Recenziile cărţilor apărute în Gândul Anonimului nr. 49-50, 2013

Ştefan MIHUŢ – LABIRINTUL DIN AMURG – Reflecţii&Povestiri atipice

(Ed. Astra, Dej, 2012)

Ştefan Mihuţ (născut la 03.06.1936 în satul Coldău, lângă oraşul Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud) a publicat până în prezent volumele: CANDIDAŢI LA FERICIRE –teatru (Ed. Astra, Dej, 2004), CIOBURI DE OGLINDĂ DIN VIAŢA NOASTRĂ –junalistică (Ed. Texte, Dej, 2004) şi LABIRINTUL DIN AMURG – reflecţii&povestiri atipice (Ed. Astra, Dej, 2012) – la care ne referim în continuare.

Ajuns la vârsta când fiecare dintre noi îşi face bilanţul vieţii, cartea analizează aspectele existenţei din punct de vedere moral. În cele zece capitole ale volumului, meditaţiile autorul prezintă antitetic întâmplările provenite din experinţa proprie, pigmentate cu incursuri calofile (virtuţile omului ideal), şi defectele celui real (astăzi tot mai virulente). sintetizând proverbele, maximele invocate şi reflecţiile/povestirile atipice ale autorului, putem afirma că acestea urmăresc educara oamenilor spre un ideal moral fără de care nu se poate concepe o societate statornică, normală şi armonioasă. Tocmai aceste valori civilizatorii sunt astăzi încălcate flagrant, josnic, şi fără scupule de casta celor ajunşi fraudulos la conducere, la toate nivelele, începând cu politicul şi până la mass media. În fond, valorile umane au fost întotdeauna încălcate de clasa celor înstăriţi dar nu în aşa hal ca astăzi. Socialismul a promovat multe nonvalori înregimentate politic şi a anulat libertăţile de exprimare, contactul cu ţările civilizate; oferind în schimb locuri de muncă pentru fiecare; iar capitalismul, chiar dacă a promovat drepturile omului, a permis bogaţilor să se lăfăie în timp ce o mare parte a populaţiei se zbate în sărăcie, şomaj etc.

Ştefan Mihuţ în reflecţiile şi povestirile sale analizează ambele aspecte şi nu numai.

În capitolele I, V şi VII, autorul comentează proverbele, maximele şi textele sapienţiale selectate cu precădere din scriitorii latini şi folclorul tradiţional, care reprezintă pilule de înţelepciune şi conduită, care astăzi sunt călcate josnic în picioare. Concluzia poate fi exprimată de maxima lui Pubius Syrus: „Fii în pace cu oamenii, în război cu viciile.”

În al doilea capitol, Ştefan Mihuţ aduce un elogiu cavaleresc femeii, reaşezând-o pe piedestalul binemeritat, astăzi uitat, de femeie iubită şi ocrotită, resantificând astfel dragostea. Adoraţia necondiţionată trebuie acordată de copii şi de soţi, înainte de toate, mamei născătoare de prunci şi care se sacrifică permanent pe altarul familiei. Autorul schiţează apoi, cu dezinvoltură romantică, mici crochiuri de puritate sentimentală, în care plăcerea şi picanteria captivante (cu trimiteri elegante la artele plastice – tablorurile lui Rubens şi Durer), mitologia greacă (Elena din Troia, Afrodita, Penelopa) şi biblice (Eva) – se împletesc cu sacralitatea erosului bine temperat epic şi liric. Să dăm citire autorului: ”Armătura stâlpului pe care se sprijină edificiul familiei ce are şi urmaşi o constituie FEMEIA: cu dragostea, devotamentul, cu bucuriile şi cu marile sale sacrificii pe care le aşează ca pe o ofrandă, la temelie…”

Relevând virtuţile femeilor, autorul estompează/eludează tema biblică a păcatului originar.

