DON QUIJOTTE SI FUNCTIUNEA REALULUI

Orice operă duce dealungul secolelor o luptă grea pentru existenţă.

Ca şi Divina Comedie, Don Quijotte a fost obiectul celor mai variate interpretări.

Toţi marii scriitori şi filozofi l-au studiat timp îndelungat şi şi-au expus părerea asupra lui: Merimée, Sainte-Beuve, Arthur Rimbaud, Schelling, Hugo, SchSlegel, Byron, De Sanctis, Philarête Charles, Wordsworth, Gogol, Turgheniev, Dostoievschi, Heine, Hegel, Marx, etc.

Don Quijotte a devenit copilul adoptiv al tuturor popoarelor.

Dacă vrem să punem ordine în varietatea considerabilă a părerilor şi interpretărilor, apoi ajungem la o mulţime de interpretări de diferite nuanţe, de la cele apologetice la cele nihiliste.

S-a lăsat a se înţelege o interpretare apologetică pe ideea de contrast între figura lui Don Quijotte şi cea a lui Sancho Panza, în comparaţia trăsăturilor de caracter contradictorii a celor două naturi umane, a celor două personaje, din care primul este tipul visătorului pasionat, iar al doilea tipul omului practic şi raţional.

Ori, romanul Don Quijotte are un înţeles mai profund şi mai complex: satira cavalerului rătăcitor, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, este numai prilejul operei, dar semnificaţia ei este mult mai multiplă.

Cervantes a satirizat într-o primă ordine, genul literar al romanelor cavalereşti ca expresie poetică a conştiinţei existente într-o epocă feudală şi apoi conştiinţa acestei epoci deja învechite ce dorea cu orice preţ să supravieţuiască prin vârfurile feudale şi catolice din Spania acelor vremuri.

Cervantes a fixat această poză a societăţii în care trăia, personificând-o într-un hidalgo sărac, Don Quijotte de la Mancha iar poporul treaz şi prozaic l-a personificat în ţăranul Sancho Panza.

Dar ambele imagini nu pot fi reduse la o unică şi simplă trăsătură sufletească, căci ele reprezintă tipuri complexe şi contradictorii, contradictorii nu în sensul unui antagonism polar, rigid, ireductibil, metafizic, al celor două figuri, ci în sensul comparativ al interacţiunii dintre unul şi altul care nu priveşte numai ceea ce separă fenomenele interioare ci şi ceea ce le uneşte, care, prin urmare, nu urmăreşte numai contrastul dintre cele două tipuri, numai deosebirile de caracter, ci şi trăsăturile comune, care, pe baza contradicţiei interne din structura morală a fiecăruia, explică în ultimă analiză aventura lor solidară şi plină de riscuri.

Preveniţi astfel că avem în faţa noastră figuri de un realism profund, să începem cu analiza caracterului eroului principal, iscusitul Don Quijotte de la Mancha.

Termenii contradicţiei din personalitatea lui Don Quijotte, latura pozitivă şi negativă a caracterului său constă în aceea că în pieptul acestuia se bat două suflete: sufletul curat şi sănătos al umanistului şi sufletul bolnav şi aiurit al cavalerului rătăcitor.

Latura pozitivă se exprimă printr-un fond sufletesc umanist, orientat spre un scop înalt.

Don Quijotte este înzestrat cu calităţi sufleteşti superioare: nobleţea, sinceritatea, bunătatea, raţiunea, dragostea de dreptate, dezinteresarea, altruismul, generozitatea şi spiritul de sacrificiu.

După expresia lui Sancho Panza, el are o „inimă adâncă”, fondul lui sufletesc este alcătuit din înţelepciunea şi virtuţile valoroase, care ne trezesc admiraţia, simpatia şi compasiunea pentru eşecurile şi suferinţele lui.

Latura negativă este formată din ideile lui fixe, anacronice şi absurde, din acea manie şi aiureală cavalerească, ce i-a contagiat imaginaţia prin lectura asiduă a romanelor cavalereşti, pe care le citea „de seara până dimineaţa şi de dimineaţa până seara”.

Rezultatul acestor lecturi au avut sensul şi efectul de a-l face pe Don Quijotte să-şi piardă „funcţiunea realului”, sau, după expresia lui Belinschi, „şi-a pierdut orice simţ al actualităţii”, fiind lipsit de sentimentul elementar al vieţii.

Fiind rupt de realitatea actualităţii, crezând orbeşte în adevărul cărţilor de cavalerie, crezând în infailibilitatea regulilor cavalereşti, pe care el le-a găsit în aceste cărţi, Don Quijotte ajunge la o discrepanţă, la un dezacord strigător dintre scop şi mijloace, dintre un scop bun şi înalt dar utopic, şi mijloacele absurde cu care vrea să-l înfăptuiască.

