Susana

Toamna târziu după plecarea lui Gheorghe din Băiţa, în armată la unitatea din Oradea, cu contigentul 34, Veroana a rămas sigură cu fetita în căsuţa construită de Gheorghe pentru ei, casa visurilor sale în care el intenţiona să-şi întemeieze căminul pentru viaţa întreagă, deoarece era om socotit şi gândea pe termen lung, urmând modelul familiilor din sat, al părinţilor şi bunicilor săi. De fapt în străfundurile sufletului său el îşi dorea ceva mai mult, desprinsese din lumea cărţilor puţine pe care le-a citit în podul notarului o altă dimensiune a lumii, un alt fel de a privi şi înţelege viaţa şi rostul lucrurilor dar părinţii lui erau oameni prea simpli pentru a înţelege şi aprecia învăţătura iar modestia şi sărăcia în care trăiau nu le permitea să aloce banii necesari pentru a-şi ţine copiii la şcoală.

Rămasă aşadar singură şi practic părăsită de Gheorghe după conflictul dintre el şi familia ei, Veroana trudea din greu pentru a putea agonisi cele necesare unui trai modest pentru ea şi pentru fetiţă. S-au scurs astfel ani lungi şi grei de lipsuri şi suferinţă. Suzana era un copil bun şi sensibil, o fetiţă draguţă cu trăsături regulate, o faţa rotundă şi doi ochi negri şi mari plini de strălucire şi viaţă, care însă erau adeseori acoperiţi de vălul unei tristeţi derivată din lipsuri şi greutăţi din faptul ca îşi vedea mama muncind zi de zi ăi chinuindu-se singură cu toate grijile gospodăriei.

Ea se străduia din răsputeri să îşi ajute mama, dădea mâncare la păsări, aduna ouăle din cuibare, aduna buruiană pentru porc din lanurile de porumb luptându-se cu coşul greu, mătura faţa casei şi îşi ajuta mama la gătit ori de câte ori era solicitată de Veroana.

Femeie tânără şi frumoasă, plină de farmec şi de energie Veroana nu trecea neobservată de bărbaţii din sat deşi norma morală a satului transivan al anilor 30 era aspră şi impunea prudenţă şi cumpătare, înfrânarea poftelor trupeşti şi respectul valorilor fundamentale ale familiei. Pe de altă parte conflictul dintre Gheorghe şi familia soţiei sale era deja de notorietate, lumea compasiona cu Veroana şi manifesta un mare coeficient de înţelegere şi îngăduinţă faţă de aspiraţiile ei fireşti de a-şi reface viaţa alături de altcineva sau dacă nu măcar de a se putea bucura de mângâierea şi dragostea trupească şi sufletească a unui bărbat. Aşa se face că după o perioadă de timp s-a apropiat de Simeon un om chipeş şi tînăr cuceritor atractiv ca bărbat dar simplu la minte şi leneş, căruia îi plăcea mult statul în pat până la ore târzii ale zilei, şi pretindea să fie servit de femeie pe care o trata ca pe o slugă îndatorată pentru virilitatea sa animalică.

La început Susana s-a bucurat de hotărârea mamei gândidndu-se că o să le fie şi lor mai uşor, că parte din treburile bărbăteşti ale gospodăriei cum erau: hrănitul şi adăpatul vitelor, rânitul grajdului, căratul apei de băut cu găleata de la o fântână din apropriere, tăiatul, spartul şi depozitatul lemnelor de foc pentru sobă ş.a.. vor fi făcute de mâna de bărbat tânăr şi puternic a lui Simeon, uşurându-le astfel povara traiului de zi cu zi.

În scurt timp însă ageră şi foarte atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei, chair dacă era vorba despre treburile oamenilor mari şi relaţiile complicate dintre ei, Susana s-a lămurit foarte clar că acest om era un trântor care beneficia de pe urma lor, a mamei ei şi a ei, aştepta doar să fie servit ca un stăpân, era batjocoritor şi aspru şi nu făcea altceva decît să lenevească în vârful patului până dimineaţa târziu şi să dea porunci adeseori cu brutalitate necruţătoare. Biata Veroana era copleşită de situaţie şi nu găsea forţele necesare pentru a se opune cu fermitate şi pentru a se elibera de capriciile şi neputinţele acestui om ce se instalase la ele în casă cu aerul unuia cărei i se cuveneau toate drepturile fără a se simţi obligat cu ceva şi fără nici un pic de responsabilitate.

Văzând că mama ei devenea cu fiecare zi tot mai tristă şi mai împovărată de apăsarea grijilor şi treburilor casei, că vocea ei caldă şi protectoare suna tot mai stins şi că în propria ei casă se simţea ca o servitoare, Suzana suferea la rândul ei, durerea mamei căpătând în sufletul ei de copil iubitor şi cuminte dimensiuni insuportabile, adeseori când era singură şi ştia că nu este observată de nimeni, ochii i se umpleau de lacrimi, şi începea să se roage fierbinte la Dumnezeu să le ajute să iasă din această încurcătură, spunându-şi mereu că trebuie să facă ceva pentru a scăpa de prezenţa acestui om de nimic.

