Interviu cu scriitorul Emil Lungeanu

FĂRĂ ORDIN DE SERVICIU CU ŞTAMPILA PARNASULUI, EŞTI FIE VELEITAR, FIE PLAGIATOR, FIE POSTMODERNIST

Interviu cu scriitorul Emil Lungeanu

DESPRE EMIL  LUNGEANU, PE… SCURT

Romancier, dramaturg, critic şi poet născut la Bucureşti în 1958, membru în conducerea Filialei de Proză a Uniunii Scriitorilor din România, secretar general al revistei Literatorul şi coordonator al cenaclului omonim condus de acad. D.R.Popescu. Opera (peste 50 volume, spectacole ale Teatrului Naţional Radiofonic, prezenţe în antologii, publicistică etc), având ca manieră personală inconfundabilă încrucişarea enciclopedismului cu ludicul şi insolitul într-un „joc serios imposibil de imitat”, l-a consacrat drept „cel mai atipic scriitor contemporan” (acad. Gh. Păun) şi „una dintre cele mai interesante şi originale figuri ale literaturii noastre de azi” (Florentin Popescu), „un monstru” (Paul Everac) cu „stofă de Bernard Shaw” (Dinu Grigorescu), un autor care, prin stilul propriu de „rafinament şi nonconformism, eleganţă stilistică şi umor” (Alex. Ştefănescu), „cu o arhitectură interioară ca la teatru” (Nicolae Georgescu), prin „uluitoarea şi ingenioasa manieră de a face critică literară constructivă” (Ion Roşioru) – însuşi demersul eseistic fiind conceput ca spectacol în sine – ca şi prin inepuizabila diversitate de experimente în toate speciile scripturale (de ex. teatrul fără nici un personaj), „sfidează toate tiparele cunoscute, toată opera sa purtând pecetea unei personalităţi debordante, de Tristan Tzara postmodernist” (Ionel Necula), desemnându-l ca pe „un autor care ar trebui să fie celebru acum” (Mircea Ghiţulescu) şi „un autor european, o mare şansă pentru literatura română de azi” (Henri Zalis).

Gh. I.: Domnule Emil Lungeanu, înainte de orice vreau să vă mulţumesc pentru amabilitatea de a accepta acest interviu care, după opinia mea, va aduce un semnificativ plus de valoare conţinutului publicaţiei noastre Gândul Anonimului. Publicaţia s-a născut din dorinţa şi entuziasmul unui grup de pensionari militari care refuzau să accepte marginalizarea existenţelor lor şi trecerea într-un con de umbră şi în uitare totală. De la forma iniţială de patru pagini, obţinute din împăturirea unei foi de format  A4, în cei 11 ani de apariţie neîntreruptă, avem în faţă o revistă de cultură de 70 de pagini A4, cu colaboratori de mare valoare şi un conţinut diversificat, ancorată spiritual şi geografic în trecutul şi actualiatea comunei Luna din judeţul Cluj unde s-a născut inţiatorul acestui proiect îndrăzneţ: domnul colonel (r) Ion  Mazere. În acest context aş dori să vă întreb cum apreciaţi dumneavostră acest experiment cultural şi existenţial?