El acţionează orbeşte căci nu ţine cont nici de necesităţile situaţiei reale şi nici de posibilităţile sale proprii.

Deşi este influenţat de un scop prea nobil şi înalt, acela de a întrona dreptatea epocii de aur pe pământ – scop care inspiră toate faptele şi isprăvile lui – totuşi aceste isprăvi ies deandoaselea, duc la rezultate contradictorii celor scontate, încât ţăndările sar tot în capul lui, al lui Sancho Panza şi al celor nevinovaţi.

Astfel, când eliberează grupul de deţinuţi şi le cere ca drept semn de recunoştinţă, să se înşiruiască dealungul lanţului şi să meargă până la Dulcineea din Toboso, pentru a-i aduce omagiul vitejiei lui, aceşti cavaleri obijduiţi – recte hoţi de drumul mare – drept gratitudine îl bat cu pietre şi se răspândesc în regiune din nou, devenind ceea ce au fost, adică pacostea societăţii.

Astfel, când în miez de noapte, atacă în mod prostesc un convoi funebru, crezând că este un cavaler rănit sau mort care cere răzbunare, rupe piciorul unui licenţiat în teologie cu totul nevinovat, strâmbându-l pentru toată viaţa.

Tot aşa este şi cazul ciobănaşului Andrei, care, datorită ajutorului lui Don Quijotte, suferă o şi mai mare teroare din partea stăpânului său crud, ajungând astfel, ca să invoce pe bunul Dumnezeu ca să trăsnească pe toţi cavalerii rătăcitori din lume, pentru ca aceştia să nu se mai amestece în treburile altora.

Raţional prin scop, Don Quijotte, ne apare absurd şi nebun prin alegerea mijloacelor, prin conduita sa prostească, cu totul inadecvată situaţiilor reale.

Întâlnim, deseori, oameni de superioară condiţie care valorează ceva numai atunci când ei ştiu să înţeleagă just situaţia reală, să înţeleagă cum trebuie să o schimbe.

Dacă nu înţeleg această situaţie şi vor să o schimbe aşa cum le dictează fantezia lor, atunci ei nimeresc în situaţia lui Don Quijotte.

Am afirmat că latura negativă a caracterului lui Don Quijotte, o formează mania şi nebunia sa cavalerească, concepţiile cavalereşti reacţionare şi retrograde.

Cu toate acestea nebunia lui este mai mult sublimă decât caraghioasă din cauza că cele două laturi, în general, nu acţionează distinct, adică una fără cealaltă şi deci nici nu se succed una pe alta, ci ele coexistă şi se manifestă simultan, ceea ce face ca în cursul aventurilor sale, când el se amestecă cu voluptate în chestiunile altora, care conform moralei individualiste, nu-l privesc pe el, să enunţe înţelepciuni profunde, care-ţi cuceresc admiraţia şi respectul.

Ar fi greşit să se creadă că Don Quijotte se pricepe numai într-ale cavaleriei rătăcitoare.

Sancho este primul care-i admiră cultura şi înţelepciunea: „Cât este de savant! Credeam că el ştie numai lucrurile care privesc cavaleria, dar nu există lucru pe care să nu-l cunoască şi în care să nu se amestece”.

Contradicţia dintre concepţia sa despre scop şi concepţia sa absurdă despre mijloacele de realizare, dintre tendinţele sale ideale ce stârnesc admiraţia şi posibilităţile ridicol de mici, face în primul rând, ca în general aventurile sale să aibă un rezultat contrar celui scontat şi totodată distrugător pentru societate; iar în al doilea rând, această contradicţie are ca rezultat un comic care ne înveseleşte, dar care, totodată, ne întristează.

Ne întristează deoarece noi cunoscând bunătatea şi nobleţea sufletească a intenţiilor eroului şi văzându-i, pe de altă parte, rezultatele nenorocite, ajungem să-l compătimim ca pe unul căzut pe câmpul de onoare al dreptăţii.

Deşi bătut şi zdrobit în diferite împrejurări, Don Quijotte rămâne figura cea mai simpatică a romanului, pentru că el apără virtuţile cele mai alese: cinstea, loialitatea, credinţa şi curăţenia în iubire, etc.

Ori, un om care iubeşte asemenea virtuţi şi suferă pentru ele, luptând cu o consecvenţă sublimă, nu poate fi obiect de batjocură şi râs până la urmă, ci obiect de simpatie, de compasiune şi chiar de admiraţie cu tot absurdul mijloacelor sale.

