REZULTATELE REFORMEI (VII)

Personaje cheie ale reformei

Fără nici o îndoială în procesul de reformă cele mai observabile schimbări sunt cele care se înregistrează asupra oamenilor, asupra trăitorilor care experimentează procesele continue de inovare, perfecţionare,  reconsiderare, confirmare şi reconfirmare a noului set de valori şi ale noilor reguli şi reglementări aflate într-o continuă efervescenţă. Ca rezultat al acestor evenimente sistemul economic şi social nou instalat îşi creează propriile sale personaje cheie, care acţionează permanent ca agenţi ai schimbării, fermenţi ce întreţin şi grăbesc procesele de adaptare la noua lume creată prin continua reformare a celei vechi. Dintre aceste personaje cheie în reflecţiile de azi ne vom opri foarte rezumativ asupra investitorului şi managerului, chipuri noi care nu au existat sau nu s-au putut manifesta în adevărata lor dimensiune în cadrul economiei centralizate şi hiperplanificate.

Investitorul

Investitorul este un personaj fără chip şi fără o dimensiune umană precisă, el este un fel de Mesia aşteptat de cei săraci şi disperaţi să vină să le schimbe viaţa, să vină să le construiască fabrici, case, şosele, ferme agricole, să creeze locuri de muncă şi toate elementele care pot contribui la dezvoltarea economică, la creşterea bunăstării şi prosperităţii. După 1989 România, ca dealtfel toate statele sărace ale lumii sunt într-o perpetuă aşteptare a investitorilor, teoretic şi practic pregătindu-se să le facă acestora toate poftele, toate pretenţiile şi toate condiţiile nu numai pentru a-i ademeni să vină, dar mai ales pentru a-i convinge să rămână, a-i lămuri că dacă vin aici vor prospera, se vor îmbogăţi şi mai mult, îşi vor putea rostui mai bine vieţile pentru ei şi pentru familiile lor, deoarece cei care îi aşteaptă cu disperare sunt dispuşi şi pregătiţi să le satisfacă toate pretenţiile, toate mofturile, toate capriciile oricât de aberante ar fi, oricât de mari ar fi costurile pe termen lung, oricât de dureroasă ar fi alunecarea în ignoranţă, suferinţă, mizerie socială şi umană cu care trebuie plătit preţul atragerii investitorilor.

Sufletul lui este banul, raţiunea lui de a fi şi de a alerga neobosit prin lume este profitul, iar menirea lui este să îl înmulţească, să realizeze profit şi acumulare pentru el şi pentru familia şi uneori pentru ţara sa, în limite nemăsurate şi cu orice metode şi mijloace; în logica sa de acţiune morala nu are ce căuta, pentru el totul este un joc mai mult sau mai puţin periculos, întotdeauna plin şi de hazard care se poate manifesta ca noroc sau ca ghinion, joc adeseori periculos ale cărui reguli trebuie să le observi, trebuie să le înţelegi nu neapărat pentru a le respecta, ci mai ales pentru a ştii cum poţi să le foloseşti în favoarea ta cu cât mai puţine riscuri şi cu aparenţa că întotdeauna ai fost de bună credinţă şi corect în raport cu prescripţiile şi dispoziţiile din regulile în cadrul cărora trebuie să te mişti şi să acţionezi. Ţinta supremă declarată, cunoscută şi recunoscută a oricărui investitor nu este progresul ca în comica prezentare dramaturgică a geniului caragialian, nu este bunăstarea, nu este prosperitatea generală, echilibrul şi fericirea, ţinta lui este oportunitatea, şansa de creştere a câştigurilor personale, de îmbogăţire nemăsurată chiar dacă, peste anumite limite, această îmbogăţire devine lipsită de sens, hidoasă şi uneori monstruoasă. Atitudinea comportamentală fundamentală, fermentul care întreţine agitaţia, zbaterea şi care alimentează eforturile şi strădaniile investitorului este lăcomia, este tentaţia neîncetată de a acumula, susţinută de o permanentă spaimă că tot ce are poate să piardă într-o clipă, printr-un gest, o decizie sau o mişcare greşită, insuficient calculată, făcută conştient sau inconştient.

