Amenintarea razboiului

În vâltoarea politică a anului 1939, la numai o lună după eliberarea din armată, Gheorghe  – întors la Băiţa de sub Codru la soţia sa Veroana şi la fata lui Florica, nu poate sta acasă mai mult de o lună după care este mobilizat din nou şi ajunge la Alba Iulia, în garnizoana din care plecase şi în care se reîntâlneşte cu toţi camarazii săi, cu bucuria explozivă şi vulcanică a oamenilor tineri ce se regăsesc după o lună parcă de vacanţă. Imensă a fost emoţia din primele momente ale revederii: păreau adolescenţi din anii de liceu sau studenţi plin de speranţe şi vise plănuite îndelung, a căror realizare o aşteptau cu febrilitate şi nerăbdare. Dar aceste emoţii pozitive însoţite de lacrimi de bucurie au durat puţin, asemeni oricărei stări de fericire, care nu se poate măsura decât în clipe. În sufletele tuturor şi al fiecăruia dintre ei trăia apăsătoare şi hidoasă ameninţarea războiului, iminenţa începerii celei mai mari nenorociri din istoria frământată a omenirii. Situaţia politică şi militară în Europa acelui an era foarte tensionată. Tendinţele revanşarde ale învinşilor din primul război mondial se manifestau tot mai clar prin actele de expansiune teritorială ale Germaniei şi Italiei. Primul război mondial  se sfârşise cu numai un sfert de veac înainte, pe când Gheorghe avea doar cinci ani şi îşi începea călătoria pe drumurile lumii pământeşti în casa modestă a  părinţilor, ocrotită pe atunci de dragostea, munca, seriozitatea, hărnicia,  speranţele şi ambiţiile lor de a dura o familie trainică şi reuşită în care deja se născuseră doi băieţi, Traian în 1911 şi Gheorghe în vara fierbinte a lui 1913 şi în care totul părea să decurgă aşa cum îşi doreau Văsălica Sabău, Găureanul – poreclit aşa după numele satului său natal Gaura din comuna  Valea Chioarului, şi soţia lui, Maria Lang,  localnică din Băiţa.

Gheorghe şi colegii lui de generaţie cu care servise în armată şase ani de zile, oameni simpli şi fără foarte mare instrucţie, nu înţelegeau pe de-a întregul cauzele acestor frământări ale popoarelor, dar din informaţiile culese din ziarele vremii  pe care Gheorghe se obişnuise să se uite ori de câte ori avea ocazia, şi mai ales din discuţiile cu superiorii lor, au aflat suficiente lucruri care anunţau cu mare siguranţă începerea războiului distrugător. În mintea oamenilor maturi, trecuţi de prima tinereţe, din generaţia părinţilor lor, grozăviile primului război mondial erau amintiri vii, prezente în toată cruzimea desfăşurării lor. Mulţi au luptat pe front ca şi combatanţi în armata austro-ungară sau română, iar unii dintre ei şi-au pierdut agoniseala distrusă de urgia războiului, sau au fost nevoiţi să plece în bejenie pentru a se adăposti atunci când linia frontului pustiitor ajungea în dreptul localităţilor lor. Povestirile despre război le-au populat, tinerilor din generaţia lui Gheorghe, copilăria şi adolescenţa, iar cei care au fost daţi de părinţi la şcoală au aflat de la învăţători şi despre latura eroică a faptelor de război, de faptele glorioase de luptă şi vitejie ale oştirii române. Primul război mondial le-a fost descris şi prezentat şi în şcoală şi apoi mai târziu, în armată, ca războiul de întregire a ţării în urma căruia românii risipiţi în provincii aflate sub dominaţie şi asuprire străină s-au reunit cu regatul României şi au reuşit să construiască România mare, patria lor pe care, ei şi generaţiile care vor veni după ei, trebuie să o dezvolte şi să o apere împotriva tuturor agresiunilor şi poftelor de cucerire ale altor neamuri.

