Casa mea

O după amiază la sfârşit de septembrie. De la gara C.F.R. capăt de linie am continuat deplasarea cu căruţa şi după o călătorie de aproximativ o oră pe un drum de ţară străjuit de porumb şi viţă de vie am ajuns la destinaţie.

– Sunt locotenentul Baciu Ioan, mă prezint cu ocazia mutării în subunitatea dumneavoastră!

– Vă aşteptam: Ne-au anunţat de la batalion. Mă bucur să primim ofiţeri tineri, forţe proaspete aici în linia întâi. Fiţi binevenit în frontieră în familia noastră. Vom avea timp în zilele următoare să discutăm pe îndelete despre conţinutul şi particularităţile misiunilor companiei. Chiar de mâine o să începeţi recunoaşterea zonei de responsabilitate în teren şi particularităţile dispozitivului realizat de noi. Sper să îmbunătăţim şi instruirea efectivului întrucât ştiu că promoţia dumneavoastră este foarte bine pregătită şi vreau să profităm de acest lucru.

Acum locţiitorul politic, locotenentul major Moraru şi plutonierul gospodar se vor ocupa de condiţiile ce vi le putem asigura în cazarmă pentru serviciu, cazare şi masă. În rest vă doresc mult succes şi mâine dimineaţă veniţi la mine ca să ne apucăm de treabă. Primul lucru o să vă prezint personalului. Aveţi ceva deosebit de raportat? Sunteţi liber!

Aşa s-a derulat prima mea discuţie cu căpitanul Fulger Constantin, comandantul companiei de graniţă unde fusesem repartizat la absolvire. Auzisem despre el multe lucruri bune dar şi că este intransigent, dur şi chiar rău în relaţiile cu subordonaţii. Din fericire pe măsură ce l-am cunoscut am descoperit un om deosebit şi un profesionist desăvârşit.

Faptul că nu-i sufla nimeni în ciorbă, cum se spune şi că nu suporta controlorii care înregistrau lipsurile fără să se implice în îmbunătăţirea stărilor de lucruri, era o atitudine ce corespundea concepţiei mele referitoare la numărul mare de,,agitatori” de la eşaloanele superioare care se plimbau prin subunităţi dând sfaturi.

Surprinzător pentru mine a fost că acest ofiţer dur mi-a spus încă de la început că subunitatea pe care o comanda era o familie, eu fiind foarte sensibil la tot ce era legat de acest aspect esenţial al vieţii noastre, al fiecăruia.

Încă din şcoală am înţeles că cel mai adesea structurile respectiv colectivităţile militare sunt socotite drept familii cu un anumit specific în care coeziunea, spiritul de întrajutorare de grup şi chiar de sacrificiu sunt definitorii.

Familia naturală se bazează pe legăturile de sânge între părinţi, copii, nepoţi şi alte rude. Ea are în mod firesc spaţii şi proprietăţi comune, locuri de care se vor lega amintirile generaţiilor la rând şi unde se vor întoarce mereu pentru a se revedea cu bucurie şi nostalgie.

Până la revoluţie, tot timpul părinţii mei au locuit cu chirie la particular şi la stat, familia mea neavând niciodată o casă proprietate de care să mă lege amintiri şi unde să revin statornic, retrăind evenimentele vieţii.

Tata funcţionar C.F.R. a fost mutat în mai multe oraşe şi n-a reuşit într-o viaţă să strângă bani pentru o casă. Cea mai lungă perioadă, copilăria de la 3 ani în timpul războiului şi adolescenţa până la terminarea liceului am trăit-o locuind cu chirie într-un orăşel din Ardeal de unde am plecat la Şcoala militară şi unde nu m-am întors decât peste ani, la întâlnirile periodice cu colegii.

Adesea, copil fiind, constituiam una din condiţiile acceptării familiei noastre de către proprietar, acesta dorind în prealabil să-mi cunoască comportarea şi abia după aceea să ne primească cu chirie. În consecinţă, pentru mine la fiecare mutare se stabileau restricţii de mişcare, de comportare pentru a nu deranja gazda.

La Câmpia Turzii am locuit la adrese diferite, peste tot oamenii aveau gospodării frumoase şi ne asigurau un confort minim. Totuşi spaţiile erau insuficiente, ceea ce mi-a întărit dorinţa şi speranţa de a avea o casă în care să mă pot mişca şi juca în voie. Cu timpul, ajungând până în zilele noastre, dorinţa şi visul meu s-au amplificat astfel încât pe lângă o casă încăpătoare să pot avea o grădină cu flori, o livadă cu pomi fructiferi şi un lac cu peşte. Cam mult o să spuneţi pentru un bugetar cinstit şi în continuare pensionar.