Capitolul trei elogiază importanţa religiei în educaţia morală a cetăţenilor. Credinţa ne ajută să ne respectăm semenii, ba chiar să-i iubim, regăsindu-ne liniştea. Autorul regretă că Biserica ortodoxă nu ajunge la pace şi înţelegere cu Biserica greco-romană (cu atâtea merite pentru ardeleni), sora ei desfiinţată şi prigonită în regimul comunist.

Capitolul IV este dedicat politicii şi se constituie într-un pamflet la adresa conducătorilor veroşi, venali şi corupţi care pun propriul interes mai presus decât al poporului. Totodată, juristul Ştefan Mihuţ deplânge faptul că nu sunt promovaţi, în funcţii de conducere, oamenii competenţi. sinteza acestui capitol pamfletar o reprezintă setul de întrebări pe care autorul, ca cetăţean de rând, ar vrea să-le pună politicienilor şi din care spicuim în continuare:

„De ce aţi lăsat-o dintru început şi o mai lăsaţi şi astăzi, tocmai ţara pe care o „iubiţi atât de mult” să fie jefuită de un pumn de indivizi veroşi, până au adus-o în zodia secătuirii?!” „Pe ei, pe jufuitori de ce nu-i maziliţi?!… În timp ce dictatorului – fără a-l fi judecat – i-aţi aliniat în faţă „democratic” plutonul de execuţie, ăstora de ce nu le aliniaţi în faţă măcar DICTATURA LEGII!?…” (…) „Drama noastră de ieri a constituit-o frica de dictatură, care ne-a interzis libertatea de călătorie, de opinie şi credinţa în Dumnezeu. În timp ce tragi-comedia de astăzi o constituie excesul de libertate, pe care aţi scăpat-o de sub control şi astfel aţi transformat ţara îtr-un Paradis al câtorva TÂLHARI, care nu mai au mult de furat până să ne aducă la sapă de lemn. Iată de ce tot mai mulţi oameni cinstiţi şi îndureraţi de starea naţiunii o spun răspicat şi în disperare de cauză, că tot mai bun ar fi un dictator luminat, care să oprească jaful şi dezmăţul, să-i trimită la galere pe jefuitori şi, procedând aşa, ne-ar scăpa ţara de un rău infinit mai mare decât măruntul său moft de a ne dicta.”

În Cap. VI, intitulat Amintiri şi pomeniri postume, autorul aduce un pios omagiu părinţilor săi trecuţi în nefiinţă: Ioan (1909-1998) şi Maria (1912-1990) simpli ţărani de o cinste exemplară, precum şi a fraţilor Andrei (care deşi studios a abandonat şcoala, datorită problemelor neprielnice ale vieţii) şi Ioan (foarte studios, devenit profesor universitar la Cluj la facultatea de ştiinţe economice, cu studii de management şi în U.S.A.) – amândoi urcaţi la cer.

Cap. VIII Sfaturi, întâmplări cu năbădăi…. în textele dedicate nepoţilor Ioan-Doru şi Ştefan-Rareş, mă duc cu gândul la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc.

Gâlceva cu văru Bazgon (Cap. IX) prezintă o păţanie cu sfârşit fericit, în care vărul căruia autorul i-a împrumutat o sumă de bani amână în repetate rânduri restituirea, până când, în urma unor scrisori de ocară expediate de scriitor, datornicul restituie banii. Iată că forţa cuvântului a avut efect în plan fizic. Motto-ul capitolului, selectat din Shopenhauer, merită transcris pentru deliciul cititorilor: „Rareori vei pierde un amic dacă îi refuzi un împrumut, dar foarte uşor dacă i-l dai.”

