VĂZUL MEU

În fiecare noapte, în fiecare zi şi ori de câte ori simt nevoia să mă uit la mine însumi, privesc, de la etajul şapte, din locul meu de pe planeta Pământ, oraşul. O parte din el, atât cât intră în raza mea vizuală. Cât pot eu să văd din ceea ce se poate vedea. Pentru că sunt şi lucruri pe care ochiul nu le vede. Oraşul acesta se numeşte Bucureşti şi este capitala României. Pentru mine, este şi trebuie să fie cel mai frumos, cel mai generos şi cel mai cald oraş din lume, pentru că. aici, în acest loc în care îmi trăiesc viaţa, răsare, pentru mine, în fiecare dimineaţă, soarele. Pentru că este oraşul meu. Nu ştiu dacă şi eu sunt al lui – ce-i pasă şi ce ar putea să-i peste unui oraş uriaş de un muritor de rând de la etajul şapte, ca mine, sau de norii care trec, ca nişte aripi, pe cerul vremii! –, dar el este cu siguranţă şi al meu. În sensul că mie îmi pasă şi trebuie să-mi pese de el. Şi chiar îmi pasă. De fiecare dată, când vin de pe drumurile lumii, mă uit la el şi mă simt acasă. Chiar dacă eu nu vin din el, ci de undeva dintr-un sat de pe malurile deluroase ale Olteţului, crescut şi descrescut, ca orice sat, ca orice lucru viu – pentru că satul este un lucru viu, este monada spaţiului românesc tradiţional –, tot bucureştean se cheamă ca sunt. Eu sunt de acolo, din satul meu, şi acolo mă întorc mereu, ori de câte ori simt nevoia să fiu, măcar o clipă, cu adevărat acasă, la izvorul unic şi irepetabil al vieţii mele… Dar viaţa mea este aici, în Bucureşti şi în patru vânturile lumii…

Casa părintească a intrat în pământ, odată cu anii care au îmbătrânit-o şi au putrezit-o. Dar spiritul ei este tot acolo. Şi el va trăi atâta timp cât va trăi ultimul dintre noi, cei care ne-am născut acolo… Aşa este lumea făcută. Fiecare om, ca fiecare pârâu, trebuie să aibă un izvor. Fluviile au mai multe izvoare, dar, pentru toate, apa vine din pământ… Izvorul apei este unic. Şi el se află în Pământ. Sau, dacă mergem mai departe, prin filosofia lui Yng şi Yang, în ocean. Dar chestiunea asta, cu schimbarea polilor şi a determinărilor, este ceva mai complicată. Pentru noi, oamenii, contează planeta Pământ. Acolo, departe, pe planeta Pământ, pe malurile Olteţului, la casa mea de acasă, acolo unde-mi este izvorul, doar gândul se mai întoarce din când în când, nu când vreau eu, ci când vrea el… Aici, la casa mea de la etajul şapte din Capitala României, de unde izvorăsc eu în fiecare zi (desigur, pentru porţiunea care mi-a mai rămas până la trecerea în marele Fluviu), mă dor durerile de azi şi amintirile de mâine, iar gândul nu-mi vede izvorul, ci numai dorul. Mi-e dor de oraşul de dincolo de lumini, de dincolo de Pasajul luminat, de dincolo de ceea ce se vede. Mi-e dor de oraşul bucuros şi solidar de odinioară, de oraşul care ştia să cânte şi să încânte, de oraşul modest şi elegant, în care Gică Petrecu fredona „Du-mă acasă, măi tramvai”, iar cinematografele erau pline… Desigur, vremurile acelea au trecut, suntem într-o altă dimensiune istorică, pe care eu, care am introdus calculatoarele electronice în redacţie în 1990, cu programul de editare WordStar şi cu programul de tehnoredactare Ventura, cu primele variante de Corel (asta ceva mai târziu), o înţeleg foarte bine, pentru că am participat la construirea ei. Şi nu regret nimic. În acest moment, editez textul în Office 2010, îl tehnoredactez în InDesign, folosesc Photoshop CS5 şi Corel X3… Ţin pasul cu vremea, nu sunt un învechit, pentru că vremurile fac parte din viaţa noastră, ne construiesc şi ne rânduiesc drumul…

De aici nu rezultă că nu mi-a albit părul şi că n-am îmbătrânit, ci doar faptul că am participat şi eu, ca fiecare dintre noi, la construirea acestor vremuri. Am pus adică umărul. Toţi l-am pus. Acum, azi, aici, trăim într-o altă epocă istorică, într-o altă dimensiune, cea a informaţiei, cea a cunoaşterii, cea a reţelei… Ar trebui să fim tot globul la un loc, toată specia umană, toată biosfera. Şi chiar suntem, dar nu armonios, ci conflictual. Mai exact, într-o armonie perplexă, dinamică şi conflictuală…