Nepoţica mea Oana, spirit curios şi combativ a comentat şi ea situaţia întrebându-mă,,dar alţii cum au putut bunicule?” Greu de răspuns şi explicat.

Din cauza mutărilor repetate amintirile mele din copilărie nu sunt legate de un singur loc anume. De aceea n-am putut spune niciodată că mă întorc acasă, vizitele mele s-au petrecut în orăşelul copilăriei, la unele locuinţe rămase, pe străzi, parcuri, locuri de joacă şi în principal la şcoală.

Am cunoscut însă multe locuri frumoase, proprietăţi deosebite ale unor rude, gospodării model la colegi şi prieteni. În vacanţele petrecute la bunicii de la Făgăraş şi mai rar la Hărpăşeşti, judeţul Iaşi, m-am jucat în livadă, am cules căpşuni, mure şi struguri, ne-am tăvălit prin iarba lăsată în grădină pentru joaca nepoţilor.

Apoi am avut marea şansă să străbat în excursii ale copilăriei, ţinuturile unor frumuseţi extraordinare de pe văile Arieşului, Mureşului şi Oltului, pe plaiurile Apusenilor şi la poalele Făgăraşului. Cred că de pe atunci am înţeles şi simit că acolo în toate spaţiile ţinuturilor româneşti unde privirea mi-a deschis sufletul spre frumos, acolo între oamenii pământului, în gospodăriile lor, pe pajiştile şi câmpiile pline de toate florile naturii, pe râurile înspumate ale munţilor şi apele domoale de la şes, în pădurile de brad şi stejar, peste tot sunt la mine acasă. Acolo a fost şi este casa mea din copilărie şi tinereţe. Pe măsura trecerii timpului am înţeles din ce în ce mai mult că tot acest spaţiu a rămas parte din sufletul meu, că dorul mă îndeamnă să mă întorc mereu acolo pentru a regăsi un strop de fericire şi speranţa trecutului. În locurile acelea vreau să-mi regăsesc amintirile până la sfârşitul zilelor.

Vă spuneam de excursiile făcute cu bunicul ardelean în pădurile de la poalele Făgăraşului, drumeţii ce se transformau în imaginaţia mea în adevărate expediţii, adesea având şi aspect militar întrucât o parte din echipament provenea din războiul nu de mult terminat.

Astfel foloseam raniţe, bidoane individuale căptuşite cu pâslă, gamele, căni, foaie de cort, lopată mică de infanterie, toporişcă etc., toate rămase de pe front.

Întotdeauna am fost sfătuit să nu distrug nimic din pădure, ca fiind proprietatea tuturor, locul unde oamenii din cele mai vechi timpuri şi-au găsit adăpost, hrană, refugiu în faţa pericolelor, pădurea fiind cel mai mare habitat al animalelor, păsărilor şi plantelor şi fapt deosebit de important pentru viaţă, plămânul planetei albastre, pământul.

Aceste excursii au constituit primele mele lecţii demonstrative şi practice de geografie, ştiinţe naturale, istorie, tradiţii şi chiar patriotism.

Odată în pădure, căutând ciuperci am găsit sub stratul de frunze uscate o scândură, dintr-o cruce de mormânt pe care se putea citi cu mare greutate un nume şi anul 1944. Ceva mai încolo am descoperit o cască şi o ridicătură de pământ ce putea fi un mormânt.

Bunicul şi prietenul său de aceeaşi vârstă care ne însoţea s-au oprit. Bunicul a împlântat scândura în pământ apoi a îngenuncheat şi a spus o rugăciune. Zicea că şi unii din camarazii lui de pe front n-au avut norocul să se întoarcă acasă şi nici nu le-a fost găsit mormântul. A promis că va anunţa primăria despre acest erou necunoscut a cărui familie a aflat poate despre soarta lui.

Întâmplarea ori poate destinul mi-a deschis apoi în adolescenţă un drum pentru care nu fusesem pregătit suficient. Nu pot susţine că familia sau rudele mi-au sugerat în vreun fel să urmez o carieră militară. Şi totuşi la un moment dat, după bacalaureat am primit această ofertă de a candida la o şcoală de ofiţeri. Cel care a susţinut să fac acest pas a fost dirigintele meu, regretatul profesor Nemeş Ioachim, un excepţional intelectual, om şi dascăl, un mare patriot român.