Cap. X Povestiri şi întâmplări cu iz real sau ficţional prezintă câteva întâlniri cu prietenii, îndeobşte sciitori locali sau în tranziţie prin Dej, la cofetăria Lemnul verde. Autorul propune ca Lemnul verde ornamental care oferă umbră clienţilor, amplasat în mijlocul grăinii, care ar trebui să poarte o placă de monument al naturii. În acest capitol întâlnim momente surprinzătoare, cum ar fi întâlnirea cu o frumoasă femeie care părea să-i facă avansuri, după care se dezvăluie fatul că eroina era surdo-mută şi bolnavă psihic; ori oferta unui politician înfumurat care oferă mici celor care vor să adere la partidul lor. Ştefan Mihuţ nu eludează faptul că a fost secretar de partid dar nu a făcut rău nimănui. În legătură cu faptul că a lăudat indirect regimul comunist, prin telegrame scrise de el – semnate şi expediate de alţii, se justifică uzitând argumentaţia regretatului scriitor Octavian Paler: „Şi m-am hrănit cu două iluzii: că se poate face bine înlăuntrul răului şi poţi să rămâi curat chiar într-o istorie murdară”.

În concluzie, mesajul carţii lui Ştefan Mihuţ este de ordine morală. Într-o lume cu valorile umane răsturnate, autorul luptă pentru reconstrucţia unor relaţii sociale normale.

În final să cităm cuvintele autorului de pe postcoperta cărţii: „Până şi zeii au avut şi au parte de un amurg al lor. Dovada o avem de la marele Wagner, care le-a dedicat opera muzicală AMURGUL ZEILOR. Cât despre amurgul nostru, spre care am pornit în zori şi spre care alergăm printr-un maraton existenţial perpetuu, oricât i-am cere acum, după ce am trecut de miezul zilei, să nu mai vină, că nu-l mai vrem, ne va răspunde cu obstinaţie că ne vrea el pe noi şi atunci?!… Atunci ne mai rămâne speranţa să mai întârzie, până să ne găsească prin … LABIRINT.” (Ştefan Mihuţ)

Cartea se bucură de prefaţa pertinentă a poetului Ion Simon, intitula expresiv: Sub greutatea memoriei prin labirintul unui amurg reflexiv.

Lucian Gruia

Nobilul proprietar

Artemiu Vanca, Editura Ardendo 2012

Am primit la redacţie volumul de povestiri Nobilul proprietar publicat de Artemiu Vanca la editura Ardendo în 2012. Lectura acestei noi cărţi a autorului mi-a produs o mare bucurie, am descoperit în paginile ei valenţele creatoare ale unui om sensibil şi inteligent, un fin observator al realităţii din jur, capabil să reţină şi să prezinte acele detalii care dau culoare, farmec şi înţeles unei imagini de ansamblu aparent comună şi lipsită de semnificaţii.

Om activ,pentru care cultul muncii al lucrului bine şi temeinic făcut, au reprezenta întreaga viaţă, o adevărată religie, un ritual sever şi poruncitor, după pensionare inginerul Vanca,trecut prin marile etape ale dezvoltării producţiei de energie din lignit, obligat de parcursul său profesional să deţină pozitii de conducere, cu mare răspundere, a hotărât să îşi cumpere la ţară, în unul din satele din apropierea Bucureştiului un teren intravilan pe care să îşi dureze o casă după propriile sale planuri, o casă modestă dar confortabilă în raport cu un set de exigenţe pe care le-a devenit singur, care să aibă în jur şi o curte şi o grădină de legume, cu alte cuvinte o suprafaţă de teren cultivabilă, în care să poată planta legume şi câţiva pomi fructiferi pe care mai apoi să leîngrijească cu toată dăruirea, ca pe nişte fiinţe dragi, asupra cărora proprietarul îşi poate revărsa prisosul lui de dăruire şi afecţiune.

Cartea descrie cu sensibilitate şi cu emoţinantă trăire autentică desfăşurarea acestui experiment existenţial, cu toate întamplările legate de descoperirea şi achiziţionarea terenului, elaborarea proiectului casei şi realizarea construcţiei,a gardului împrejmuitor, parcelarea terenului cu preocupare de gospodar socotit pregătit să frunte aici o nouă formă de viaţă, derivată şi alimentată din rădăcile ancestrale ale tradiţiilor satului natal din Sălaj, studierea noţiunilor de legumicultură şi horticultură cu meticulozitate de inginer care a trebuit să studieze şi să răspundă de realizarea, punerea în funcţiune şi exploatarea unor foarte mari proiecte de centrale electrice pe lignit, preocupare de gospodar cumpătat, hotărât să realizeze ceva pe termen lung.