E.L.: În faţa unui demers cultural făcut cu atâta demnitate şi nobleţe cum este această revistă, eu unul, ca „soldat în armata Cuvântului” – vorba lui Stanislav de Guaita, nu pot decât să dau onorul. În teocraţia Sf. Profit sub care am căzut de două decenii încoace, asemenea pilde de periodice nelucrative şi neaservite vreunei tutele politice sau grupuri de interese financiare ori de influenţă  reprezintă nişte erezii ce merită salutate avant la lettre. Apoi, oferta generoasă de articlerie făcută cititorului de către redacţie şi colaboratorii ei este încă un exemplu că se pot realiza lucruri mari chiar şi cu mijloace minime. Totuşi, nu cred că e o diminuţie tocmai prielnică autodefinirea modestă ca „publicaţie a Cenaclului Anonimul”. Mi-aduc aminte o butadă a amicului Gheorghe Dănilă, actorul Teatrului de Comedie:: „Nu sunt chiar aşa de mare ca să fiu modest”. Nici chiar o revistă cu o istorie ilustră precum Literatorul, fondată încă din ianuarie 1880, nu se prezintă în frontispiciu doar ca un produs al propriului cenaclu omonim (păstorit odinioară, aşa cum ştiţi, de Al. Macedonski, iar astăzi de acad. D.R. Popescu), oricât de adevărat ar fi că ea oferă, în mod firesc, şi un instrument direct de promovare şi stimulare a creaţiilor literare ale membrilor cenaclului. Fiindcă asemenea cărţi de vizită restrictive pot da prea lesne sugestii greşite, lăsându-se expuse aparenţei unei minore foi de „uz intern”, artizanale şi fără circulaţie.

Gh.I.: Sunteţi una din personalităţile de prim rang ale literaturii române contemporane, unul din cei mai prolifici creatori  care a explorat teritoriile vaste ale poeziei, prozei, criticii literare, teatrului şi jurnalismului de cultură. De la înălţimea unei astfel de poziţii exploratorii, cum vedeţi viitorul limbii române şi al  literaturii, ţinând cont de fenomenele şi aspectele noi şi nu foarte comode aduse de globalizare? Mai este de actualitate tulburătoarea  interogaţie eminesciană ”Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie?” şi dacă da,cum aţi răspunde la ea?

E.L.:Tocmai am avut o lungă şi reconfortantă întrevedere cu Jean-Louis Courriol, traducătorul lui Rebreanu şi al lui Blaga, şi, auzindu-l cât de neaoş şi fără de accent s-a deprins să vorbească limba lui Eminescu, aşa cum eu unul, oricât m-aş strădui, nu aş fi niciodată în stare atunci când împrumut graiul lui Hugo, am rămas cu gura căscată, la fel cum va fi rămas probabil şi comisia de bacalaureat auzindu-l pe un examinat cum că, „deşi s-a ocupat mai mult cu turismul, Calistrat Hogaş vorbea latina la perfecţie”. Iată deci că, în ciuda zgomotoasei chemări lansate de românul Patapievici în Politicele dumnealui cu aproape două decenii în urmă – aia cu „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”, ori în cel mai bun caz „să o folosim numai pentru înjurături”, ba chiar şi în ciuda noului „învăţământ la distanţă” practicat astăzi de imunda canalizare TV a acestui oraş, unde dejecţiile ocărei secături devin model de limbă şi cultură pentru milioanele de gură-cască, tot nu mor Pegaşii când vor pekinezii. Mai rămân încă destui care să necheze în limba maternă, oricâtă pornocultură ar răspândi editura aia care rimează cu insanitas ori canalele de televiziune, oricât ai traduce pentru copiii americani Aventurile lui Arik (adică ale Ioanei Nicolaie) sau pentru flamanzi Duduca de marţipan (alias Doina Ioanid) şi alte asemenea capodoperete pe răspândirea cărora s-au cheltuit impozitele noastre la fel cum ai plăti taxe pe răspândirea SIDA ori a tuberculozei. „Eminescu e cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană”? Păi dacă li s-ar fi spus francezilor să se debaraseze de „cadavrul” lui Hugo, nemţilor de al lui Schiller şi italienilor de al lui Leopardi, nici nu mai auzeai azi de Uniunea Europeană!