Încă din perioada studiilor militare, la primele activităţi practice şi recunoaşteri în teren am cunoscut emoţii extraordinare atunci când am văzut de unde începe pământul ţării mele şi am recunoscut însemnele cu tricolorul românesc pe borna de hotar. Atunci am înţeles mai bine şi m-am înfiorat la gândul că eu sunt primul român, primul stăpân al moşiei strămoşeşti care reprezint România şi că nimeni nu poate trece peste ceea ce înseamnă misiunea mea cu care am fost învestit şi peste jurământul pe care l-am depus faţă de ţară şi poporul român.

Îmi amintesc de prima întâlnire avută ca elev cu un ofiţer tânăr din frontieră pus să ne prezinte particularităţile serviciului său. M-a surprins faptul că descrierile lui referitoare la viaţa şi relaţiile subunităţii în plan local semănau cu ale unor proprietari din zonă. Astfel spunea că,,noi” avem aici culturi de grâu şi porumb, grădină de legume de unde aprovizionăm oraşul din regiune, am construit un pod peste pârâul comunei, am lucrat la consolidarea digului, contribuim la paza instalaţiilor pentru irigaţii şi a terenurilor cu viţă de vie etc.

Am aflat atunci şi despre subordonaţii săi care construiau o familie, o colectivitate conştientă că succesul în misiune şi nivelul lor de trai depind de responsabilitatea, disciplina şi spiritul de întrajutorare a fiecăruia, de coeziunea şi chiar sacrificiul cu care acţionează în ciuda greutăţilor pentru îndeplinirea cerinţelor jurământului militar, a legilor, regulamentelor şi ordinelor, toate puse în slujba intereselor României.

Ne-a mai spus tânărul ofiţer că viaţa lui era plină de satisfacţii şi de greutăţi, că tot timpul şi-l dedică misiunilor şi oamenilor săi, că potrivit reglementărilor are trei zile libere pe lună când se poate deplasa la oraş, prevedere uneori nerespectată şi că este preocupat să-şi îndeplinească cât mai bine atribuţiunile sperând la o dotare tehnico-materială mult mai bună.

De toate acestea m-am convins  nu peste mult timp  când aşa cum vă povesteam mi-am început cariera în compania de graniţă comandată de căpitanul Fulger, ofiţer ale cărui calităţi le-am apreciat de la început.

Pe măsura trecerii timpului unii militari mi-au întărit convingerea că au sentimentul proprietăţii faţă de locurile şi bunurile din zonă unde ei execută misiuni de pază şi supraveghere a teritoriului românesc şi unde sunt primii şi cei mai autorizaţi reprezentanţi.

Printre altele a fost surprinzător pentru mine la început să constat că în zona de frontieră exista o comuniune până şi cu animalele sălbatice. Astfel era miraculos să vezi în apropierea militarilor căprioare, fazani, iepuri şi chiar porci mistreţi, animale care nu se speriau continuând să se hrănească sau odihnească ştiindu-se protejate.

Interesant este că după trei ani petrecuţi cu subunitatea de graniţă îndeplinind stagiul militar, tinerii veniţi din diferite regiuni ale ţării îşi adaptau şi chiar modificau comportamentul în relaţiile cu camarazii iar uneori împrumutau obiceiurile şi tradiţiile localnicilor.

Adesea, datorită împrejurărilor şi a faptului că locuiau în cazarmă discutau cu unul din bucătari militar în termen, harnic şi priceput, ordonat şi curat care se bucura de aprecierea şi preţuirea celorlalţi.

Îmi amintesc cu plăcere de acest militar destoinic, originar dintr-un sat din Oltenia, un tip sfătos şi isteţ de care m-am ataşat atunci.

A bătut timid la uşă după care s-a strecurat în încăperea unde lucram.

– Da, Lăptucă ce s-a întâmplat?

– Să trăiţi to’a lent (adică locotenent), dacă vreţi să vă aduc ceva de mâncare! La cazan am ciorbă de oase şi tocană de cartofi cu slănină. Spusese meniul cu un aer de vinovăţie.

– Când m-am înscris la drepturi de hrană speram mai mult i-am reproşat.

– Am la gheţărie nişte carne, dacă ordonaţi pot să vă fac o friptură!

– Mulţumesc. Ar fi mai bună o conservă de fasole încălzită şi cu ceapă.