Când este zdrobit de cavalerul Albei Luna pentru afirmaţia că Dulcineea del Toboso este femeia cea mai frumoasă din lume, Don Quijotte spune: „Dulcineea del Toboso este cea mai frumoasă femeie din lume şi nu se cade ca slăbiciunea mea să înşele acest adevăr; – pune mâna pe suliţă Cavalere şi ia-mi viaţa odată ce mi-ai luat onoarea!”.

Sunt cuvinte simple şi patetice, care ne conving despre măreţia caracterului său, de energia şi dragostea sa nobilă.

În studiu său „Hamlet şi Don Quijotte”, Turgheniev vorbeşte astfel de această măreţie: „Există oameni care trăiesc pentru eul lor şi oameni care trăiesc pentru principii superioare eului lor.

Don Quijotte aparţine acestora din urmă.

El este stăpânit de credinţa absolută în ceva etern, universal, imuabil, care-şi are izvorul în afara fiinţei noastre şi care nu poate fi realizat decât prin mari lupte şi mare devotament”.

(Am citat pe Turgheniev în ciuda modei actuale care îi face pe mulţi autori să evite a face trimiteri la literatura rusă care a dat culturii universale mari titani, mari autori, inegalabil chiar).

Având cultul idealului, el se supune exigenţelor acestui cult: oboseli, privaţiuni, umilinţe şi sacrificarea vieţii care n-are valoare decât ca mijloc nu ca scop.

Vrăjitorii şi uriaşii pe care el îi combate reprezintă latura negativă a umanului.

Dacă el pare nebun, aceasta nu are nici o importanţă.

Aşa au fost numiţi întotdeauna servitorii devotaţi ai unei idei.

Hamlet este egoistul perfect (deşi părerea ar trebui să fie schimbată, deoarece şi el luptă pentru cauze generale) el nu crede în nimic, fiindcă nu se poate crede în sine însuşi, aceasta n-ar putea fi o credinţă.

Noi nu-l iubim pe Hamlet, deşi este seducător, dar îl iubim pe Don Quijotte binefăcătorul.

Moartea lui Don Quijotte ne umple sufletul de o adâncă emoţie.

Marele caracter al personajului se vădeşte aici tuturor privirilor.

Scutierul său, ca să-l mângâie, îi spune că se va întoarce iar în căutarea de aventuri.

„Nu, răspunde muribundul, eu am fost nebun dar acum sunt în toate minţile.

Am fost Don Quijotte de la Mancha şi acum sunt Alonso Quijana el Bueno – Alonso cel Bun”.

Ce minunată vorbă. Această poreclă, amintită acum pentru prima şi ultima dată, mişcă în mod deosebit pe cititor.

Totul trece: mărimi, măriri, puterea, faima universală, totul se preface în pulbere.

Totul, afară de faptele bune care strălucesc mai puternic decât cea mai orbitoare frumuseţe.

VALOAREA DE SIMBOL A LUI SANCHO PANZA

Romanul Don Quijotte, nu ar fi fost nici complet, nici complex şi nici educativ dacă nu ar fi existat personajul Sancho Panza.

Cervantes l-a introdus în operă ca pe un ţăran mucalit, lacom şi naiv, imagine în care nu trebuie să vedem numai un contrast complet al lui Don Quijotte, aşa cum ne-au obişnuit mulţi dintre cei care au făcut interpretări şi referiri la cei doi.

Sancho Panza, da, este contrastul lui Don Quijote dar numai în parte, căci totodată el este şi completarea sa, ceea ce implică şi existenţa unor trăsături comune nu numai deosebiri.

După concepţiile lui Schelling, Hugo, Buteweck, etc., Cervantes a prezentat contrastul veşnic dintre altruism şi egoism, dintre vis şi bunul simţ sănătos şi vulgar.

Referindu-se la aceeaşi chestiune H. Heine, afirma că Don Quijotte este întruchiparea entuziasmului ideal, iar Sancho Panza, întruchiparea minţii pozitive.

În timp ce Don Quijotte trăieşte în trecut, pe planul visului de a învia epoca de aur şi a întrona în locul epocii de fier, Sancho Panza trăieşte în prezent, pe planul vieţii zilnice reale, preocupat de pântecele său, (Panza=pântece, grăsan) preocupat să culeagă cât mai grabnic roadele aventurii.

În contrast cu Cavalerul cel cu Chipul Trist care suferă şi luptă pentru idei generoase, fără altă recompensă decât „gura Faimei”, decât gloria nemuririi dealungul veacurilor viitoare, apoi Sancho Panza porneşte spre aventură numai dintr-un interes egoist, acela de a deveni guvernatorul unei insule, când el va vinde pe toţi supuşii săi în sclavie şi îşi va pune banii în buzunar.