Gh.I.: Cărţile dumneavostră  de critică literrară Călător în Parnas, odiseea literară a lui Florentin Popescu apărută la Editura RVEXCOMS, Bucureşti 2012 şi Omul exotic, odiseea literară a Hannei Bota-studiu critic în cinci tablouri mitolgice apărută la Editura Betta, Bucureşti, 2013, aduc surprinzătoare  elemente de noutate stilistică. Este foarte neobişnuit, dar şi incitatnt în acelaşi tim, să citeşti critică literară scrisă în versuri şi cu mesajele organizate pe tablouri specifice creaţiilor teatrale. Cum v-a venit ideea de a  face analize şi critică literară organizată şi expusă atât de inedit? Cât de important este pentru valoarea şi mesajul acestor cărţi specatocolul pe care îl reprezintă, având în vedere implicarea stilului teatral?

E.L.:„Eu spun astăzi că un dramaturg adevărat poate să transforme în comedie sau dramă orice atinge”, decreta Dinu Grigorescu în Rezervaţia dramaturgilor, pe urmele unei discuţii cu Tudor Muşatescu. Dar aici trebuie lămurite câteva lucruri. Teatralizarea literaturii şi chiar a actului critic nu este vreo deformaţie dramaturgică de care suferim noi, ăştia alăptaţi de Thalia şi apoi crescuţi de alte surori ale ei aşa cum ar fi, bunăoară, stilul didactic în cazul dascălilor. În ceea ce mă priveşte, conceperea scriiturii ca spectacol şi versatilitatea nu înseamnă doar un experiment ludic şi livresc, ci ţine de însăşi spaima de şabloane şi de monotonie ce mă caracterizează. Trebuie să ştiţi că eu unul nu m-am împăcat niciodată cu calapoadele. Aversiunea asta mi se trage de când o croitoreasă mi-a zis odată că bărbatul ideal are măsurile 80-60-40, respectiv trebuie să aibă 80 de ani, 60 de milioane de dolari şi 40 de grade febră… Eu, dimpotrivă, cred că nu în şablonism stă atracţia unui autor, ci în diversitate şi inovaţie. Vă mai amintiţi Shogun-ul lui James Clavell, acel roman exotic de succes aproape intruvabil cândva? Unui cunoscut de-al meu i-au spart odată maşina doar ca să-i fure volumul al doilea. O să-mi ziceţi că asta se-ntâmpla în anii ’80, că foamea de carte a dispărut odată cu trecerea de la Hyperion la Hypermarket. Dar tocmai! Cu atât mai mult e nevoie de noi stimulente în ziua de azi, când cititorul, decât să-ţi cumpere un clasic şi insipid volum de critică literară, mai degrabă şi-ar cheltui banii pe ultima ediţie din Mersul trenurilor. În consecinţă, am recurs la diverse inovaţii personale precum critica versificată (Călător în Parnas), critica teatralizată (Omul exotic), critica politizată (Raport la Congresul al XV-lea – Rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană:: Eliza Roha, „un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi), cu nădejdea să fac astfel lectura pe cât posibil mai agreabilă, nicidecum pentru a mă vedea desemnat azi „cel mai atipic scriitor român contemporan”. Fiindcă altminteri, în inflaţia publicistică de azi, editarea unui volum de comentarii literare a devenit un act sinucigaş. La un examen de absolvire în 2012, invitat să comenteze Luceafărul, un elev de liceu răspundea sec:: „Nu am nimic de comentat, sunt întrutotul de acord cu autorul.” Şi dacă nici măcar clasicii nu se mai bucură de interes, darămite autorii contemporani! La ce bun atunci să te mai osteneşti atâta să-i faci cunoscuţi? Critica de întâmpinare a ajuns, de aceea, o specie pe cale de dispariţie. Aici e un cerc vicios:: Ca să fii comentat de critica literară, trebuie să fii cunoscut. Iar ca să fii cunoscut, trebuie să fii comentat de critica literară.

