Convalescentul

Transpiraţia îmi spală trupul, aşa cum ploaia de primăvară inundă visul câmpiei. De mult nu am mai resimţit, într-o călătorie de iarnă, o stare atât de plăcută. Întins în patul superior al compartmentului vagonului de dormit, port izmene de bumbac şi maieu chinezesc cu mâencă lungă. Mi-e lene să-mi scot pijamaua din valiză şi s-o îmbrac. Sunt singur, aprind lumina.

Recitesc – pentru a câta oară? – biletul de externare din Spitalul nr. 9, secţia neurochirurgie: ”Pacient în vârstă de 34 de ani, victima unui accident rutier, se internează în clinică pentru pierdere de cunoştinţă post-traumatică, stare confuzională, epistaxis.”

Mi-am revenit după trei zile, îmi uitasem complet identitatea şi modul cum s-a produs accidentul. O tânără venea mereu să mă vadă, m-am obişnuit cu chipul ei prelung, fruntea înaltă, ochii albaştri, părul şaten şi a trebuit să admit că este Maria, soţia mea.

În timpul convalescenţei, la sanatoriul psihiatric Voila, îmi închipuiam că sunt o dună a deşertului, uscată de sete. Am băut cu nesaţ apa râului Lethe, cam sălcie, care înconjura pavilionul japonez cu acoperişul ondulat şi parcul ticsit cu brazi seculari. „Bolnav în vârstă de 34 de ani, cu un traumatism CC (contuzie cerebrală medie, difuză, preponderent de emisfer stâng) suferit în urmă cu trei luni, se internează cu astenie, insomnie, hipomnezie de fixare. Se externează cu următoarele recomandări: concediu medical şapte zile, evitarea strictă a băuturilor alcoolice, control periodic lunar.”

Aceasta explică de ce, recitind cartea fizicianului Erwin Schrödinger – Ce este viaţa? Spirit şi materie – nu-mi aminteam prima lectură. La fiecare pagină însă, vedeam înaintea ochilor lacul Săcălaia, simţeam irezistibil că trebuie să mă duc acolo.

Memoria începea să-mi revină episodic, adolescenţa mi-o reaminteam foarte clar, în special poveştile despre ştiucile de 10 – 12 kilograme prinse iarna, la copcă, în acest paradis al peştilor.

Acum, după externare, în concediu medical (martie 1985), m-am hotărât să plec spre „Lacul ştiucilor” – „zarurile au fost aruncate”.

Din cauza vitezei „colosale” a trenului rapid, „în zbor” peste şinele montate pe terasamentul veşnic în reparaţie, timpul s-a comprimat, iată, se face dimineaţă, intrăm în gara Cluj-Napoca. Îmbrac repede pantalonii matlasaţi de schi şi hanoracul cu glugă, cobor. Frigul mă încorsetează încă de la primii paşi făcuţi prin gara aproape pustie; troleibuzele încă nu s-au trezit, traversez „per pedes” oraşul. Strada Horia, tivită cu solzi îngheţaţi, mă conduce spre centrul unde Matei Corvin călăreşte o ştiucă de bronz, imensă; blocurile adormite par cotloanele peştilor aurii. Ajung la fratele meu, pe strada Dimitrie Cantemir, taman la ora şase dimineaţa. Din stradă văd lumina aprinsă, sun. Îmi deschide cumnata, după ce mă cercetează îndelung prin vizor.

„Sărut mâna.”

„Ce-i cu tine aşa devreme? Ne-ai speriat. Marin este în pivniţă, pictează. Aşa face el în fiecare dimineaţă, de când e liber-profesionist.”

Fratele meu, pictorul – toate tablorile sale sunt pline de bărci, plase, peşti, cârlige, undiţe -, nu poate veni la Săcălaia, aşteaptă clienţi. Îmi oferă lansetele sale, momelile: peştişori vii păstraţi din toamnă în acvariu şi sculele: târnăcopul şi ranga pentru spart gheaţa; merinde.

„Vrei un termos cu ţuică fiartă?”

„Nu, ceai.”

Fratele meu e nedumerit.

„Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?”

„Nu vreau să fiu beat pe gheaţa lacului”.

„Cum vrei, drum bun!”

Ana-Maria, nepoţica de cinci ani, mă conduce până în stradă, un câine latră şi ea îmi explică: „Azorică este dincolo de gard, dar noi nu-l vedem din cauza ulucilor.”

O sărut, îmi iau rămas bun, mă grăbesc spre staţia de troleibuz de lângă Teatrul Naţional. Vehicolul merge prea încet, ştiucile invizibile îmi fac semne cu cozile argintii, şoferul are cap de raţă sălbatică: „ Mac – mac” – am ajuns.

Din gara de scurt-parcurs călătoresc cu trenul până la Gherla. Ocolesc păduricea din spatele staţiei C.F.R.; aici, în copilărie, am scăpat din braţe un pepene imens, care s-a rostogolit la vale şi s-a făcut praf, ciocnindu-se de un copac. Aşa se va întâmpla şi cu dovleacul nostru terestru, pe care locuim. Aruncat în prăpastie de proiectele noastre aberante, va putrezi sau va exploda. „trebuie să facem ceva” – îmi zic, păşind agale pe şoseaua bocnă.