Dar toate acestea nu ne fac viaţa mai frumoasă, nu ne fac mai oameni, mai toleranţi, mai solidari, mai bucuroşi şi mai fericiţi. Acum, când am ajuns la şapte miliarde (cel de al şapte-miliardelea locuitor uman al planatei Pământ s-a născut ieri), unii spun că suntem prea mulţi şi că ar mai trebui să ne împuţinăm, alţii că suntem asimetrici şi că, noi, cei de acum, cei care avem mai mult de 20 de ani, ne-am cam trăit traiul, sau, oricum, că trăim prea mult şi că ar cam trebui să mai şi murim din când în când, pentru a lăsa locul altora… Celor care vin… La urma urmei, media de vârstă a populaţiei din Europa, mai ales a celei bărbăteşti, în vremea lui Dimitrie Cantemir, era de… 26 de ani! Europenii, pe atunci, mureau de tineri prin războaie, dar şi datorită epidemiilor şi, evident, frustrărilor vremurilor de atunci! Acum nu mai este aşa. Mulţi profeţi şi iluştri bancheri de prin grupurile care, se spune, conduc din umbră lumea, spun că Lumea ar trebui redusă la câteva sute de milioane… Altfel, vom consuma resursele şi vom pieri… Ca şi cum n-ar fi destul loc pe Pământ, sub Soare şi în Univers… Ca şi cum, pentru români, n-ar mai fi loc în România… Şi chiar nu mai este. Au avut grijă guvernele să-i alunge pe români de acasă… Pe cei care au mai putut să plece. Pe ceilalţi, adică pe cei bătrâni, urmează să-i bage cât mai repede posibil în pământ. Altfel, onorabilele guverne ale României intră în criză financiară. N-au de unde să mai plătească pensiile unor consumatori nesimţiţi…

Din păcate, probabil, de dragul formulei oarecum inedite (dar care nu era altceva decât o parafrazare), o persoană dragă multora dintre români şi nedragă altora afirma, în discursul său de nonagenar, că ţara este împrumutată de la nepoţi… Aşa a spus şi Ştefan cel Mare prin cuvintele unui mare scriitor… Ţara este a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul veacurilor… De aici rezultă, pentru unii, inclusiv pentru actualii guvernanţi, ca şi pentru grupurile care conduc din umbră lumea prin manevrele financiare pe care le fac sau le generează, că bătrânii ar cam trebui să ia o decizie importantă cu privire la viaţa lor; oricum, sunt o povară prea mare şi inutilă pentru toate guvernele din lume, mai ales pentru cele româneşti… Autoeutanasierea ar fi cea mai bună soluţie. Oricum, dacă ţara nu mai este şi a lor, rezultă că nici ei nu mai sunt ai ţării, că sunt o povară pentru ţară şi pentru guverne şi că ar trebui să mai dispară, dracului, odată, aşa cum dispare frunza, toamna, ca să se poată primeni copacul primăvara… Numai că frunza dispare când îi vine vremea, când şi-a trăit traiul. Nu copacul hotărăşte când să o alunge de pe ramurile sale, ci viaţa… Viaţa ei, dependentă de soare, de lumină, de seva copacului (care vine din pământ) şi de matricea ei, de programul ei genetic. Nu hotărăşte copacul, ci Timpul. Adică Universul… Adică Dimensiunea în care trăim… Adică Dumnezeu… Or, Dumnezeii Naţiei Române (mă rog, ai populaţiei care locuieşte în România, ai cetăţenilor români vreau să zic) au fost şi sunt guvernanţii ei din toate timpurile, pentru că niciunii, indiferent de culorile lor politice sau de altă natură, n-au fost mai breji, ci doar mai cu traiste diferite…

…Ţara este a tuturor – şi a celor care au fost, şi a celor care sunt, şi a celor care vor veni –, pentru că, noi, oamenii din toate timpurile, locurile în care trăim, valorile pe care le-am durat, idealurile pe care le-am avut şi pe care le mai avem, interesele vitale pe care le slujim, noi, aceştia, toţi deopotrivă şi fiecare în parte, suntem Ţara…

Ţara, întotdeauna şi dintotdeauna a pus de o parte banii necesari pentru a asigura bătrâneţile populaţiei sale. Este o regulă elementară care se respectă din vremea triburilor! Banii au fost extraşi din drepturile oamenilor, din munca lor, din efortul lor. Şi au fost destui – pentru că a fost o vreme când România chiar producea –, dar guvernele n-au ştiut să-i chivernisească şi să-i respecte. I-au folosit unde au avut ei nevoie, i-au furat, i-au îmbogăţit pe unii, au devalizat băncile, au distrus economia, au risipit resursele, au jecmănit ţara, sau au închis ochii la jecmănirea ei, pe motiv că tot ce s-a făcut e prost şi monstruos şi ne trebuie altceva, fără să ştie exact ce, iar acum, în loc să dea explicaţii Justiţie pentru ticăloşiile pe care le-au săvârşit sau le-au încurajat, acuză bătrânii că trăiesc prea mult, că îmbătrânesc ţara şi planeta.