Dacă Don Quijotte persistă în orbirea lui (mania cavalerească) până la sfârşitul vieţii, când face testamentul pentru nepoata lui, cu cunoscuta stipulaţie că ea îşi va pierde moştenirea dacă se va căsători cu un om căruia îi plac cărţile de aventuri ale cavalerilor rătăcitori, cu alte cuvinte, dacă latura pozitivă, dacă omul sănătos mintal şi moral din Don Quijotte învinge abia la sfârşitul romanului, apoi Sancho Panza, atât sub influenţa încercărilor şi contactului cu viaţa, cât şi sub influenţa bunătăţii şi nobleţei sufleteşti a lui Don Quijotte, se vindecă de orbirea sa, adică de setea îmbogăţirii şi puterii, mai de grabă, şi în partea finală a romanului îl vedem transformat, se conduce de dragostea pentru dreptate şi o societate umană curată.

Asemănarea lor, trăsăturile lor comune constau în aceea că amândoi sunt produsul unei epoci şi fii ai aceluiaşi neam.

Amândoi au un fond sufletesc format din omenie, bunătate şi sensibilitate, dar acest fond a fost înăbuşit de condiţiile vieţii de atunci, de condiţiile sociale şi de dogmele catolice.

Având o imaginaţie inflamabilă de spanioli, amândoi sunt stăpâniţi de spiritul de aventură, numai că, Don Quijotte, este stăpânit de forma clasică, veche şi cavalerească a acestui spirit, pe când Sancho Panza, de noua formă, contemporană a acestui spirit, concretizată în visul câştigului uşor în ţările coloniale, îndepărtate şi misterioase, pline cu argint şi aur.

Amândoi pleacă în lume după succese, lăsând în urma lor viaţa paşnică familială, dar amândoi dau cu capul de stânca realităţilor, sfârşind până la urmă prin a se vindeca de virtuţile lor.

Dacă la începutul aventurii există o considerabilă distanţă socială între scutierul Sancho Panza şi Luminăţia Sa, Don Quijotte, apoi în cursul romanului asistăm la o apropiere din ce în ce mai intimă, căci acţiunile lor comune i-au dus la cunoaşterea fiinţei lor naturale, la cunoaşterea fondului lor de bunătate, astfel că la sfârşitul romanului, simplul şi mucalitul Sancho Panza, când îşi ia rămas bun de la Alonso Quijano cel Bun, ce se află pe patul de moarte, plânge cu lacrimi amare despărţirea de stăpânul său, datorită căruia a mâncat multe cotonogeli, dar a şi învăţat lucruri înalte.

Henrich Heine se exprima: „Fiecare trăsătură de caracter sau acţiune a unuia corespunde unei trăsături contrarii, dar în acelaşi timp înrudită, a celuilalt”.

Jirmunschi ajungea la concluzii asemănătoare spunând: „În general, atât pentru Don Quijotte: fanteziile sale cavalereşti, cât şi pentru Sancho Panza: visurile sale despre îmbogăţire, sunt numai o faţă provizorie împrumutată, care este complet străină naturii lor.

Amândoi sunt cei mai nobili reprezentanţi ai poporului spaniol.

Dacă absurdul Don Quijotte este purtătorul ideilor celor mai înalte umaniste, atunci veselul şi simplul Sancho Panza, este întruchiparea înţelepciunii poporului şi sănătăţii morale.

Amândoi sunt prin sângele lor apropiaţi unul de celălalt, ceea ce apare clar mai ales în episodul guvernării lui Sancho Panza unde idealurile nobile umaniste ale lui Don Quijotte se împletesc cu raţiunea practică, cinstea şi umanitatea sănătoasă a lui Pancho.

Până la urmă idealurile umaniste ale lui Don Quijotte, deşi umbrite de mania sa cavalerească, înving şi se supun sufletului simplu şi sănătos al lui Sancho Panza, ducând la triumful moral al unui reprezentant al poporului.

Elocvent în această privinţă este ultimul cuvânt al lui Sancho Panza, adresat Seniorilor atunci când părăseşte postul de guvernator: „daţi-vă la o parte Seniorilor amabili şi permiteţi-mi să mă întorc spre vechea mea libertate, permiteţi-mi să plec în căutarea vieţii mele vechi, ca să reînviu moartea mea prezentă.

Rămâneţi cu Dumnezeu, Domniile voastre, şi spune-ţi Seniorului Principe că m-am născut gol, am rămas gol şi n-am câştigat nimic şi nimic nu am pierdut; vreau să spun că am fost introdus în conducere fără nici un ban în buzunar şi tot aşa fără nici un ban o părăsesc, deşi pe alte insule guvernatorii de obicei procedează altfel.