În economiile planificate în care statul era instrumentul creat pentru a reprezenta onest şi a apăra interesele unui popor, ale unei naţiuni, a unui grup mare de oameni uniţi prin aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii, printr-o devenire istorică, printr-un patrimoniu comun din care s-a născut cuvântul patrie, atât de mult hulit şi batjocorit, discreditat şi minimalizat de mulţi contemporani, printr-un set de „valori” comune, statului îi era încredinţată sarcina şi răspunderea de administra destinele acelor oameni, de a asigura dezvoltarea economică şi socială în mod raţional pentru binele şi apărarea intereselor maselor de oameni care l-au creat şi care prin taxe şi impozite îi asigurau existenţa şi funcţionarea, din rezultatele muncii lor cetăţenii statului fiind obligaţi şi în marea lor majoritate înţelegând că trebuie să desprindă o parte şi să o dea statului pentru a-şi putea îndeplini misiunile, dintre care cele mai importante erau legate de apărarea şi asigurarea securităţii teritoriului, asigurarea ordinii şi liniştii publice, asigurarea educării şi pregătirii noilor generaţii prin instituţii de învăţământ finanţate de stat şi coordonate şi supravegheate cu competenţă şi seriozitate din punctul de vedere al acţiunii lor educative de autorităţile specializate ale statului, asigurarea condiţiilor de îngrijire a sănătăţii pentru fiecare contribuabil, elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea sistemului de legi, reguli şi instituţii necesare pentru soluţionarea justă a conflictelor şi diferendelor care apar inerent între oameni sau între oameni şi instituţii în procesul convieţuirii sociale.

În modelul de stat ca cel prezentat anterior, statul acţiona ca investitor. El gestiona rezultatele activităţii economice şi planifica dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a regiunilor ţării, a investi era un verb care semnifica a construi ceva, procesul de investiţie cu toată complexitatea lui, planificare strategică, analiză de fezabilitate, proiectare, finanţare, construire şi valorificare a investiţiei legitima termenul de investitor prin rezultatele concrete şi benefice pentru economie şi societate.

Personajul despre care vorbim şi la care facem referire în aceste reflecţii, adică investitorul zilelor noastre nu este neapărat un constructor, un înfăptuitor de lucruri noi, un creator. El este un om cu bani pe care îi foloseşte pe ceea ce se numeşte piaţă de capital. El cumpără şi vinde speculativ titluri de valoare, acţiuni în spatele cărora se derulează afaceri procese comerciale şi de producţie şi se realizează, de fapt, investiţiile reale în sensul corect şi semnificativ al cuvântului. Investitorul nostru este de fapt un negustor ce cumpără şi vinde drepturi de proprietate, drepturi de vot într-o masă mai mare sau mai mică de proprietari. El este binefăcătorul pe care îl aşteaptă cu sufletul la gură politicienii şi de la care speră alinare a suferinţelor şi atenuare a disperărilor mulţimile sărăcite şi debusolate ce umplu din când în când străzile şi pieţele şi protestează în limita aprobărilor pe care le-au obţinut.

Statul cu instituţiile lui, cu sistemul său de legi şi ierarhii, cu structurile sale de forţă şi cu uriaşele drepturi de care dispune, se străduie să apere cu îndârjire drepturile investitorilor, în viziunea sa absolut justificate, de a câştiga şi de a-şi spori averile, să îi protejeze pe aceştia de ameninţările care i-ar putea determina să plece, să le vină în întâmpinare cu soluţii care lor să le convină, iar din 4 în patru ani să genereze în campanii electorale costisitoare şi pline de grotesc şi minciună speranţe pentru cei mulţi, să reuşească ca prin promisiunile politicienilor să tempereze şi să inhibe tentaţia răzvrătirii împotriva nedreptăţii şi inechităţii reprezentată de mecanismul de însuşire şi împărţire a rezultatelor muncii tuturor, mecanism ce dă celor bogaţi care au prea mult şi mai mult şi ia din puţinul pe care îl au cei săraci, puţin care oricum nu le era insuficient.

Aşa s-au derulat lucrurile din 2008 încoace exact pe dos decât în politica de New Deal cu care SUA au trecut criza din 1929, politică reformatoare şi înţeleaptă, despre care am mai vorbit şi în jurul căreia am centrat mesajul numerelor 39-40 ale revistei noastre G.A., publicate în decembrie 2010.