Ceea ce se remarcă şi impresionează cititorul este poezia relatării, stilul povestirii molcome, făcută de un observator foarte atent, căruia nu îi scapă nici un detaliu. Portretele de săteni, marea ştiinţă a noului venit de a intra în logica comunităţii păstrându-şi şi protejându-şi valorile proprii, descrierea căţelului Burcuş, personaj devenit membru al familiei nou venite pe aceste meleaguri, curiozitatea de a investiga istoria locului, amărăciunea derivată din constatarea îmbătrânirii populaţiei din sat ca urmare a exodului tinerilor şi a dispariţiei copiilor, toate aceste aspecte şi evenimente şi încă multe altele sunt relatate în cuvinte puţine, dar cu semnificaţii şi rezonanţă în mintea cititorului.

Puţinătatea informaţiilor, dificultăţile de obţinere a acestora de la sătenii circumspecţi şi scumpi la vorbă, a condus autorul la soluţii personale desprinse parcă din marile balade ale folclorului românesc în care haiducul găzduit de codru sau ciobanul în singurătatea stânii personifică fiinţele nevorbitoare şi obiectele din jur, adresându-se lor ca martori pentru istoriile trecutului, cum este dialogul imaginat cu stejarul secular care asemenea unui bătrân sfătos exprimă sentimentele sale faţă de trecutul, prezentul şi evoluţia lucrurilor în istoria satului, sau dialogul imaginat cu fântâna din centrul satului sau cu clădirea şcolii din sat, ajunsă într-o avansată sitare de degradare şi părăsire. Această formă de adresare a problemelor este de fapt şi expresia înstrăinării şi lipsei de perpectivă a lumii tradiţionale a satului de câmpie, o mare dificultate de comunicare, ce trimite prin anumite dimensiuni la exerciţiul predicii în pustiu ilustrat de Francisc de Assis ce predica păsărilor.

Personajele descrise în carte deşi imaginate şi reconstruite de forţa de expresie a autorului, păstrează o mare notă de autenticitate, sunt vii şi credibile, realismul prezentării lor este salvat de capacitatea scriitorului de a introduce nota sa personală de subiectivitatea ce îmbogăţeşte personajul până la starea de tip uman reprezentativ pentru locuitorul satului românesc contemporan, derutat şi aproape năucit de dimensiunea şi radicalitatea schimbărilor cărora trebuie să le facă faţă. Autorul se apropie de această umanitate aflată la răscruce de drumuri cu înţelegere, simpatie şi compasiune, critic dar nu lipsit de capacitatea de a aprecia şi preţui valoarea profund umană ce sălăşuieşte în fiecare personaj.

Cartea păstrează însă un tonus optimist, sunt multe observaţii făcute cu simţ ascuţit al umorului, este prezentă aşa cum autorul mărturiseşte o notă de autoironie încă din titlul care face trimitere la proprietar ca «nobil » pentru care imaginează şi un blazon pe măsură cu semnificaţii decodate de asemenea de autor într-un exerciţiu de explicare, publicat mai târziu, folosind tehnica simboliticii heraldice.

Un lucru desprindem cu certitudine, Artemiu Vanca este un bun mânuitor al condeiului,un om inspirat şi dăruit pentru care a scrie pentru bucuria marelui public a devenit aproape o profesiune de credinţă, descoperită şi pusă în valoarea poate puţin prea tîrziu dar cu mare folos pentru orice iubitor de literatură care se apleacă asupra paginilor semnate de autor.

Gheorghe INDRE

AMINTIRI DE CEARĂ

Anca Florentina Popescu, Ed. Brumar Timişoara

Motto:

„Amintiri scrise/ Strânse mănunchi o viaţă/ Într-o copertă.”