Între această exaltare a prezentării laturii eroice şi a dimensiunii şi datoriei patriotice  faţă de neam şi de ţară, pe care le-o propovăduiau şi ofiţerii lor şi tristeţea derivată din părăsirea familiilor şi locurilor natale, se scurgeau zilele una câte una încărcate de forfota instrucţiei şi a unor continue pregătiri. Curgerea normală a firului vieţii lor fusese întreruptă, în logica ei obişnuită: ei, oameni tineri, erau la vârsta întemeierii unei familii, lăsaseră în satele lor fete cu ochi visători şi inimi zdrobite de durere, într-o perpetuă aşteptare de scrisori sau de veşti nescrise, unii dintre ei chiar făcuseră pasul însurătorii şi, aşa cum era şi Gheorghe, aveau nu numai o soţie tânără acasă dar şi copii pe care nu ştiau dacă o să mai apuce să îi mai vadă vreodată.

Alba Iulia din acea vreme era unul din cele mai importante oraşe ale Transilvaniei, un oraş încărcat de istorie, a cărui Cetate amintea de destinul tragic al conducătorilor răscoalei de la 1784 condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, dar şi de Unirea Transilvaniei cu ţara. Oraşul era de fapt un fel de capitală a moţilor, era cel mai important centru cultural şi administrativ al oamenilor care săpau în adâncurile de piatră pentru  a scoate la suprafaţă strălucirea de preţ a aurului, a metalului pentru care de-a lungul vremii s-au bătut regate şi  împărăţii, el reprezentând simbolul cel mai credibil şi mai convingător al puterii. Pe lângă minerit, ocupaţie prin excelenţă masculină, Apsenii reprezentau o lume aparte a civilizaţiei lemnului, erau meserii ca dogar, rotar, tâmplar, dulgher în care priceperea şi talentul mergeau mână în mână, transmise din generaţie în generaţie, butoaiele, buţiile, doniţele, căzile  şi linurile erau fabricate în mici ateliere care foloseau scule, mijloace şi metode tradiţionale, produsele erau în mare lor majoritate manufacturate; în realizarea lor era însă adeseori  încorporată o mare cantitate de suflet, multă pasiune şi dăruire. Moţii erau şi pricepuţi crescători de oi şi vite, femeile lor torceau cu mare ştiinţă caierele de lână din care se ţeseau mai apoi în războaie stofele de casă din care îşi croiau cioarecii şi sumanele, fustele, năfrămile şi alte piese de vestimentaţie. Firul de lână vopsit era şi bătătura cu care se ţeseau în război, cuverturile de pat urzite cu mare savantlâc, pentru a obţine complicate şi minunate desene, ce impresionau prin bogăţia şi varietatea formelor şi culorilor. Impresionante erau şi lucrurile de mână cusute în casă, cămăşile de sărbătoare, prosoapele, perdele şi draperii, feţele de pernă, feţele de masă, traiste şi multe alte obiecte ce împodobeau interioarele locuinţelor. Livezile de pruni şi de măr reprezentau şi ele mândria şi faima apusenilor, în terenul sărac al muntelui  nu se puteau cultiva cereale, cu mare greutate se puteau cultiva legume, regiunea pe ansamblul ei fiind o regiune săracă, cu ierni aspre şi lungi şi veri scurte, o zonă în care  lupta cu asprimea şi duritatea vieţii era o continuă probă de rezistenţă şi îndârjire.

