848-1949) întocmit de Avram Iancu, publicat în lucrarea lui Ioan Ranca şi Valeriu Niţu „Avram Iancu” Document, pag. 194.

În lucrarea lui Silviu Dragomir se fac şi alte referiri cu privire la locuitorii comunei Lăpuşteşti şi a celorlalţi vecini, care nu s-au supus hotărârii de dezarmare „în comunele Lăpuşteşti, Măguri, Mărişel, arse până la pământ de unguri, n-au fost găsiţi oameni deoarece se retrăseseră în pădure. Se zice că ar dispune de arme bune, primite de la Iancu, dar nu vor să le prezinte decât la ordinul acestuia.

Cât priveşte celelalte sate ale actualei comune Râşca, au avut şi ele soarta tuturor locuitorilor din această zonă. În cronica acestei aşezări se aminteşte, printre altele, faptul că „anul 1848 a fost un adevărat flagel pentru bieţii oameni din aceste părţi care nu au fost cruţaţi în avutul lor, cum fuseseră cei din Mănăşturul unguresc şi românesc de rebelii unguri, ci au fost supuşi pedepselor ca şi alţi români din satele apropiate – ducându-le dobitoacele, arzându-le casele precum a Cristeştilor care şi din cauza foametei au fost siliţi a se aşeza  de unde au plecat.

Tot aşişderea i s-a întâmplat şi lui Petru Bâlc din partea locului numit Dealu Mare care a fost dus rob în Cluj.”

Nici un alt eveniment istoric nu s-a păstrat atât de viu în conştiinţa moţilor porecum faptele de arme şi întâmplările legate de viaţa şi activitatea lui Avram Iancu.

Râşcanii, tineri sau vârstnici, vibrează şi azi de emoţie când aud acordurile sonore ale marşului lui Iancu şi aproape toţi pot să-ţi reproducă versuri din câteva variante de doine sau balade care circulă sub genericul „cântecele Iancului”.

Vicisitudinile istoriei şi condiţiile grele datorate naturii aspre din aceste locuri au îngreunat procesul de dezvoltare al acestei localităţi dar n-au întrerupt nici o clipă munca râşcanilor – o trudă îndârjită şi statornică – a unor oameni hotărâţi să cunoască şi să îmblânzească natura, să populeze şi să umanizeze aceste plaiuri ce păreau neprielnice pentru o colectivitate umană iar, la nevoie, „să pună pumnul în pieptul furtunii”, aşa cum le-a poruncit Avram Iancu.

Evoluţia administrativă

Între  anii 1922-1949, teritoriul actualei comune a fost împărţit în trei unităţi administrative cu titlul de comune.

-Comuna Lăpuşteşti, cu administratie proprie din anul 1922, a avut cea mai zbuciumată istorie. Aşezată la început pe luncile de pe valea Someşului Cald, localitatea Lăpuşteşti, a fost un sat aparţinând domeniului Gilău. În decursul existenţei sale, satul a ars de trei ori. Prima dată,în timpul revoluţiei din 1948,   satul este ars de către trupele ungare. Alte două incendii mistuiesc localitatea în anii 1934 şi 1945.

-Comuna Râşca are administraţie proprie din anul 1926

-Comua Dealu Mare, după desprinderea din comuna Bica Română, a avut administraţie proprie în perioada 1933-1949

Dupa 1949  s-au reunit cele trei unitati administrative formand comuna Râşca

de prof. IOAN VÂTCA,

Preşedintele Filialei RÂŞCA, judeţul Cluj

a Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu”

Gândul Anonimului

Arhivă