– Am înţeles, pot aduce şi murături că avem destule borcane cu varză, ardei şi castraveţi primite de la C.A.P.

– După câte ştiu ai avut şi grădiniţa bucătarului aici în cazarmă.

– Da, era mai mult pentru verdeaţă. Legume ne-au dat de la C.A.P. câte am vrut! Grădinile cu zarzavaturi ca şi viile cu struguri le-am păzit şi noi patrulând pe acolo ziua şi noaptea. La vie, pe coastă ne-au fost stabilite pentru noi militarii 3-4 rânduri de unde puteam mânca struguri la plecarea şi înapoierea din serviciu cu condiţia să nu facem stricăciuni în altă parte.

– Şi respectă militarii această condiţie?

– Păi atâta trebuia să nu respecte că ajungeau la comandant şi numai bine nu le era. Eu şi acasă am lucrat la câmp la C.A.P. şi la ferma de stat unde erau reguli obligatorii iar fiecare ştia ce are voie şi ce nu. Aici în subunitate sunt de aproape trei ani, mă cunosc cu mulţi localnici pe care îi întâlnesc la câmp, în pădure, la păşunat cu vitele şi la pescuit. Am cunoscut şi o fată. Când termin armata mă bate gândul să rămân aici unde am început să mă simt tot acasă.

A tăcut având pe faţă un aer liniştit şi un zâmbet ascuns.

– Bine Lăptucă, tu hotărăşti ce vei face. Mă gândesc că după condiţiile grele din armată şi departe de părinţi şi rude, majoritatea îşi doresc să se întoarcă acasă iar tu vrei să rămâi!

– Peste tot îi greu to’a lent şi trebuie să munceşti. Eu mă bucur că le sunt de folos colegilor, că-i aştept cu o mâncare caldă când vin înfriguraţi şi obosiţi din serviciu, că le fac câteodată mâncarea ce le place. Când sunt în misiune în frontieră am mare răspundere faţă de ordinul primit de la comandant şi acolo unde sunt eu reprezint ţara şi asigur respectarea legilor statului român şi a înţelegerilor cu ţara vecină.

Îmi place ce spui Lăptucă, se vede că ai fost şi la lecţii politice. Poate ai învăţat şi o poezie ostăşească.

Se pare că a înţeles uşoara mea ironie şi mi-a răspuns zâmbind.

– Cum ziceţi dumneavoastră dar eu mă jur că sunt mândru când primesc misiunea în faţa drapelului ţării să execut paza şi apărarea frontierei într-o porţiune de care răspund. Când ajung lângă bornă aş vrea să mă poată vedea cei de acasă dar şi maistrul meu de la şcoala profesională care ne spunea,,duceţi-vă la armată şi întoarceţi-vă bărbaţi şi române adevăraţi”.

– Lăptucă vom mai discuta despre tine şi colegii tăi. Deocamdată du-te şi pregăteşte-mi fasolea caldă cu murături sau cu ceapă.

V-am relatat această discuţie cu unul din primii mei subordonaţi întrucât experienţa de început mi s-a imprimat puternic în memorie. Pe vremea aceea eram atent la amănunte din gândirea şi comportarea subordonaţilor. Concluziile şi aprecierile de atunci mi-au folosit ulterior foarte mult.

Am plecat la drum în profesie hotărât să cunosc realităţile concrete ale tuturor cerinţelor şi secretelor meseriei. Alături de subordonaţii mei am muncit zi şi noapte, vara şi iarna, în aceleaşi condiţii cum era şi firesc, m-am simţit dator nu numai să le fiu şef dar să le ofer şi un exemplu de cinste, corectitudine şi demnitate în combaterea fenomenului infracţional la frontieră, în învingerea greutăţilor, în executarea misiunilor în regim de efort prelungit şi de stres. Nu ştiu dacă am reuşit, atunci însă am înţeles că nu este suficient să ai cunoştinţe teoretice şi din manual că practica în structurile de execuţie în dispozitiv alături de oameni nu poate fi înlocuită cu nimic şi nu poate lipsi din parcursul profesional al unui comandant şi şef.

Din păcate mai târziu mi-a fost dat să întâlnesc situaţii care m-am contrazis, unii şefi fiind numiţi pe cu totul alte criterii.