Într-un fel, aşa şi este. Dacă vor duce în continuare politici de distrugere a familiilor, de alungare a românilor de acasă, de falimentare a economiei naţionale, de risipire a resurselor, de înstrăinare şi degradare a valorilor ţării, în 2050, românii vor ajunge la vreo 14 milioane, iar în următoarele sute de ani, probabil că plaiurile frumoasei noastre ţări, pământ din pământul lui Dumnezeu, vor fi locuite de alte populaţii. Unele au cumpărat deja, după unele spuse, mai mult de jumătate din pământul României…

…Privind de aici, de sus, de la etajul şapte, etajul meu sub soarele verii şi umbrele iernii, oraşul, mă gândesc la toate acestea, la criza financiară pe care o simt şi eu, ca toată lumea, nu doar în propriul buzunar, în propriile-mi proiecte – realizarea unor volume, punerea în operă a unor gânduri etc. –, ci şi în amărăciunea sufletului, în complicata mea singurătate.

Merg pe stradă şi nu mai reuşesc să văd oamenii. Văd doar nişte umbre care se grăbesc. Trenurile din metrou nu sunt niciodată pline, ca odinioară. Nu mai există platforme industriale, nu mai există freamătul economic în care am trăit cândva. La un moment dat, oraşul părea aproape mort. Casele se schimonosiseră, străzile se ruinaseră, găştile de cartier proliferaseră… Apoi, parcă s-a mai schimbat câte ceva. A apărut pasajul Basarab, centrul vechi al oraşului s-a reanimat, parcă şi cozile la unele ghişee unde trebuie să-ţi plăteşti dările s-au mai împuţinat, dar oamenii s-au însingurat teribil…

Altădată, parcă nu era aşa. Îmi amintesc o întâmplare semnificativă pentru spiritul bucureştean al acelor ani. Să fi fost prin 1968. Locuiam în Drobeta Turnu Severin şi, periodic, veneam în Bucureşti – o zi, două –, pentru a-mi susţine examenele de sesiune la Facultatea de Filosofie. Într-o primăvară, când ploua şi pe şinele de tramvai apărea un noroi galben, lipicios, venisem în Bucureşti pentru examenele primei sesiuni din acel an. Nu prea aveam unde să mă cazez (toate hotelurile erau pline, la fel şi căminele militare) şi mi-am adus aminte că trebuie să am o mătuşă în Bucureşti. Aveam adresa ei, dar nu ştiam cum să ajung acolo. Am întrebat un taximetrist. Nu ştia nici el. Dar, auzind despre ce-i vorba, s-au adunat imediat vreo trei-patru persoane, apoi încă vreo două, şi m-au însoţit până la acea adresă, undeva pe Strada Unităţii… Erau, cu toţii, foarte bucuroşi că m-au ajutat. Ba, mai mult, unul dintre aceşti oameni, mi-a oferit, în situaţia în care nu-mi găseam ruda, posibilitatea de a locui câteva zile la el, fără să plătesc… Evident, nu aş fi acceptat să locuiesc undeva fără să plătesc, dar aşa erau oamenii pe atunci. Mai solidari, mai generoşi. Aveau cu toţii un loc de muncă, nu duceau grija zilei de mâine, chiar dacă libertăţile nu erau cele de azi… Dar libertatea prost înţeleasă nu este libertate, ci anarhie, angoasă, teroare.

Pe la începutul acestui an, în aceeaşi Capitală a României, oraşul meu, Bucureşti, într-o zi, când voiam să virez la stânga şi mi s-a oprit motorul, cineva, în loc să mă ajute – aşa cum este normal şi cum este obligat să o facă orice şofer care se află în trafic şi constată că un camarad de trafic are probleme care încurcă circulaţia –, a început să mă înjure ca la uşa cortului şi chiar să mă ameninţe că mă loveşte. Era pentru prima oară în viaţa mea când cineva mă înjura şi se purta în halul acesta cu mine. Era un tânăr de vârsta nepotului meu, care s-a simţit probabil ofensat că a fost nevoit să reducă viteza şi chiar să oprească maşina, întrucât nu mai putea depăşi coloana prin exterior. Cât pe-aici să fiu nevoit să mă apăr în plină stradă de un tânăr care pur şi simplu era gata să sară la bătaie. Probabil că nu sunt prea mulţi dintre ăştia. Dar sunt. De vreme ce clanuri se bat între ele cu săbii, topoare şi pistoale în centrul unora dintre marile noastre oraşe, de vreme ce există copii care-şi ucid părinţii şi părinţi care-şi ucid copiii, te poţi aştepta la orice, într-un oraş în care proliferează violenţa, nesiguranţa, indiferenţa şi nesolidaritatea…