(Anca Florentina Popescu)

Ggenurile lirice japoneze, haiku şi tanka au dobândit, începând cu a doua jumătate a secolului XX, o răspândire mondială. Cel puţin în Europa există asociaţii de scriitori care cultivă tipurile de poeme scurte menţionate, organizând şi întâlniri anuale internaţionale. Şi în ţara noastră, asociaţiile de haiku şi tanka sunt bine reprezentate. Practicarea acestor genuri de către alogeni ridică o problemă serioasă. Aceşti autori respecă întrutotul tehnica genurilor menţionate (măsura de 5+7+5 silabe în cazul haiku-ului), dar puţini pătrund şi spiritul acestora. În haiku şi tanka exprimarea este concretă (fără comparaţii şi metafore) dar alegorică, sintagmele contopesc micro cu macrocosmosul, textul răspunde la întrebările; unde? când? ce?, iar gândirea devine sclipitoare ca lucirea sabiei unui samurai. În ce relaţie se află terţinele Ancăi Florentina Popescu din volumul ei de debut, Amintiri de ceară (Ed. Brumar, Timişoara, 2010) cu genurile japoneze amintite, vom vedea în continuare. Remarcăm, întâi de toate, faptul meritoriu că autoarea nu-şi subintitulează terţinele fără titluir drept haiku-uri.

Elementele micului univers: florile pomilor, fluturii diafani,, albinele de aur, macii însângeraţi, firele fragile de iarbă, arborii cosmici, broasca, pescăruşii – toate trec prin ferestrele albastre ale cerului contopindu-se cu ploaia şi norii, sau cu lacul şi marea neţărmurită. Nu lipsesc stările sufleteşti generate de schimbarea anotimpurilor, în special nostalgiile erotice provocate de despărţiri, marcate de toamnă: „Ramură verde/ Salcie plângând pe un mal/ De dor, uitată.”; „Toamnă şi vară/ Galben şi roşu aprins/ Rugină şi foc.”

După cum menţionează însăşi autoarea, tema principală a liricii sale o constiruie dragostea, care începe, în bună tradiţie creştină, cu Dumnezeu, continuând cu părinţii care i-au dat naştere şi copilul care va duce viaţa familiei mai departe: „Acest volum despre şi pentru iubire numără bătăile inimii mele. Iubesc amintirea atât de dragă a părinţilor mei, privirea limpede a puiului meu ce-mi dă sens în această viaţă, firul de iarbă care-mi zâmbeşte timid, printre frunze ruginii de toamnă”

Dragostea pentru bărbatul iubit acoperă întregul curcubeu al stărilor sufleteşti, de la împlinirea, în care îndrăgostiţii devin o singură fiinţă şi până la despărţirea sfâşietoare. Comunicarea sentimentelor păstrează concentarea sintagmatică, mai puţin în tradiţie japoneză şi mai mult în confesiune eliptică, sub forma unor pilule romantice: „Suflete-surori/ Priviri împletindu-se,/ Îndrăgostite.” Androginul platonic se reface holografic prin împletirea privirii cu imaginea reflectată de oglindă: „Tu în oglindă/ Suflet al meu pereche/ Eu prin ochii tăi.”

Armonia perfectă nu poate dura la nesfârşit şi intervine dezamăgirea care scindează cuplul perfect: „Altă femeie/ Oglindindu-ţi-se în ochi/ pentru o clipă.” Văpaia sufletelor se stinge: „Trădare şi fum/ Mistuind inimi reci/ Cicatrizate.”

Despărţirea îndepărtează spaţial sufletele individualizate: „Aleea din parc/ Ninsă sub umbra de ieri/ A paşilor tăi.”; „Drumul pietruit/ Dintre lumile noastre/ Însingurate.”

Suferinţa inexprimabilă îneacă sufletul în tăcere: „Ochii umeziţi,/ Buchet de lăcrămioare/ Fără cuvinte.”

Când iubirea tace, se aude trecerea timpului: „Ore târzii/ Pe tabloul din gară/ ceasul etern.”

Efemeritatea vieţii este redată prin oglindiri, reflexe, urme pe cer, zăpadă sau nisip şi goluri în suflet: „Oglindă pe cer/ Este sufletul nostu/ Până la capăt.”; „Paşi în zăpadă,/ Urme de păsări pe cer -/ Inimi plăpânde.” „Goluri de suflet/ Pictate trist pe pereţi/ pentru o clipă.”