Managerul

Managerul este personajul supralicitat ca importanţă, în mâinile căruia investitorii îşi încredinţează soarta, cu care ei încheie contracte mobilizatoare, menite să garanteze obţinerea unui nivel de performanţă prestabilit şi definit în aşa fel încât să răspundă aşteptărilor lor, să îi ferească de pericolul nevalorificării corespunzătoare sau, şi mai rău, a pierderii capitalului investit. Experienţa de afaceri acumulată începând cu revoluţia industrială, continuând cu perioadele de dezvoltare economică din secolul XX, cu decantările, filtrările şi incorporările rezultatelor acestor experienţe în sisteme de gândire specifice, alimentate de lecţiile învăţate în tot acest parcurs, au generat un teritoriu nou, special al cunoaşterii omeneşti, au dus la apariţia unei complicate ştiinţe, ştiinţa managementului. Aceasta a generat şi continuă să producă concepte proprii, metode, modele şi teorii proprii, să nuanţeze şi să dezvolte neîntrerupt obiectul său de cercetare şi investigare care este valorificarea cu maximă eficienţă a resurselor necesare şi implicate într-o afacere, identificarea căilor de dezvoltare şi diversificare a afacerilor, perfecţionarea mijloacelor tehnice, informaţionale, de influenţare şi determinare a comportamentelor în scopul ridicării permanente a nivelului performanţelor economice. Au apărut o mare varietate de modele teoretice, s-au dezvoltat ele însele ca afaceri înfloritoare: şcolile de management, academiile specializate, din marile metropole şi capitale ale lumii (Paris, Londra, New York, Singapoore, Tokio etc.), finanţate şi întreţinute de mediile de afaceri şi mai ales de concurenţă – acest motor al dezvoltării economice contemporane, alimentat cu ambiţii şi competenţe de cercetare şi inovare fără precedent în istoria omenirii.

Acţionând eminamente raţional, bazat pe pragmatism şi modele simplificatoare, uitându-şi cel mai adesea propria sa condiţie umană şi devenind în unele din momentele sale de maximă luciditate victimă a acestei erori de neglijare a ceea ce nu este raţional şi reprezentabil schematic în complexitatea şi nemărginirea fiinţei omeneşti, managerul este privit cu ochi foarte critic de marele scriitor şi filozof canadian John Ralston Saul în cartea sa „Volaire’s Bastards. The Dictatoship Of Reason In The West” („Bastarzii lui Voltaire. Dictatura raţiunii în vest”), Editura Pengiun Canada, 1993, în capitolul intitulat „The theology of power” („Teologia puterii”) pag. 22 realizând următorul portret al managerului,  al tehnocratului:

“Şcoala Naţională de Administraţie (Ecole Nationale d’Administration-ENA) [din Franţa n.n.] specializează absolvenţii în dezvoltarea logicii abstracte a proceselor. Într-un anume sens pregătirea în toate aceste şcoli este concepută nu pentru dezvoltarea talentelor pentru rezolvarea problemelor ci pentru recunoaşterea unor soluţii care satisfac cerinţele sistemului. După această logică internă stabilită a sistemului managerul va sigura toate justificările necesare implementării soluţiilor.

Pentru  mai mult de o jumătate de secol de acum, este, uşor superficial, satisfăcător  să spunem despre societatea noastră: Creştinismul este mort şi noul preot este psihologul. Dar acest lucru este adevărat numai dacă luăm în considerare opiniile şi viziunea despre civilizaţia noastră formulate de comentatorii responsabili de rubrică din marile cotidiene, o perspectivă în care tot ce contează sunt personajele şi detaliile. În realitate noi suntem în mijlocul unei teologii pure a puterii – puterea născută din structuri organizaţionale nu din arme sau dinastii. Noua sfânta treime este formata din organizaţie, tehnologie, şi informaţie. Noul preot este tehnocratul – omul care înţelege organizaţia, foloseşte tehnologia şi controlează accesul la informaţii, care reprezintă un complet de ”fapte”.

El a devenit intermediarul principal între oameni şi divinitate. Ca şi vechii preoţi din Creştinism, el deţine cheia chivotului legii din care, din timp în timp, el produce şi distribuie împărtăşania – acele prăjiturele ale divinităţii care îl fac pe cel care gustă din ele mai înfometat de ele şi dornic să ia mai mult. Prăjiturica este cunoaşterea, înţelegerea, accesul, atingerea puterii. În sfârşit, este vorba despre absolvirea de propria responsabilitate. Toate religiile par să aibă mijloace speciale pentru a face faţă situaţiilor reale necontrolabile, care pot să apară într-o lume care refuză să răspundă ideologiilor lor oficiale. Aceste mijloace iau forma accesului personal la mitologie care luptă aproape arbitrar de partea structurii de putere. Noi am înlocuit vechiul fenomen al sfinţeniei cu cel al Herodom-ului. Şi în Creştinism, aceasta are o dublă funcţie. Ea oferă poporului ceva emoţionant, sub forma unui obiect concret asupra căruia să se concentreze şi imobilizează astfel toate noţiunile abstracte prin natura lor,în Sfântul/Eroul mecanism care asigură un mijloc practic pentru ca sistemul să poată realiza lucrurile.