Gh.I.: Am citit pe nerăsuflate, captivat total şi potopit de intensitatea emoţională a conţinutului, nuvela În ostrov la marea albă în care am redescoperit atmosfera inconfundabilă a tragediei şi catastrofei pe care a reprezentat-o în istoria omenirii primul război mondial,  a cărui experienţă a născut mari opere ale literaturii universale. La scurt timp am recitit, întâmplător,  Strada Lăpuşneanu, scrisă în 1921 de Mihail Sadoveanu şi am regăsit autenticitatea trăirii atmosferei sufocante a anilor de război. Lectura a venit ca o prelungire a stărilor emoţionale generate de cartea dumneavostră, şi în amândouă senzaţia de realitate dureroasă trăită pe viu, ca o  operaţie făcută  fără anestezie, a fost la fel de puternică chiar dacă în timp distanţa faţă de acele evenimente este de un secol. Ce v-a determinat să vă aplecaţi din nou asupra unei atât de întunecate perioade în care să descoperiţi o încăpăţânată rezistenţă a umanului? Are realitatea pe care o trăim dimensiuni ce nu pot fi reliefate decât prin recursul la ilustrări atât de răscolitoare ca cele cuprinse în paginile cărţii dumneavostră?

E.L.:Nuvela a fost o reluare a mai vechiului meu manifest pentru restaurarea morală a omului din autobiograficul roman Profesorul de frig, de unde şi alegerea aceluiaşi decor glaciar şi exasperant. Ocazia mi-a ieşit în cale prin anii ’90 când, printr-o întâmplare, cotrobăind prin anticariate şi arhive, am avut şansa să achiziţionez parte din corespondenţa olografă de familie a amiralului Constantin Negoescu, comandantul din 1916 al flotei române de operaţii pe Dunăre (acelaşi care avea să se numere mai apoi, la semnarea păcii, printre reprezentanţii români în Comisia Dunării). Scrisorile acelea vechi, adevărată fotografie de epocă a frontului dobrogean din iarna 1916/17, erau un mic tezaur documentaristic, îndeosebi prin informaţiile inedite pe care le aduceau despre cauzele ciudatei retrageri a frontului german de pe linia Babadag în plină ofensivă triumfătoare, decizie neaşteptată şi providenţială ce salvase Dobrogea de la totala ştergere de pe hartă. M-am simţit atunci responsabil să transmit mai departe acele mărturii de primă mână, spre întregirea istoriei „războiului ciudat” – cum foarte inspirat a fost numit teatrul european de operaţiuni în primii săi doi ani de aşteptare în tranşee. Structura narativă caracteristică nuvelelor era ideală pentru acel paradoxal tablou al mecanizării şi al artificialului stării de beligeranţă, cu imobilismul frontului şi regularitatea de ceasornic a salvelor de tun inamice trase doar de mântuială, iar reveriile lirice ale eroului meu năvodar şi magicul popular lipovenesc au căutat să amplifice senzaţia de război ireal, singurul inamic fiind foametea pe care cele două tabere şi-o potolesc prânzind de Crăciun împreună, pentru ca apoi ostilităţile să fie reluate a doua zi. Astfel de „fraternizări”, se ştie, chiar s-au petrecut între trupele franceze şi germane la Crăciunul lui 1914, când rezbelul era încă poziţional şi se credea că pacea e aproape. De altfel, Pacea mult râvnită de toţi e singurul personaj feminin în acel mozaic cazon de bărbaţi adunaţi din toate colţurile Ţării (munteni, ardeleni, momârlani, saşi, moldoveni, lipoveni) şi adevăratul erou al nuvelei. Tot un armistiţiu am încercat şi în plan stilistic între autentificarea istorică şi lirismul necesar îndulcirii hapului, fiecare cu adepţii săi printre comentatori, unii salutând concizia acestei cărticele „mai încărcată de istorie autentică decât trilogia Fraţii Jderi” (Ion C. Ştefan), alţii văzând-o ca pe „o străfulgerare epică de un lirism răvăşitor” (Paula Romanescu). Titlul nuvelei reproduce primul vers al unui arhaic colind, păstrat încă prin tradiţie orală în zona gurilor Dunării şi citat de Nicolae Densuşianu în două variante găsite în regiunea Brăilei („Ostrovul din mare / cam din Marea Albă / şi din Marea Neagră” etc. sau „Prunduleţul Mării Dalbe / la dalbele mănăstiri / sunt nouă preoţi bătrâni” etc.), Marea Albă fiind fostul golf din antichitate de la vărsarea Istrului devenit prin colmatare delta actuală, iar „ostrovul” fosta Insulă a lui Achile (azi, grindurile Letea şi Caraorman) din faţa portului Achileia (oraşul Chilia), unde ar fi fost depusă într-un tumul cenuşa eroului adusă de la Troia de maica sa şi i-ar fi fost închinate un templu şi o statuie, potrivit lui Arctinos din Milet, Pliniu cel Bătrân, Arrian din Nicomedia şi alţii. E ştiut că în sec. XV pe vremea lui Ştefan cel Mare Chilia era încă port maritim, fluviul vărsându-se printr-o singură gură în amonte de ceatalul Ismail (vezi şi hărţile lui Banu şi Rudescu din Delta Dunării), iar în sec. XVI trezorierul transilvan Reicherstorff încă desemna acel golf prin „Mare Album”. Laitmotivul acestui arhaic cult local al „sfintei insule a lui Ahile” (cum îi zicea Hecateu Abderitul) e purtat pe parcursul nuvelei de eroul meu, şi el tot locurean şi războinic căzut în luptă pe un ţărm maritim întocmai ca odinioară Achile, în „marea albă” a zăpezilor pontice.