Puritatea sufletului este redată prin culoarea albă: „Nori de argint/ Scutură fulgii de nea -/ Copilărie.”; „Om de zăpadă,/ Strălucire-ngheţată -/ Imaculată.”

Credinţa susţine fragilitatea sufletului însingurat: „Credinţa: „Suflet alinat/ Miros greu de tămâie/ Rugă şi smirnă.” Poeta se mângâie cu speranţa în eternitatea sufletului: „Suflete stinse/ Trecând vama spre cer/ Nemuritoare.”

Viaţa omului poate fi comparată cu arderea unei lumânări. Ca într-un muzeu de ceară, când flacăra sufletului/iubirea s-a răcit, trupul se mortifică treptat, îşi plânge singurătatea cu lacrimi de ceară, visele neîmplinite devin de ceară, iar gândurile de ceară ale fostului iubit se materializează în scrisori nedesfăcute: „Lacrimi de ceară/ Atingând absolutul/ Iubirii albe” – puritate absolută, ceara duce cu gândul la lumânări, credinţă, sacralitate. „Vise de ceară -/ Amintiri de hârtie/ Mototolite.” „Oameni de ceară/ Cu riduri strânse pe chip/ Îngrijorate.” „Gânduri de ceară/ Scrisori de la tine,/ Nedesfăcute.” De altfel chiar coperta reproduce un chip de ceară, Salahhé.

O tristeţe/nostalgie romantică se comunică citirorilor în terţinele volumului de debut al Ancăi Florentina Popescu. Fire melancolică, reflexivă, delicată, poeta meditează cu detaşare şi profunzime asupra problemelor existenţiale majore: dragostea, trecerera timpului, extincţia – toate trăite cu fir cosmic şi sacralitate. Trăirile trecute, bătăile inimii sunt modelate în ceară de terţinele cărţii. Amintirile noastre devin un muzeu de ceară.

Volum de debut este remarcabil datorită originalităţii transpunerii în ceară a sentimentelor. Să vedem ce urmează.

Lucian Gruia

Lansare de cărţi de poezie

Am fost invitatul domnului inginer Cornel Balaban, pe 20 iunie 2013 la prestigioasa librărie bucureşteană ”Mihail Sadoveanu” la lansarea celor mai recente două volume de poezie ale domniei sale Castele de Nisip şi Lacrima de Lut, apărute în această primăvară la Editura Semne. Am descoperit cu această ocazie cu foarte mare bucurie, un poet prolific, posesor al unei sensibilităţi creatoare de excepţie, al cărui har s-a revărsat cu generozitate în poemele bijuterii care se regăsesc în conţinutul celor două volume. De ce două volume deodată? O explicaţie ar fi poate pe de o parte în bogăţia de semnificaţii şi nevoia de organizare a poemelor în raport cu un set de criterii şi valori proprii intenţiilor autorului şi pe de altă parte în conştientizarea acută de către acelaşi autor a lipsei de răbdare şi îngăduinţă de care dă dovadă timpul în scurgerea sa nemiloasă.

Castele pe Nisip reprezintă o strădanie reuşită de a ilustra prin gând îmbrăcat de sărbătoare în cuvânt, imponderabilitatea specifică stării poetice definită de la început ( Starea poetică) ca premisă pentru naşterea şi scoaterea la lumină a multitudinii de mesaje cu semnificaţii tulburătoare şi cu o mare diversitate de formulare în versuri a căror rostire, încântă auzul prin sonoritatea şi muzicalitatea lor cuceritoare.