Nu am noroc, nu trece nici o maşină. Pământul îngheţat răsună sub paşii mei ca o tobă spartă. Scurtez calea urcând pieptiş coasta dealului transilvan. De sus, de pe culme, rezervaţia naturală „Lacul ştiucilor”, înconjurată de genele trestiilor uscate, pare ochiul imens şi orb, al pământului, deshis spre cerul pustiu. Misterele, în plină lumină, nu au unde să se ascundă, în văzduh le retează săbiile solare, spre adâncuri le opreşte solul îngheţat. Dar iată, ceaţa se strecoară pe vale, până cobor, nu se mai vede nici la doi paşi.

Cabanierul doarme, paznicii, la gura sobei, beau rachiu, mă privesc miraţi.

„Cum merge pescuitul?”

„Până acum, în iarna asta nu a venit nici un nebun.”

Mă trântesc pe laviţă mort de oboseală, picioarele mi-au amorţit. Desfac raniţa, sparg o ceapă cu pumnul, tai pâine şi slănină, sorb ceai fierbinte din termos. Cabanierul se trezeşte: ”Nenorociţii ăştia nu au făcut toată iarna nici o copcă, în fiecare dimineaţă se adună ca să plece la lucru, o dau pe băutură, îi apucă seara cântând.”

Afară ceaţa nu s-a risipit încă. Înaintez pe gheaţă cîteva sute de paşi, mă apuc de lucru. Cu fiecare lovitură de târnăcop negurile încep să se ridice. Dealurile apar din aburi, strălucitoare şi albe ca nişte piramide de diamant.prin parbrizul gheţii se văd adâncurile. Din brădiş apar peştii: roşioare, plătici,bibani, caraşi, crapi, ştiuci – zeci, sute mii! – înoată cu gurile deschise, branhiile li se agită convulsiv, se sufocă, apa nu mai este suficient oxigenată!

Lovesc cu disperare, oţelul desprinde bucăţi de gheaţă groase de douzeci de centimetri, sparg o copcă de patru metri pătraţi. Prin suprafaţa liberă, peştii se înalţă prin aer, bătând din aripioare, amintindu-şi vremurile când erau păsări. Unii cad pe gheaţă, îi împing înapoi în lac. În trei ore sparg şase copci, paznicii nu mai sosesc…

Mă prăvălesc pe raniţă, leoarcă de sudoare. Nori răzleţi încep să se adune. Printre ei, o rază de soare traversează gheaţa luminând lacul până la fund. Mă ridic îngîndurat. Se deschide pentru mine, în această clipă, o copcă în profunzimea existenţei. Noi, oamenii, fiinţe conştiente, spargem gheaţa ca să nu se sufoce peştii, dar nouă, în condiţia noastră muritoare, cine ne va face o breşă? Umblă cineva pe deasupra destinelor noastre descătuşându-le? Ridic privirile spre cer, norii alcătuiesc o masă compactă, îngheţată, amorfă.

Mor de sete. Întins pe burtă, beau apă din copcă, privesc adâncurile. Din ierburi subacvatice apar fecioare cu părul despletit, muzica învăluie valurile, scoicile bat ritmul cu valvele-tamburine, fetele se prind în horă înotând princiar, trenele rochiilor albe flutură ademenitor, cercul lor vrăjit se roteşte în sens invers acelor ceasornicului, timpul năvăleşte din urmă, revăd aleile sanatoriului Voila, coridoarele întortocheate ale Spitalului nr. 9, autobuzul liniei 300, stau pe scară, staţia I.T.B. chibrit, zdruncinătura provocată de trecerea anvelopelor peste şinele de tramvai, îmi cade căciula din blană de iepure, servieta diplomat…accidentul. Îmi reamintesc totul cu precizie! „Lacul ştiucilor” este lacul Mnemosynei (Memoriei), iar fecioarele – muzele, fiicele sale: Clio se poticneşte, Melpomene dansează îndrăcit, Thalia se desprinde obosită, Euterpe îşi acordează harpa, trupul halucinant al Terpsihorei tulbură apele, Erato plânge, Polymnia recită grotesc, Urania visează, Calliope îmi face ştrengăreşte semn cu ochiul. Apoi zeiţele se retrag în cochilii imense de melci fosforescenţi şi din nămol apare o procesiune funerară, ţăranii din Sic, îmbrăcaţi pururi în negru, îşi înmormântează consătenii ucişi de tătari, acum cinci sute de ani. Oamenii păşesc greoi, încovoiaţi de poveri nevăzute, alunecă spre malul celălalt lăsând în urmă, prin nămol, o dâră tulbure. Săgeata-apei îşi apleacă frunzele spre pământ.

Îmi adun uneltele, pornesc spre cabană. Paznicii sunt beţi şi cântă: „ Aşe beu oameni ca noi / De sâmbătă până joi!”…. astăzi este vineri.