Niciun membru al acestei preoţii nu se va numi pe sine însuşi un tehnocrat, deşi el asta este de fapt. Indiferent dacă au terminat la Harvard, ENA, The London Bussiness School sau în oricare altul din sutele de locuri similare, ei sunt oameni de comitet, denumiţi uneori experţi contabili, întotdeauna detaşaţi de contextul practic, inevitabil discursivi,  manipulativi; de fapt ei sunt nişte jokey foarte sofisticaţi, ei reprezintă uleiul din motorul conducerii afacerii, instruiţi să facă acest motor să meargă, dar nepotriviţi prin instruirea sau temperamentul pe care le au să conducă o maşină, sau să aibă idee ce trebuie făcut dacă situaţiile îi pun cumva în faţa volanului. Ei sunt adjuvanţi ai puterii, total despărţiţi de problemele de moralitate care a fost justificarea iniţială a raţiunii pentru care li s-a încredinţat puterea.

Ei pot sau nu să fie oameni decenţi. Această calitate de amorali a conducătorilornoştri este esenţială pentru a înţelege natura vremurilor noastre. Limbajul lui Locke, Voltaire şi Jeffreson ne-a condus să judecăm oameni pe o scară simplă a binelui şi răului. Un om care îşi foloseşte puterea pentru a face rău este considerat în teorie că este conştient de faptele sale şi trebuie condamnat ca fiind vinovat de săvârşirea unei crime cu premeditare. Dar tehnocratul nu este instruit astfel. El înţelege evenimentele prin prisma logicii sistemului. Cel mai mare, cel mai valoros, bun, este cel care este cel mai logic sau cel mai important din punctul de vedere al eficienţei sau responsabilităţii pentru cea mai mare parte a organizaţiei.  El acţionează astfel nepremeditat când face fapte bune sau rele. Într-o zi rea el este ucigaşul neintenţionat perfect, într-o zi bună el este sfântul neintenţionat perfect. Ceea ce este şi mai important este că oamenii care parcurg astfel de instruiri sunt cei care sunt cei mai potriviţi pentru un astfel de rol. Din acest motiv ei îşi întăresc această însuşire amorală. Dans le royaume des culisses, le castré est roy.( În regatul culiselor, castratul este rege).

Această formă de educaţie nu este aplicată numai pentru pregătirea în administrarea afacerilor şi pentru pregătirea guvernanţilor politici. Ea este de fapt centrală pentru orice profesie,  pentru orice ocupaţie. Dacă examinaţi formarea unui arhitect, de exemplu, sau a unui ofiţer militar, a unui istoric al artelor, sau a unui profesor de literatură, veţi observa aceeaşi obsesie cu detalii, odată cu acumularea faptelor cu logica internă. Savanţii specializaţi în ştiinţele sociale,-economiştii şi în mod deosebit experţii în ştiinţe politice – conştientizează mai puţin aceste elemente,  deoarece ei nu manifestă nici cea mai mică preocupare pentru o acţiune reală menită să înlăture aceste aspecte. Înfăţişarea completă a rolului unui arhitect sau al ofiţerului se pierde pe fundal, dar tehnocratul care este instalat pentru a construi sau pentru a lupta, este convins că este echipat cu cel mai preţios bun al tuturor timpurilor: înţelegerea raţiunilor sistemului pentru care sistemul trebuie să posede echipamentul de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile, şi asigurarea în aceste condiţii a manifestării concrete a logicii sistemului.”

În lipsa unei viziuni strategice pe termen lung privind perspectivele de dezvoltare a economiei româneşti., în lipsa capacităţii de a elabora şi implementa politici publice pentru implementarea unei astfel de strategii guvernele din ultimii ani, au prezentat ca soluţii doar un nesfârşit apetit pentru privatizare, pentru vindere şi înstrăinare a resurselor, de la cea umană care este cea mai valoroasă şi până la resursele naturale ale solului, subsolului, şi mai nou, de când cu resursele regenerabile şi ale atmosferei, pe principul că noi oricum nu avem ce face cu ele,  nu suntem în stare să le preţuim şi să le valorificăm, secondat însă şi de urmărirea nemărturisită a beneficiilor materiale, a averilor şi a câştigurilor de imagine în afara ţării, pentru iniţiatorii şi promotorii consecvenţi ai acestor politici. Teza favorită cântată şi interpretată în toate registrele şi difuzată pe toată varietatea impresionată de canale de comunicare a fost aceea a statului parazit, gras şi leneş, incapabil şi mult supradimensionat, el a trebuit redus şi minimalizat, trebuind conform acestor teze să fie eliminat complet din jocul economic, pentru a face loc şi cale deschisă investitorilor aducători de prosperitate şi minuni.