Toate aceste amintiri dureroase i le relata Suzana fratelui ei mai tânăr, Alexandru, cu care se reântâlnea după ce nu se văzuseră de 37 de ani, din 1967. Când s-au văzut atunci ea venise în vizită la părinţi împreună cu primul ei soţ, Gheorghe şi cei doi copii ai lor, Ionică şi Sandu. Erau fraţi numai din partea tatălui lor, ea era cu 19 ani mai mare decât Alexandru iar băiatul ei Ionică era cu un an mai mare decât acest frate mai mic al ei, care ajuns domn mare la Bucureşti, s-a hotărât să vină cu o maşină la Sânnicolau şi să îi facă o vizită după atâta amar de vreme. A venit cu un buchet mare de trandafiri albi cumpăraţi de la una din cele mai bune florării din Timişoara, şi cu o cutie mare de bomboane de ciocolată străină.

Când l-a văzut la început pe acest domn elegant la poarta modestei lor gospodării, hămăit de câini, soţul Susanei a înaintat spre poartă cu spaimă şi cu o oarecare iritare, nu erau obişnuiţi cu musafirii şi mai ales cu acest gen de musafir, care cobora dintr-o maşină cu şofer, ce lui i se părea o luxoasă limuzină, uşor îngrijorat şi aspru, mai mult cu o severitate ce ascundea un fior de teamă şi nedumerire, a întrebat răstit:

-Cine sunteţi dumneavoastră? Pe cine căutaţi?

-Bună ziua, cumnate! Eu sunt Alexandru, fratele Susanei! Nu se văzuseră niciodată, deoarece Susana s-a căsătorit cu el în 1973, la 6 ani după vizita la Luna şi la 5 ani după moartea primului ei soţ, Gheorghe.

La auzul acestei neaşteptate veşti, omul s-a luminat şi a strigat înspre casă, către soţia sa:

-Susană, vino puţin la poartă! iar când ea s-a apropiat i-a spus cu blândeţe:

– A venit fratele tău să te vadă, invitându-l în curte şi având grijă să liniştească căţeii gălăgioşi.

Suzana l-a recunoscut din prima privire deşi, când se văzuseră ultima dată el avea doar 14 ani, iar acum în faţa ei se prezenta un om trecut bine de anii tinereţii. L-a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi murmurând neîntrerupt:

-Fratele meu drag! Dragul meu frate!

L-au condus apoi pe aleea ce despărţea spaţiul curţii dreptunghiulare în două, spre intrarea la bucătărie, care pentru ei era şi cameră de zi. Casa lor era de o modestie incredibilă pentru început de secol 21, într-o ţară a UE: două încăperi scunde, cu sprafaţa mai mică de 4 mp fiecare, adăpostite sub  un acoperiş în două ape, cea din faţă servind de dormitor, iar cealată de bucătărie şi cameră de zi.

În bucătărie într-un colţ era o sobă zidită, cu plită, care servea şi pentru încălzit şi pentru gătit, cu un coş mare de fum, soba ocupând o treime din suprafaţa mică a încăperii. La perete erau o masă şi două scaune, totul prezenta o imagine de o sărăcie lucie ce îi amintea lui Alexandru de anii copilăriei, anii 50- 60 în care în Luna încă erau numeroase astfel de căsuţe foarte modeste.

Copleşit şi el de emoţie, Alexandru i-a oferit buchetul de flori pe care Suzana nu îndrăznea să îl ia, spunându-i că în cei 70 de ani de viaţă ei nu i-a dăruit nimeni niciodată flori, darămi-te un buchet aşa de frumos de trandafiri, acum în noiembrie, la sfârşit de toamnă. A pus florile într-un borcan cu apă şi a dispărut pentru câteva clipe, revenind cu cîteva bancnote în mână pentru a i le plăti. Cu mare greutate Alexandru şi soţul ei au putut să o convingă că nu trebuie să îi dea nici un ban.

Prima ei grijă a fost să încălzească repede ceva de mâncare şi să îl poftească să servească şi atunci Alexandru a avut confirmarea spuselor mamei lui, cum că Susana este o femeie harnică şi pricepută, bună gospodină, deoarece fără să ştie de vizita lui, şi fără să fie o zi de sărbătoare, avea gătită supă de pui şi l-a servit cu supă şi cu friptură de pasăre şi piure de cartofi, fericită şi bucuroasă că el nu a refuzat-o.

Inevitabil discuţia dintre ei a alunecat în trecut în lumea amintirilor din care ea începuse să îi istorisesacă.

Continuându-şi povestea sfâşietaore i-a spus că atunci, în copilărie, în anul acela în care a stat la ele în casă Simion, în una din dimineţile de iarnă în care a trimis-o să aducă lemne pentru sobă, hotărâtă la întoarcere a luat un lemn şi cu toată puterea ei l-a aruncat în bărbatul ce sta tolănit în vârful patului, lovindu-l şi strigându-i cât a putut ea de ameninţător: „Ieşi afară din casa noastră, netrebnicule, că acum îţi crăp capul, ieşi să nu mai calci pe aici! să ne laşi în pace şi pe mine şi pe mama, că te dau pe mâna jăndarilor.”