…Simt, pe trupul meu din suflet, cât a mai rămas din el, rănile oraşului. Chiar dacă nu par – oraşul îşi trăieşte, totuşi, viaţa sa de zi şi de noapte –, aceste răni sunt adânci şi dureroase. Undeva, la intersecţia străzii 13 Septembrie, cu Trafic greu, câţiva copii stau la gura unui canal. Sunt murdari şi zdrenţăroşi. Probabil că, aici, în acest canal, vor dormi la noapte. A venit frigul şi, oricum, în canelele Bucureştiului, e mai cald ca afară. Câteva sute de metri mai încolo, pe o bancă, se află un cerşetor. Ştiu că acţionează în reţea, că se câştigă (evident, de către conducătorii de reţele) milioane de lei, dar omul care întinde mâna este sau pare un prăpădit… Desigur, aşa a fost mereu, dar ţara trebuie să aibă grijă de toţi oamenii ei. Şi de cei care pot şi de cei care nu mai pot… Şi de cei care au noroc, şi de cei care nu au… Aproape toate gangurile din frumoasele blocuri de pe strada 13 Septembrie miros a urină… Unele incinte sunt pline de gunoaie…

Între timp, câţiva miliardari se bat pentru acapararea unor terenuri din oraş sau din vecinătatea acestuia. Guvernanţi se ciorovăiesc pe impunerea de noi dări şi noi tăieri de pensii şi salarii. Incolorii de la FMI zâmbesc superior la întâlnirea cu Preşedintele României. Acesta nu mai zâmbeşte demult… Interminabilele bătălii ale României guvernate prost împotriva României tolerante şi adusă în sapă de lemn generează putere ticăloasă şi cadavre. Câteva echipe lucrează de zor la înlocuirea puzderiilor de cabluri aeriene cu fibră optică. Au săpat canaluri, au făcut puţuri de acces…

Deci, se lucrează… Capitala trăieşte. Televiziunile comerciale dezbat, care cum pot, în funcţie de interesele lor şi ale altora, dar şi de dureroasele realităţi, vremuirile, televiziunea publică se face că ne le vede, sau le vede cu alţi ochi, făcând slalom video pentru a nu supărare pe nimeni, guvernul rătăceşte printre împrumuturi, oamenii merg pe străzi şi tac… Tăcerea nu este de aur, ci de frunze… De frunze moarte…

… Este ora 02.00. Au trecut două ore din ziua de 3 noiembrie. Ziua Vânătorilor de Munte. Desenez o floare imaginară de colţ şi o suprapun peste luminile de la Pasajul Basarab. În zilele senine, de la balconul meu, se văd, peste acest pasaj, Bucegii. Cale lungă, 130 de kilometri!

…De la etajul şapte văd şi revăd oraşul. Dar nu mai văd oamenii. Un oraş fără oameni. Un oraş ca o umbră sau ca o dâră de fum, cu un vuiet grav şi prelungit, uneori tremurat, alteori ascuţit, de parcă ar fi un frigider uriaş, cu lumini care înstelează pământul nopţii şi cu nori care umbresc stelele cerului. Un oraş care respiră. Uneori, sforăie. Alteori, geme. Acum vorbeşte în somn. Şi eu îl ascult.

De la etajul şapte, privesc oraşul care vorbeşte în somn. El vorbeşte şi eu tac. O tăcere în care mă simt complet singur. Singur şi inactual…

Gr. Bg. (r) dr. Gheorghe Văduva

Both comments and pings are currently closed.

20 Responses to “VĂZUL MEU”

  1. Charlie spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  2. julio spune:

    .

    thanks!!…

  3. Tyrone spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  4. Jonathan spune:

    .

    áëàãîäàðåí!!…

  5. andy spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  6. kenny spune:

    .

    tnx for info!!…

  7. herbert spune:

    .

    thank you!…

  8. william spune:

    .

    ñïñ!…

  9. donald spune:

    .

    tnx for info….

  10. Cory spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  11. Raul spune:

    .

    hello!…

  12. Jared spune:

    .

    tnx for info!…

  13. billy spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  14. mathew spune:

    .

    ñïñ!!…

  15. sergio spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  16. harry spune:

    .

    ñïñ!!…

  17. warren spune:

    .

    ñïàñèáî!…

  18. marcus spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  19. Alberto spune:

    .

    thanks for information!…