Gh.I.:Scrierile dumneavostră sunt alimentate din plin de o bogată erudţie, de un belşug de informaţie culturală şi ştiinţifică, care se reliefează în toate genurile de literatură scrisă şi în teatru, în creaţia dramaturgică. În zilele noastre reformele promovate în educaţie au urmărit  sistematic şi aproape cu o anumită cerbicie, protejarea minţii elevilor de un volum prea mare de informaţie, simplificarea pregătirii generale până la reducţionismul impus comercial de ceea ce se numeşte piaţa muncii. Cum consideraţi aceste priorităţi ale şcolii, care tot mai adesea la toate nivelele de pregătire este tratată ca o instituţie comercială chemată să facă profit şi să fie concepută şi administrată ca o afacere. Care credeţi că vor fi rezultatele acestor procese pe termen lung?

E.L.: Oho, păi la întrebarea asta s-a răspuns încă din 1951: Viitorul e-n ouă! Ştiţi cum se zice la bowling atunci când ratezi toate popicele la o lovitură? „Ou de gâscă”. Pentru că ouăle au forma cifrei 0. Dar la tenis, când nu înscrii nici un punct, de ce se anunţă love: fiindcă te iubeşte adversarul că pierzi, ha? Acel love nu-i altceva decât omleta fonetică preparată din oul franţuzesc l’oeuf. Aşadar, dacă azi pe şcolar îl doare-n cot-cotcodac de propriul viitor, atunci viitorul său este egal cu zero:: iată o ecuaţie fără nici o necunoscută. Credeţi că de florile mărului alocă astăzi Japonia educaţiei nu mai puţin de 14 % din produsul intern brut? „Ce seamănă omul, aceea va culege.” Se vede treaba că şintoiştii de pe-acolo citesc pericopele evanghelice mai ades decât creştinii noştri, nu degeaba au ei ochii mijiţi şi poartă ochelari.

Gh.I.: Abordând o atât de mare diversitate de genuri literare, de forme de expresie a gândurilor şi emoţiilor atât de diferite, dovendindu-vă în toate convingător şi demonstrând o mare uşurinţă în a comunica mesajele şi ideile dumneavoastră, în mintea mea se naşte o întrebare ispititoare şi anume: cum decideţi în ce registru să trataţi un anumit subiect? în registrul liric al poeziei, în registrul amplu şi plin de sugestii al prozei, în registrul complex şi încărcat de spectaculos al teatrului, sau în cheia şi critică şi  valorizatoare a demersului eseistic? Ce resorturi interioare, ce mecanisme şi procese se agrenează şi se declanşează pentru a alege soluţia optimă?