Surprins, şocat chiar de această reacţie neaşteptată, slab şi laş din fire şi cu un sentiment de ruşine şi vinovăţie, omul care în ultima vreme avusese dese certuri şi cu Veroana şi-a luat hainele, a părăsit încăperea înjurând şi dus a fost: mama ei nu numai că nu l-a mai prmit în casă,dar împreună l-au alungat de fiecare dată când a încercat să mai vină.

Necazurile lor nu s-au oprit însă aici. În urma legăturii ei scurte cu Simion, Veroana a rămas însărcinată. Era îngrozită la gândul că va mai avea încă un copil, şi încă unul pe care nici nu şi-l dorise.

Abandonat în voia soartei, satul transilvan de la poalele codrului,un fel de aşezare situată la marginea lumii, nu dispunea şi nici măcar nu visa să aibă asistenţă medicală, şi toate problemele de sănătate se rezolvau, care se rezolvau cu leacuri băbeşti, cu soluţii şi practici moştenite din moşi strămoşi. Acestea se transmiteau verbal, prin viu grai, şi se constituiau într-o zestre de experienţă colectivă, plămădind metode tradiţionale de intervenţie. Aşa probabil aflase şi Veroana că poate scăpa de copil dacă îşi supune organismul unui tratament dur, unor solicitări generatoare de dureri aproape insuportabile care pot întrerupe cursul normal al sarcinii şi provoca avortul.

La toate aceste se gândea Alexandru când asculta continuarea confesiunilor Susanei, care îi spunea că în una din seri mama ei s-a aşezat pe vine deasupra unui vas cu apă fierbinte tare, suportând arsura şi gemând şi strigând de durere până a lepădat copilul. Ea a asitat îngrozită la acest supliciu şi epuizată de durere, când efectul dorit s-a produs, tânăra femeie i-a zis fetiţei să ia fătul avortat şi să meargă afară să îl îngroape, cât poate de adânc, în grămada de bălegar de vacă.

Totul se întâmplase cu mai bine de 60 de ani în urmă, însă grozăvia faptelor petrecute, povara lor, făceau ca, cu durere şi cu profundă tristeţe, cu lacrimi în ochi Susana să îi spună:

– Frate dragă, toată viaţa mea am suferit la gândul că eu am făcut atunci o crimă, am îngropat pe fratele sau pe sora mea.

-Taci Susană, uită nenorocirile astea, aşa erau atunci vremurile, îi spunea, blând şi protector, soţul ei, Vasile, care ştia din zecile de ani petrecuţi împreună cât de multe coşmaruri trăia soţia lui, cu somnul bântuit de aceste cutremurătoare experienţe trăite într-o nedreaptă şi tristă copilărie.

Afectată de traumatismul prin care şi-a provocat avortul, Veroana s-a îmbolnăvit foarte grav şi în foarte scurt timp s-a prăpădit. Suzana, la cei 9 anişori ai ei, a simţit dintr-o dată spaima însingurării care avea să o urmărească întreaga ei existenţă, dar ştia din tradiţiile satului că trebuie să se ocupe ca toate cele necesare să fie făcute pentru o înmormântare creştinească pe care mama ei o merita din plin. Şi atunci a vorbit cu nişte vecini la care ea mai lucrase diverse treburi şi i-a rugat să o ajute să îşi înmormânteze mama, angajându-se ca toată vara şi tot anul care va urma să le slujească fără a le pretinde nici o plată. Toate aceste amintiri, din copilăria ei, i le povestea fratelui ca într-o spovedanie a eliberării pe care o aşteptase parcă încă din copilărie.

Copleşit de relatarea acestor întâmplări, Alexandru, care trebuia să se reîntoarcă la Timişoara pentru continuarea programului său, le-a mulţumit pentru trataţie, i-a îmbrăţisat şi şi-a luat la revedere cu promisiunea că va reveni să îi vadă ori de câte ori va avea drum pe aceste meleaguri îndepărtate de Bucureşti, unde el locuia şi trăia.

Susana i-a dăruit două flacoane de plastic cu ţuică făcută de ea din fructele din grădină şi o pungă mare cu nuci din producţia nucilor lor din acea toamnă şi, îmbrăţişându-l strâns, i-a spus că-l aşteptă din nou, că el este speranţa ei pentru sprijinul de care ştia că va avea nevoie în anii grei ce vor urma.

21 mai 2013

Gheorghe Indre

You can leave a response, or trackback from your own site.

14 Responses to “Susana”

  1. Gabriel says:

    .

    tnx for info….

  2. Ted says:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…

  3. Angelo says:

    .

    ñïàñèáî!…

  4. Phillip says:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ!!…

  5. Carlton says:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ!…

  6. Sean says:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  7. jesse says:

    .

    tnx for info!!…

  8. Jerry says:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  9. jamie says:

    .

    tnx for info!…

Lasă un comentariu