Fie ca aici în grajduri să rămână aripioarele de furnici, care ne-au ridicat în ceruri, pentru ca acolo eu să fiu înţepat de lăstuni şi alte păsări, mai bine să coborâm pe pământ şi vom umbla pur si simplu cu picioarele!”.

Turgheniev, analizând figura lui Sancho Panza sublinia marea valoare de simbol a acestuia: „Cervantes a voit să arate cât este capabilă o parte din mulţime de abnegaţie şi entuziasm.

Totdeauna ea aclamă şi susţine omul pe care l-a huiduit şi maltratat, dacă acest om a avut suficient curaj să înfrunte bătaia de joc, injuriile şi persecuţiile, să dispreţuiască piedicile şi să-şi urmeze drumul fără răgaz şi ezitare spre scopul care-i stăpâneşte inima şi gândirea.

În cele din urmă, mulţimea îi urmează paşii şi împreună ei cad, se ridică, cad iarăşi şi pleacă mai departe spre a găsi ceea ce caută”.

Sintetizând consideraţiunile făcute asupra celor două figuri, vom conchide că ele nu numai se completează dar că sunt şi inseparabile, inconceptabile una fără cealaltă, că, pe scurt, ele formează o unică imagine centrală pe care noi o purtăm cu toţii în adâncul fiinţei noastre.

Această idee Anatole France a concretizat-o astfel: „Dar am temeinice motive să iau astăzi bastonul al cărui capăt de argint cizelat reprezintă pe Don Quijotte galopând cu lancea întinsă spre morile de vânt, în timp ce Sancho Panza, cu braţele ridicate, îl imploră zadarnic să se oprească.

Port de treizeci de ani bastonul cu prilejul fiecărei curse memorabile sau solemne pe care o fac, iar ambele figuri, a Seniorului şi a slugii, mă inspiră, mă sfătuiesc.

Le aud parcă, Don Quijotte îmi spune: „gândeşte-te dârz la lucrurile mari şi află că gândul este realitatea singură a lumii.

Ridică firea la înălţimea ta, iar universul întreg să nu fie decât răsfrângerea sufletului tău brav.

Luptă pentru onoare, ea singură e vrednică de un om iar dacă se întâmplă să fii rănit, împrăştie-ţi sângele ca o rouă binefăcătoare şi zâmbeşte”.

Iar, Pancho Panza îmi spune: „Rămâi aşa cum cerul te-a făcut, cumetre. Să preferi coaja de pâine, care se usucă în desagii tăi, păsărilor fripte în cuptorul stăpânului.

Ascultă-l pe stăpânul tău, înţelept sau nebun, şi nu-ţi frământa mintea cu prea multe lucruri fără folos.

Teme-te de lovituri; mai bine să-l îmbunezi pe Domnul decât să umbli după primejdii.

Dar dacă incomparabilul cavaler şi slujitorul lui, deopotrivă cu el, se află în imagine pe bastonul meu, ei sălăşluiesc şi în mine.

Avem cu toţii în noi un Don Quijotte şi un Sancho Panza pe care îi ascultăm şi chiar când Sancho Panza ne convinge, Don Quijotte este acela pe care suntem datori să-l admirăm”.

Both comments and pings are currently closed.

32 Responses to “DON QUIJOTTE SI FUNCTIUNEA REALULUI”

  1. Eduardo spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  2. dean spune:

    .

    ñïñ!…

  3. herman spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  4. Sam spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó….

  5. Lester spune:

    .

    hello!!…

  6. leo spune:

    .

    ñïñ!…

  7. Maurice spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  8. Lynn spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  9. fred spune:

    .

    thanks….

  10. Johnnie spune:

    .

    áëàãîäàðþ!…

  11. lewis spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…

  12. Bernard spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  13. Lee spune:

    .

    good info….

  14. luis spune:

    .

    tnx for info!…

  15. Adam spune:

    .

    good!!…

  16. christopher spune:

    .

    áëàãîäàðåí!!…

  17. Adam spune:

    .

    ñïñ….

  18. Bruce spune:

    .

    thank you….

  19. Morris spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  20. alfonso spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  21. Brad spune:

    .

    thank you!…

  22. ernest spune:

    .

    ñïàñèáî!!…

  23. Bradley spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  24. Clinton spune:

    .

    ñïñ!!…

  25. Harry spune:

    .

    áëàãîäàðþ….

  26. lynn spune:

    .

    áëàãîäàðþ….