E.L.: Păi, nu eu decid ce anume scriu şi în care formulă, că Muzele nu pot fi închiriate cu ora ca la bordel. Altfel, toţi s-ar apuca de scris când şi cum îi taie capul, urmând îndemnul lui Heliade. Fără ordin de serviciu cu ştampila Parnasului, eşti fie veleitar, fie plagiator, fie postmodernist. Dacă-l întrebaţi pe Breban bunăoară, o să vă spună că în toată literatura română contemporană există doar zece scriitori autentici (începând desigur cu el însuşi), restul fiind nişte „veleitari” (al căror vot, totuşi, îl aşteptase la alegerile breslei din 2009, ca să vezi bâzdâc de paradox). Cât despre ideologii postmodernismului, după care vremea autorizaţiilor parnasiene ar fi trecut deja deoarece sânul Muzelor pasămite a secat, aşa că stiloul ţi-l umpli azi cu lapte-praf luat direct de la supermarket, de fapt pretinsa epuizare a noutăţilor literaturii invocată de ei nu-i altceva decât o ipocrită scuză a propriei sterilităţi. În răspăr cu mulţi dintre criticii mei, eu unul nu mă pot considera postmodernist cât timp voi mai fi încă în stare să aduc literaturii de azi contribuţii originale. O fi el, nu zic, Omul exotic „extrem de modern în interiorul tradiţiei” (Ion Dodu Bălan), şi nu neg că odată cu Fantoma Shakespeare însuşi actul critic „a devenit un joc ludic cu şi de-a literatura” (Ana Dobre), dar de aici nu înseamnă că această manieră monografică trebuie pusă numaidecât în contextul criticii optzeciste. Şi ca dovadă, unii comentatori au găsit mai important ceea ce o distinge de postmodernism decât ceea ce o aseamănă, adică este ea „un joc livresc” (Alex Ştefănescu), dar „un joc serios imposibil de imitat” (acad. Gheorghe Păun) care „a dinamitat pur şi simplu întreaga critică literară românească” pe urmele lui Eugen Ionescu (Ion Soare, George Astaloş), deoarece în cazul de faţă ludicul „nu e o năzdrăvănie”, nu e doar livresc şi gratuit, aşa încât „abordarea umoristică nu ţine de canonul postmodernist destructiv”, ci „aceste cărţi constituie fapte de pionierat în literatura română şi nu numai” (Lucian Gruia). Eu sunt probabil mai degrabă un antic întârziat, fiindcă iau Muzele foarte în serios, nu fac pe păpuşarul cu ele şi nu-mi arde de joacă făcând literatură, după moda actuală. Mă întreb chiar de-o fi doar o nevinovată coincidenţă faptul că intertextualismul, colajul şi hiperlivrescul proliferează tocmai astăzi, în noua epocă a jucăriilor informatice, când pe un Hlestakov nu-l mai cauţi în Gogol, ci „pe Google”. „Scrisul e ocnă”, zicea Rebreanu, adevărata literatură este o osândă, nicidecum o jucărie şi-o distracţie. Încă din copilărie, mă pregăteam să-mi dedic întreaga viaţă stelelor, dar, din nenorocire, m-am îmbolnăvit grav de scris şi fără de leac. Mi-aduc încă şi azi aminte ziua aceea nefastă când, trimis fiind la şcoală să fac analize literare, mi-au găsit cerneală în sânge…

