Divizibilitatea relativă a puterilor
De la Revoluţia franceză din 1789, în statele cu democraţie autentică s-a instaurat un principiu care delimitează, separă puterile în stat şi care în tot dau esenţa democraţiei.
De la Montesquieau care a emis teoretic acest principiu până în zilele noastre s-au exprimat numeroşi oameni de ştiinţă, politicieni,economisti si juristi.
Asupra mediului global şi dialectic, desigur relativ complicat, în care funcţionează sistemul sau mecanismul separaţiei puterilor în stat, noi găsim o expunere competentă şi clară în lucrarea prof. Paul Janet: Histoire de la science politique dans ses repports avec sa morale.
Autorul îşi începe expozeul afirmând că o obiecţie foarte frecventă contra separaţiei puterilor este aceea prin care se poate considera că ori toate cele trei puteri merg în acord, sau ele sunt în discordanţă.
Dacă merg în concordanţă, ele formează o unitate, acţiunea lor fiind suverană şi absolută şi pot abuza de putere, tot atât de bine ca un monarh absolut, tot atât de bine precum o poate face poporul însuşi.
Pentru exemplificare putem face referire la o ţară protestantă şi liberă, asemenea Angliei sau Suediei unde se poate întâmpla ca regele, Camera şi Senatul, tribunalele, toate corpurile publice, să fie cu toţii de acord de a-i oprima pe catolici.
Dacă, dimpotrivă, se presupun puterile în discordanţă, atunci nu va exista acţiune, tergiversările vor frâna executarea.
Gelozia reciprocă a puterilor le va împiedica de a se înţelege pentru a face binele.
Asta va însemna imobilitate sau anarhie.
La această obiecţie se poate răspunde că nu există principiu politic care să nu fie în stare de a face imposibile toate abuzurile care se pot naşte în Constituţiile statelor.
Principiul separaţiei puterilor nu are această putere, nici această eficacitate.
El împiedică unele abuzuri, dar nu toate abuzurile; el împiedică unele asupriri, dar nu toate asupririle.
Exemplificând, el face imposibil despotismul puterii executive prin interesul contrar al puterii legislative şi despotismul acesteia prin interesul contrar al celeilalte, şi în sfârşit, despotismul puterii judecătoreşti prin separaţia sa de cele două.
Dar, dacă ele toate trei se coalizează pentru a exercita în comun un acelaşi despotism, este un lucru cert că principiul însuşi al separaţiei puterilor nu oferă o garanţie împotriva acestui abuz.
Putem remarca în acest caz că nu poate fi decât un număr mic de interese care să fie păgubite, căci (numai în caz că nu ar fi coruptă însăşi Constituţia) este imposibil ca marea majoritate a intereselor de maximă generalitate să nu fie reprezentată în reuniunea celor trei puteri.
Astfel oprimarea nu poate fi decât limitată, şi asupra unor puncte foarte restrânse.
De altfel, într-o ţară constituită în această manieră există întotdeauna în afară de puterile publice o putere morală, invizibilă, care tinde necontenit să se transforme, sub influenţa libertăţii de examen care este opinia publică.
Ori opinia exprimată prin presă este ultima garanţie a libertăţii, când Constituţia însăşi nu oferă o alta în plus.
Putem lua şi o ipoteză contrară, aceea în care puterile, neîncrezându-se reciproc, nu reuşesc să se înţeleagă, de aici conflictele, tărăgănelile, încetinirile în afaceri, şi în sfârşit crizele politice, care răpesc întreaga securitate a spiritelor, a intereselor, a persoanelor.
Se poate răspunde la această obiecţie că nici o maşină politică nu poate soluţiona orice, nu poate suplini orice, nu poate să prevină totul şi să împiedice totul.
Un guvernământ nu poate să trăiască decât prin bunăvoinţa şi prin iubirea acelora care îl susţin.
Presupunând că această iubire ar lipsi, şi că, entităţile politice pun interesul lor deasupra iubirii de ţară, este evident că cea mai mică controversă va genera în dezbinare şi că statul va fi în fiecare moment ameninţat de a pieri prin războiul civil.
Nu se cunoaşte, încă, nici un alt principiu de guvernământ care să poată ţine locul iubirii de ţară.
Astfel, separaţia puterilor rămâne, după opinia mea, condiţia indispensabilă a guvernămintelor libere, dar, trebuie, în teorie, să ne ţinem de acest principiu general, fără a vrea să precizăm în particular în care manieră puterile pot să fie divizate şi distribuite.
Există aici o mulţime de combinaţii diverse, care depind de împrejurări şi de starea spiritelor.
În plus, nu ajunge să separăm puterile, trebuie şi să le unim şi să le armonizăm.
Nu este destul să dai garanţia pentru libertate, trebuie mijloace pentru acţiune, deoarece un guvernământ nu este făcut exclusiv pentru examinarea chestiunilor, el este însă şi pentru soluţii.
De adăugat, că necesitatea însăşi a independenţei cere ca fiecare să aibă o anumită parte în acţiunea celeilalte.
Dacă puterea legislativă nu poate nimic asupra executivului, acesta va face ca prima să fie cu totul inutilă.
Dacă executivul nu poate nimic asupra legislativului acesta din urmă se va înstăpâni asupra executivului astfel observându-se care sunt complicaţiile practice ale problemei expuse, noi insistând numai asupra principiului.
În problematica suveranităţii, ştiinţa juridică ne previne asupra unei distincţii metodologice de importanţă primordială.
Principiul separaţiei puterilor în stat nu contravine şi nu anulează caracterul unitar şi global, indivizibil, al suveranităţii statului.
Divizibilitatea nu este totală ci relativă, ceea ce înseamnă că ea se referă nu la deţinătorul originar al puterii care rămâne unic ci doar la atribuţiile statului.
Ori, aplicată la aceste atribuţiuni cerută de natura polivalentă, pluriformă a obiectului activităţii statului, susnumita divizibilitate relativă,, se exprimă şi traduce concret în cunoscuta separaţie a puterilor – puterea legislativă (Parlamentul) – puterea executivă (Guvernul) şi puterea judecătorească.
Dată fiind frecvenţa confuziei şi răstălmăcirilor, se impune să repetăm şi subliniem, în concluzie, un lucru comun: diviziunea sau separarea puterilor publice celor trei puteri, nu este absolută sau totală, ci relativă, căci altfel ar duce la disfuncţionalitate şi blocaj.
Ca urmare, cele trei puteri se menţin, deşi fiecare cu un rol specific, în sfera supremă, supraordonată a cooperării şi echilibrului.
În legătură cu aceeaşi problematică, Alexis de Tocqueviile, în lucrarea sa de referinţă „De la Democratie in Amerique” (2 vol.) scrie:
„Fără îndoială este important pentru securitatea fiecăruia şi pentru libertatea tuturor, ca puterea judiciară să fie separată de toate celelalte; dar nu-i mai puţin necesar pentru existenţa naţională ca diferitele puteri în stat să aibă aceeaşi origine, urmând aceleaşi principii şi acţionând în aceeaşi sferă, într-un cuvânt, ca ele să fie corelative şi omogene”.
