Participant la votarea Unirii Transilvaniei cu România, refugiat în Timişoara la 1943, despre 1 Decembrie 1918

Învăţătorul Iosif Chişu, în ciuda modestiei sale, nu a fost un simplu anonim. El mărturiseşte, cu „mândrie sufletească”, că a fost unul dintre cei 1228 de delegaţi „oficiali” cu drept de vot la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, care a votat Unirea pe veci a Transilvaniei cu vechea Românie.

Într-o frumoasă scrisoare către Institutul de Istorie din Cluj „Regele Ferdinand”, care intenţiona să editeze un album cu pozele şi biografiile celor 1228 de delegaţi la Alba Iulia, precum şi ale celor aleşi în Marele Sfat*, relatează cum s-au petrecut lucrurile pe care le cunoştea direct.

Potrivit instrucţiunilor date de către Comitetul de conducere al Partidului Naţional Român din Transilvania, se fac alegeri pentru delegaţi; el este ales de poporul comunei Cerneteaz din judeţul Timiş. I s-a înmânat „credenţionalul” şi a votat cu entuziasm Unirea de la 1 Decembrie 1918, alături de ceilalţi delegaţi ai Banatului.

Din acele zile îşi aminteşte cum în preseara zilei de 1 Decembrie 1918, în localul în care se desfăşura „convenirea”, la o masă vecină se aflau prezenţi şi reprezentanţi ai Crişanei şi ai Maramureşului. Toţi împreună dezbăteau întrebarea pusă: „Cum să se facă Unirea? cu condiţiuni sau fără condiţiuni”.

Învăţătorul Iosif Chişu mărturiseşte că dintre toţi cei prezenţi a fost primul om care, ridicându-se de la masa bănăţenilor, a rostit scurt şi apăsat: „Unirea o facem fără condiţiuni!”

Propunerea lui, sau mai corect, răspunsul său la această chestiune a fost primit şi acceptat cu mare entuziasm de către toţi cei de faţă.

La fel a făcut, istoriseşte mai departe învăţătorul Iosif Chişu, şi a doua zi, la 1 Decembrie în „sala festivă a cetăţii”. Primul a strigat: „Vrem unire fără condiţiuni!” Şi aşa s-a strigat de către toţi cei de acolo.

Mărturiseşte cu mirare învăţătorul, că el nu putea înţelege nicicum „ca unirea politică a aceluiaşi pământ românesc să se facă cu condiţiuni”.

Iosif Chişu se întreba şi atunci, în 1943, când a scris scrisoarea, că oare „ce gând tainic a îndemnat pe liderii noştri români să ne pună o aşa întrebare?…” Şi tot el conchide – bănăţenii se pot făli că ei au cerut unirea fără condiţii.

Timpul – notează în continuare – s-a scurs „ca apa pe matca ei la vale…”, el s-a retras în lumea sa modestă de unde a venit. Dar sufletul său de bun român l-a îndemnat ca după drama dictatului de la Viena din toamna anului 1940 să scrie versuri, iar în 1943 să le adune şi să le publice într-un volum intitulat Versuri pentru tineret şi dăruindu-l bibliotecii Institutului de Istorie din Cluj, refugiat la Sibiu, comentează: „N-o fi în ele prea multă artă, dar totuşi sunt gânduri şi simţiri româneşti din zile grele de restrişte”. O astfel de zi a fost şi 1 Decembrie 1942 în Timişoara, unde învăţătorii au vrut să aniverseze 1 Decembrie 1918, dar din varii motive festivitatea nu a mai avut loc, aşa încât, mărturiseşte Iosif Chişu: „Toată lumea era năcăjită şi jignită în sentimente şi multora le curgeau lacrămi de durere…”

Atunci, ca ziua să nu treacă aşa ca „o zi de îngropare” le-a citit celor adunaţi poezia 1 Decembre, care (aşa cum a afirmat şi despre volumul său de versuri) nu că ar fi fost scrisă cu mare artă, dar exprima sentimente izvorâte din inimă:

1 Decembre

1 Decembre, prinţ din basme

Călare vii pe-al vremii cal,

Ca să ne chemi de sărbătoare

La Alba Iulia-n Ardeal.

Din patru zări pornesc românii,

Pe cai înaripaţi zoresc,

S-arate încă odată lumii,

C-acest pământ e românesc.

Că brazda lui cu bogăţia

De aur, fier, pomi şi copaci,

Drept zestre noi am moştenit-o

De la strămoşii noştri daci.

Aici s-a născut neamul nostru,

De mii de ani acest pământ

Ca mamă bună ne hrăneşte,

El ni-i şi leagăn şi mormânt.

Venit-au mulţi să ni-l răpească,

Dar ei ca fumul au pierit

Rămasa-m noi înfruntând veacuri

Ca şi un munte de granit.

L-am apărat noi cu viaţa,

Făcătu-i-am din piepturi scut;

Ne batem şi azi pentru dânsul

Cum şi părinţii s-au bătut.

Frumoasă zi de-ntâi Decembre,

Ce minunat ai strălucit,

Când sfintele noastre ţinuturi

Cu ţara mamă s-au unit.

…………………………………………

… Din ţarini ne curgea belşugul

Şi pomii ne erau rodiţi,

Cu podurile de rod pline,

Trăiam aşa de fericiţi…

Când într-o zi duşmană nouă,

Destinul crud şi inamic

Rănitu-ne-a inima ţării

Şi bate-n trupul ei un ic…*

Azi de durere geme neamul

Prin lunci, prin munţi şi prin păduri;

Nerăbdător aşteaptă ceasul,

Să pună mâna pe săcuri!…

1 Decembre, azi cu toţii

Jurăm, că nu ne vom lăsa,

Pân’ nu-i vom scoate din trup icul

Şi rana i s-o vindeca!…”

Aşa gândea şi scria la 1943 un participant la Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia din 1918.

Generaţia Marii Uniri a fost, fără îndoială una de luptători iar acest simplu învăţător o ilustrează din plin cu gândurile şi sentimentele lui exprimate în modestele sale versuri de ocazie.

El este, după cum se vede, un spirit care a înflorit şi a rodit la Alba Iulia în 1918 şi a cărui vitalitate nu s-a stins nici la 1940 şi nici la 1943.

Aşa a fost şi a rămas până la capăt această minunată generaţie a Unirii, pătrunsă până în suflet de ora astrală a României.

Gelu NEAMŢU

Notă:

*) Documentul se află în arhiva personală a domnului prof. univ. dr. Mircea Vaida-Voevod, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru că ne-a permis a o folosi. Arhiva provine de la regretatul prof. univ. dr. Ioachim Crăciun.

**) Mi-am amintit de aceste versuri, altfel sugestive, acum când ziarele şi unele canale de televiziune, aproape zilnic, ne avertizează că forţele răului dezlănţuite după 1989 vor să ne bată-n inima ţării din nou un ic identic cu cel din 1940-1944.

Spălnăcan Gheorghe erou din Luna  mort la Marasesti in 1917. Întors din America a trecut Carpaţii şi s-a înrolat voluntar în Armata româna în rândurile căreia a luptat şi a căzut la datorie la Mărăşeşti în vara anuluii 1917 alături de ceilaţi doi eroi luneni Odverean Petru şi Suciu Petru. Era căsătorit în Luna, unde se stabilise cu o fiică a lui Barta Ion.