Ceea ce surprinde plăcut în poezia domnului Balaban este caracterul foarte sintetic,capabil să exprime în câteva strofe ( rare sunt poeziile care au mai mult de patru strofe) de câte patru versuri profunzimi de gând şi de simţire, meditaţii răscolitoare asupra iubirii, caracterului trecător al existenţei, revelaţii developate la vârsta senectuţii când conştientizarea caracterului tot mai limitat al rezervei de timp pe care o ai la dispoziţie, ascute simţurile şi lărgeşte orizonturile de cuprindere a mesajului liric, naşte tristeţi şi nostalgii, care paradoxal nu întunecă ci iluminează sufletul cititorului cu imagini şi decodări ce au foarte adeseori în alcătuirea lor ceva tonic şi profund omenesc.

Lacrima de Lut este o colecţie de poeme din aceeaşi categorie ca semnificaţii şi teritoriu explorat este privirea peste umăr, înapoi la viaţa ce a trecut, este recursul la simboluri ce ilustrează ciclicitatea şi efemeritatea strălucirii viului, frunza, florile, anotimpurile în care un loc consistent îl ocupă toamna cu nostalgiile şi frumuseţile, cu aleanul şi bogăţia de daruri şi culori. Şi aici este ilustrată predilecţia poetului pentru prozodia clasică, pentru rostuirea atentă,  poate inginerească a distribuirii accentelor după reguli matematice precise, toate aceste instrumente sunt folosite cu mare meşteşug pentru a obţine armonia dorită, pentru a întregii construcţia lirică în care se încapsulează sugestiile şi semnificaţiile, generate de sensibilitatea şi întinderea nesfârşită a sensibilităţii şi a spaţiului de zbor al imaginaţiei iubitorilor de poezie.

Recomand cititorilor noştri să se aplece cu răbdare asupra acestor cărţi care prin conţinutul lor vor putea aduce liniştea izvorâtă din esenţializările lirice ale unui spirit care a fost întreaga sa viaţă cercetat şi hrănit de duhul creaţiei poetice.

Gheorghe INDRE

Lansarea la Librăria Mihail Sadoveanu a volumului de poezie LA O CEAŞCĂ DE LUNĂ, Editura Semne, autor Marian Dumitru pe 25 iunie 2013,  a dăruit acestei zile,  prilejul de a produce o mare emoţie şi bucurie în viaţa iubitorilor de poezie care îl cunosc şi îl preţuiec pe consacratul poet Marian Dumitru, un creator prolific care prin opera dumnealui îmbogăţeşte zestrea literaturii române contemporane cu, creaţii de mare originalitate generate din veghea permanentă a unui spirit viu capabil de exprimare în muzica cuvintelor a unor trăiri de mare profunzime ce cuceresc cititorul. Am avut onoarea  de a fi invitat  de  autor la acest eveniment şi am trăit bucuria de a asculta aprecierile academicianului Ion Dodu Bălan, a cărui poezie îmi însoţeşte  existenţa de mai bine de 30  de ani, de a savura prezentarea făcută de criticul şi poetul Emil  Lungeanu, precum şi aprecierile scriitorului Florentin Popescu şi ale  celorlaţi vorbitori. Au recitat cu mare sensibilitate şi expresivitate actorii Eusebiu Ştefănescu şi Doina Ghiţescu.  Atâta timp cât în lumea în care trăim se mai scrie şi se citeşte poezie adevărată , capabilă să urce spiritul la stele  să entuziasmeze şi să impresioneze uneori pănă la lacrimi, putem afirma cu optimism că încă există speranţa salvării spiritului omenesc de sub ameninţarea şi agresiunea mercantilismului şi faptelor de subcultură  ce invadează necontenit spaţiul public , 24 de ore din 24 şi zi de zi, difuzate pe o mare diversitate de canale informaţionale. Credem că se cuvine aşadar să mulţumim autorului pentru frumuseţile de vis şi de gînd din paginile volumului şi să ne închinăm cu respect în faţa poeţilor contemporani ce nu obosesc în lupta lor de a salva, a adăposti, a ocroti şi întreţine înveşmântată în cuvânt, nobleţea strălucitoare a sufletului omenesc.

Gheorghe INDRE

Both comments and pings are currently closed.

One Response to “Recenziile cărţilor apărute în Gândul Anonimului nr. 49-50, 2013”

  1. chad spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….