Gh.I.: Pentru mine, ca om trăitor pe acest pământ, cartea  a reprezentat în tot parcursul meu existenţial de până acum, cel mai drag şi mai valoros lucru creat de mintea şi mâna omului, iar biblioteca cel mai specific omenesc  spaţiu, plin de vrajă, fascinaţie, forţă şi atracţie dintre toate spaţiile concepute şi construite de om cu diferite scopuri şi funcţionalităţi. Spectaculoasa revoluţie informaţională din ultimii ani, progresele exponenţiale înregistrate în dezvoltarea mijloacelor de transmitere receptare, stocare, prelucrare a informaţiilor, accesibile prin înlesnirile şi performaţele aduse de calculatore şi de Internet, au făcut ca marea masă de oameni să se îndepărteze de carte şi de foşnetul fără egal al paginilor ei. Din această perspectivă cum vedeţi, pe termen lung,  destinul cărţii, al bibliotecilor  şi al autorilor de cărţi între care stăpân absolut este scriitorul, creator de literatură adevărată?

E.L.: Cum îl văd? „Nu-l văd pe Eminescu azi să scrie / în veacul ăsta tehno-idiot / ceva de genul <unde eşti copilărie / cu joaca ta pe Internet cu tot>”:: Călător în Parnas, Cântul al treilea, 162-165. Mai ştiţi Jandarmul şi extratereştrii din seria comediilor de altădată cu Louis de Funès, unde invadatorii din spaţiu amestecaţi printre turişti la Saint Tropez erau demascaţi de bidonul cu ulei de motor din care erau nevoiţi să tragă o duşcă periodic ca să nu ruginească? Ei bine, cam aşa îi văd eu pe internauţii de azi amestecaţi printre noi. Vai de educaţia şi de cultura care funcţionează doar cu ştecherul băgat în priză! Prin anii ’94-96, nişte amici din Londra îmi povesteau cum o delegaţie europeană venise în vizită la o şcoală-pilot de prin părţile noastre, aleasă ca model de informatizare a învăţământului românesc de după Revoluţie. Şi în vreme ce conducerea şcolii le ţinea discursuri solemne acolo lăudându-se cu o sală de clasă plină de computere nou-nouţe, ăia se stricau de râs, râdeau în hohote ca la bufoneriile lui Mr. Bean, constatând că în întreaga clasă nu exista nici o priză! Destinul cărţii, al bibliotecilor şi al autorilor de cărţi? Ferească sfântul ca profeţiile lui Bradbury din Fahrenheit 451, lui Huxley din Brave New World, lui Orwell din Nineteen Eighty Four să se împlinească şi să vină ziua când şcolarilor le vor da lecţii vânzătorii de seminţe:: „Puneţi mâna pe carte şi faceţi cornete!”. Ziua, sau mai bine zis noaptea, după vorba lui Prospero:: „Să mă întorc acum la cartea ce m-aşteaptă / C-atâtea taine încă mai am a dezlega / Până ce nu se lasă noaptea”…

Gh.I.: Vă mulţumesc foarte mult în numele tuturor colaboratorior şi citititorilor revistei noastre care, cu siguranţă,  vor dobândi o înţelegere nouă asupra personalităţii impresionante a omului de cultură şi scriitorului Emil Lungeanu.

A consemnat,

Gheorghe Indre

Both comments and pings are currently closed.

20 Responses to “Interviu cu scriitorul Emil Lungeanu”

  1. Max spune:

    .

    thank you!…

  2. Homer spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  3. Kirk spune:

    .

    ñïñ!!…

  4. craig spune:

    .

    áëàãîäàðþ!…

  5. nelson spune:

    .

    hello!!…

  6. dana spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  7. dean spune:

    .

    ñïàñèáî!…

  8. Jeff spune:

    .

    ñïàñèáî!…

  9. donald spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  10. wayne spune:

    .

    ñïñ!…

  11. eugene spune:

    .

    áëàãîäàðåí!!…

  12. Ben spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  13. Tracy spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  14. kenneth spune:

    .

    ñïñ!!…

  15. willard spune:

    .

    hello!!…

  16. Chad spune:

    .

    ñïñ….

  17. victor spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  18. Antonio spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!…