În aceste condiţii şi cu acest mod de gândire la sugestia, sau mai bine zis la recomandarea expresă a creditorilor s-a găsit soluţia salvatoare, pentru ceea ce a mai rămas de stat din sectorul energiei, managementul profesionist. Primele mesaje date oficial se refereau la aducerea managerilor din străinătate bineînţeles din vest, într-un total dispreţ şi o totală desconsiderare, o înspăimântătoare neîncredere în capabilităţile poporului român. Pastila a fost apoi îndulcită ca urmare a reacţiei prompte şi uneori necruţătoare a societăţii civile, atâta cât mai este ea, şi a zeci şi sute de oameni indignaţi şi revoltaţi de acest mod de a gândi şi cererea a fost reformulată, vorbindu-se de selectarea unor manageri profesionişti, care să fie angajaţi pe bază de contract de performanţă şi cu mari libertăţi de decizie şi acţiune. Ce nu s-a menţionat este costul acestei acţiuni reprezentat de salariile şi beneficiile considerabile de care ar trebui să se bucure aceşti oameni pentru a fi suficient de bine motivaţi. Pentru a avea o idee la ce să ne aşteptăm vom face referire la constatările făcute de actualul preşedinte al SUA, înainte de a fi ales în cartea sa de mare succes THE AUDACITY OF HOPE. DREAM FROM MY FATHER catalogată ca The #1 NEW ZORK TIMES BEST SELLER, unde vorbind despre salariile managerilor in sistemul american care este modelul admirat si râvnit de politicienii noştri arăta la pag. 62 că:”În 1980, salariul mediu al unui Director general executiv (CEO) era de 42 de ori mai mare decât suma dusă acasă de un lucrător. Prin 2005, această proporţie era de 262 la 1.Publicaţii conservatoare cum ar fi WALL STRET JOURNAL în pagina în care publică editorialul încearcă să justifice salariile ieşite din comun şi opţiunile pentru acţiunile primite ca fiind necesare pentru a atrage talentele şi sugerează că economia va realiza cu adevărat performanţă mai bună, atunci când managerii (liderii) corporaţiilor americane sunt graşi şi fericiţi. Dar această explozie în plăţile managerilor pe post de CEO are puţin de a face cu performanţa. În realitate, câţiva dintre cei mai bine recompensaţi manageri pe post de CEO, în ultimele decade au păstorit uriaşe scăderi ale câştigurilor, pierderi de valoare pentru acţionari, concedieri masive şi subfinanţări ale fondurilor de pensii pentru muncitorii lor.”

Citind relatarea aceste răscolitoare adevăruri, făcută de o voce incontestabilă din punctul de vedere al gradului de informare, în perioada în care a scris această carte Barak Obam era senator, şi al capacităţii de a decela calitatea informaţiilor, nu poţi să nu spui biblic şi concluziv „Cine are urechi de auzit să audă!”

Încercând să ne păstrăm luciditatea şi optimismul în numerele viitoare vom identifica şi alte personaje remarcabile din galeria diversă a oamenilor cheie pentru reformă.

Both comments and pings are currently closed.

28 Responses to “REZULTATELE REFORMEI (VII)”

  1. John spune:

    .

    ñïñ!…

  2. Brandon spune:

    .

    áëàãîäàðåí….

  3. Dwayne spune:

    .

    tnx for info!…

  4. Francis spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  5. Chris spune:

    .

    tnx for info!…

  6. Travis spune:

    .

    thanks….

  7. Leo spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  8. Kenneth spune:

    .

    tnx for info….

  9. Jonathan spune:

    .

    ñïàñèáî!!…

  10. sean spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  11. Kevin spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  12. fernando spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  13. jackie spune:

    .

    thanks!…

  14. corey spune:

    .

    good info!…

  15. Darryl spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  16. shannon spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  17. edward spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  18. Rafael spune:

    .

    thank you!…

  19. Reginald spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó….

  20. daniel spune:

    .

    ñïàñèáî….

  21. theodore spune:

    .

    ñïñ!!…

  22. Jesus spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  23. joshua spune:

    .

    áëàãîäàðþ!…

  24. kenneth spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó….

  25. Ricky spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…