Pornesc pe jos spre Gherla. Ninge tot mai intens, cristalele de gheaţă, căzute din cer, au înflorit. Unele poartă captive privirile şi respiraţiile peştilor din „Lacul ştiucilor”. Un fulg mi se aşază în palmă, se topeşte, pe linia vieţii rămâne un solz strălucitor, ca o copcă de aur, minusculă.

Ajung la Nicula, mă abat, călăuzit de indicatoarele reprezentându-l pe Iisus răstignit, spre mănăstirea vestită prin icoana făcătoare de minuni a Sfintei Marii şi arta  iconarilor pe sticlă (mai ales a celor de odinioară). Biserica nouă, purtând desigur hramul Sfintei fecioare, se înalţă la poalele pădurii, alături de cea veche, din lemn, putrezită. La 15 august credincioşii acoperă pajiştea ascultând smeriţi slujba rostită de preot la microfonul tribunei ridicate pe esplanada de lângă biserică. Apoi, vizitatorii „evlavioşi” se retrag în pustia pădurii pentru reculegere, iar călugării adună, două-trei zile în şir, capacele sticlelor de bere, dopurile celor de vin, ambalajele ţigărilor, cutiile de conserve risipite prin tufişuri şi iarbă.

Acum poarta mănăstirii este o copcă închisă. Ce ar spune stareţul despre gândurile mele obsesive? Revolta îmi clocoteşte în sânge, noi, cei de sub gheaţă, trebuie să ne eliberăm, din interior, destinele!

Ninge mereu, până la Gherla zăpada îmi acoperă pletele, barba, respiraţia mi se condensează pe mustaţă. În sala de aşteptare tronează o oglindă fumurie: „Optzeci de ani în lume îmi pare c-am trăit / că sunt bătrân ca iarna…”

Trenul neîncălzit mă duce spre urbea natală. Din gara Dej, aşezată sub poalele „Dealului florilor” iau autobuzul până în centru. Mai departe urc pe jos „Mulatăul”. Colina seamănă cu spinarea unui crap uriaş, tivită cu solzi rotunzi de întuneric. Aripioara dorsală o alcătuiesc blocurile noi, care se întind până în apropierea casei părinteşti. Ajunge o singură zvâcnire a cozii şi …

„Sărut mâna mamă! Vrei să răceşti? Sunt minus douăzeci de grade. Am fost la pescuit la Săcălaia, de unde ştiai că voi veni?”

„Presimţeam, ca atunci –ţii minte? – erai la Someş, la scăldat, te-ai tăiat la picior; am simţit sticla prin inimă, l-am trimis pe Tati acolo şi el, care nu mai fusese niciodată, te-a găsit. Hai în casă, ce-ai căutat pe frigul acesta la pescuit?

Tata, uscat şi slab ca-ntotdeauna, se odihneşte lungit pe canapea, acoperit cu pătura până sub bărbie, pe cap poartă o căciuliţă de schior.

„Servus Tati! am sosit.”

„Servus mă băiatule! Eşti bine, sănătos? Ce mai e nou prin Bucureşti?”

„Nimic deosebit, v-am adus pâine, salam de vară şi Hellas. Sunt în concediu de odihnă” – nu pot să le spun adevărul.

„Bea o palincă să te încălzeşti. Ce face Maria, cum o duceţi?”

„Minunat, tocmai ne-am mobilat apartamentul; după ce zugrăvim, va arăta ca un palat. Trebuie să veniţi să-l vedeţi.”

În timp ce mănânc cartofi franţuzeşti, mama îmi pregăteşte patul, îmi încălzeşte pe soba încinsă plapoma şi cearşaful, adorm fericit, mama mea este cea mai delicată şi blândă femeie din lume.

Zilele următoare am fost tare abătut. Părinţii nu ştiau cum să-mi intre în voie; în gheaţa tristeţilor mele nu aveau cum să spargă o copcă.

După câteva zile m-am întors la Bucureşti. Mama m-a condus până la poartă. Eu am plecat, ea a rămas acolo, aşteptându-mă mereu. Gândurile ei se îndreaptă în fiecare clipă spre mine, iar când sunt obosit, străbat orice gheaţă care mă înconjoară, luminându-mi sufletul. Atunci mă înfior, îl văd şi pe tata ridicându-se din pat, îndepărtând preşul de sub uşă, ieşind la poartă. Ei mă aşteaptă acolo, la temeia lumii, împovăraţi de ani, iar eu le scriu o scrisoare. „ Voi ce mai faceţi, stâlpii porţii mele înzăpezite? La vară voi veni să vă văd!”

Both comments and pings are currently closed.

9 Responses to “Convalescentul”

  1. Perry spune:

    .

    ñïñ!!…

  2. Francisco spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  3. mark spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  4. Roger spune:

    .

    áëàãîäàðåí!…

  5. Robert spune:

    .

    tnx for info….

  6. gabriel spune:

    .

    ñïñ….

  7. hugh spune:

    .

    thank you….