Cu siguranţă acolo unde condiţiile de muncă şi de viaţă sunt dificile şi riscante creşte coeziunea şi solidaritatea colectivului aceasta cu atât mai mult în sistemul instituţiilor militare unde sunt aplicate cerinţele jurământului, regulamentelor şi ordinelor. Este vital la exercitarea atribuţiunilor de comandă, motivarea şi influenţarea subordonaţilor de către comandanţi şi şefi să se facă în procesul pregătirii şi îndeplinirii misiunilor, acolo unde şi când oamenii trebuie să-i vadă şi audă alături de ei pe cei care le pretind eforturi maxime şi sacrificii.

Slujitorii graniţelor ţării, executanţii serviciului indiferent de generaţie şi de cum s-au numit au dovedit un puternic sentiment patriotic, accentuat în cazul traversării unor evenimente politice şi militare internaţionale cu repercusiuni în zona noastră continentală, în amplificarea fenomenului infracţional transfrontalier.

În ce mă priveşte multe din acţiunile profesionale în care am fost implicat m-au convin că nici o construcţie în domeniul creşterii responsabilităţii oamenilor nu se poate dezvolta în afara respectării legii, a manifestării cinstei, corectitudinii şi demnităţii, a devotamentului şi dragostei pentru ţară.

Eu originar din mijlocul ţării am muncit şi trăit alături de cei aflaţi şi rămaşi acolo unde începe pământul strămoşesc, de fapt acolo de unde suntem cu toţii în casa noastră. Nu voi putea uita niciodată sentimentele încercate atunci.

Probabil unora le par idilice şi propagandistice evocările mele din perioada de început a carierei după cum vor fi făcute reproşuri la adresa instituţiei pentru diverse situaţii şi evenimente controversate dar cu siguranţă conjuncturale, petrecute în diferite zone de frontieră.

Sentimentele mele au fost şi sunt sincere faţă de tot ce am înfăptuit împreună cu subordonaţii mei, mărturie fiind sutele de tineri, azi oameni în vârstă care sunt răspândiţi pe tot întinsul ţării. Pe ei doresc să-i salut şi îmbrăţişez oriunde s-ar afla.

Mă întorc adesea la amintirile acelor ani, atunci când la marginea ţării am cunoscut sentimentul dragostei faţă de cel mai de preţ lucru dăruit fiecăruia prin destin, locul naşterii, pământul unde am văzut lumina zilei şi care înainte de toate reprezintă casa mea, a părinţilor, copiilor, a familiei şi neamului mei.

Am totuşi regretul pierderii parţiale a identităţii de început a instituţiei căreia i s-a consacrat, a unor măsuri vremelnice demolatoare luate la un moment dat de persoane numite politic în funcţii de conducere şi care şi-au probat astfel incompetenţa şi reaua credinţă!

Locotenentul pe atunci Baciu Ioan a cărui amintiri le-am aflat mai sus este astăzi un stimat şi respectat profesionist, retras pe motive medicale într-o structură neoperativă. Are un imens bagaj al faptelor şi evenimentelor la care a participai fiind ispitit adesea să-şi scrie memoriile. Nu regretă nimic din evoluţia sa de până acum cu multe perioade de căutări, cu schimbări spectaculoase şi experimente nefinalizate având în continuare speranţa că va apărea până la urmă luminiţa de la capătul tunelului.

Atunci când aude colegii, rudele şi prietenii bucurându-se că urmează să plece în vizită la casa părintească, în locul amintirilor din copilărie, ochii i se umezesc şi îl cuprinde nostalgia drumeţiilor trecute. Peste tot acolo unde a muncit şi trăit în ţara sa slujindu-i interesele, a fost mereu acasă cu toţi cei dragi. Trebuie, spune el, să fim bucuroşi că avem o casă mare, bogată şi nespus de frumoasă.

Bălăei Ion

You can leave a response, or trackback from your own site.

31 Responses to “Casa mea”

  1. Perry says:

    .

    ñïñ çà èíôó!…

  2. Leo says:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ!!…

  3. juan says:

    .

    thanks for information….

  4. corey says:

    .

    good info!!…

  5. Nelson says:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  6. nathan says:

    .

    thank you!!…

  7. jonathan says:

    .

    tnx for info….

  8. Lee says:

    .

    tnx for info….

  9. Walter says:

    .

    thanks for information….

  10. tony says:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  11. shannon says:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ!…

  12. alfonso says:

    .

    áëàãîäàðþ….

  13. roland says:

    .

    tnx for info!!…

  14. herbert says:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  15. Sean says:

    .

    thank you!…

  16. salvador says:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

Lasă un comentariu