Gheorghe îşi amintea mulţi ani mai târziu de acele zile complicate cu sentimente amestecate de tristeţe dar şi cu o oarecare nostalgie: era vorba de anii tinereţii sale, în armată el s-a bucurat de preţuire şi aprecieri pozitive din partea superiorilor iar cu colegii şi subordonaţii se înţelegea foarte bine, toată viaţa lui a îndrăgit oamenii, i-a privit cu înţelegere şi deferenţă, a învăţat în cei aproape 6 ani petrecuţi în colectivitatea militară alături de  camarazii săi să cunoască şi să evalueze destul de corect oamenii să le intuiască intenţiile şi nu arareori să le descifreze supărările, gândurile ascunse, frustrările şi stările de bucurie şi fericire pe care obişnuia să o împărtăşească cu ei ori de câte ori avea ocazia. În cele din urmă desluşirea rostului concentrării lor a sosit, un ordin al comandamentului armatei dispunea dislocarea unităţii de jandarmi şi deplasarea lor undeva în Moldova, zona Iaşi, mai aproape de graniţa de răsărit de unde părea că se profila ameninţarea agresiunii ruseşti. Deplasarea unor mari efective cu tot cazarmamentul, armamentul şi echipamentul necesar era o operaţie complexă a cărei reuşită necesita multă coordonare, disciplină, ordine şi mobilizarea multor resurse. Mijlocul de transport cel mai rapid al vremii pentru executarea unor asemenea mişcări de trupe pe distanţe aşa de lungi era trenul, transportul feroviar fiind mult folosit de armată.

În una din serile premergătoare deplasării, un fel de seară de adio de despărţire de locurile transilvane care le erau atât de apropiate şi atât de dragi, împreună cu căpitanul lor, Cenan Anania, au petrecut câteva ore servind o masă la un restaurant din oraş, una din serile de neuitat a căror amintire l-a urmărit tot parcursul existenţei sale, sentimentul de camaraderie, de prietenie şi solidaritate, atmosfera plină de o mare încărcătură emoţională, marcată de neliniştea firească izvorâtă din teama de necunoscut, şi din grijile pentru cei de acasă  de care urmau să se îndepărteze şi mai mult, apropierea de comandantul lor, care era un om cu multă şcoală, un avocat cunoscut şi preţuit în Cluj şi care făcea acest gest de însoţire a lor într-un astfel de moment pentru a-şi apropia subalternii  şi a le câştiga încrederea şi devoţiunea, tot acest complex de motive au dat momentelor trăite de Gheorghe în acea seară de primăvară o intensitate  sporită a trăirii care a alimentat peste timp persistenţa amintirii. Au băut pălincă înainte de masă şi vin din podgoriile din zonă, au petrecut şi au cântat câteva ore, încercând să se destindă, să se detaşeze de povara clipei prezente, toate cântecele lor de pahar erau însă marcate de tristeţe şi melancolie. Atunci a auzit Gheorghe pentru prima dată Să-mi cânţi Cobzar bătrân ceva,  şi Când eram eu mic, cântece ale căror refrenuri obişnuia mai târziu, în cursul vieţii, să le fredoneze în serile în care obosit, după orele lungi de muncă istovitoare, mai întârzia la un pahar de vorbă cu colegi, prieteni sau vecini şi ajungea acasă uşor ameţit, provocând un lung şir de dojane şi reproşuri din partea Mariei, nemulţumită că se face de râs, că iar s-a  îmbătat, că nu-şi trage pe seamă şi cheltuieşte bani când ei au atâtea nevoi şi lipsuri materiale, casa e plină de copii, pentru care trebuie asigurate mâncare şi haine, rechizite şi câte toate. Gheorghe asculta cu capul în pământ spăşit, mai făcea câte o glumă, schimba limba şi rostea în ungureşte puţinele propoziţii scurte cu caracter imperativ pe care le ştia, de regulă cu un surâs şăgalnic Uneori însă aceste discuţii degenerau în certuri violente cu ridicări de ton şi furii dezlănţuite ale lui Gheorghe, care începea să înjure urât şi ameninţător, pomenind mereu de soarta amară pe care i-a fost hărăzită de când a hotărât să se mute în Luna, aici între aceşti străini duşmănoşi, care îl porecliseră batjocoritor Refugiatul sau Fugituşul. Lecturile lui din biblie  şi din cărţi de istorie şi literatură laică îl determinau să folosească metafore împrumutate, calificând satul ca o groapă cu lei înfometaţi în care el a fost şi este nevoit să trăiască îndurând umilinţe şi presiuni psihologice împinse la limita suportabilului.

Când tensiunea depăşea o anumită limită pe care Maria învăţase să o perceapă  corect, ea înceta replicile, îşi făcea treabă prin casă şi prin curte, cu pregătitul mesei sau al copiilor de culcare. De cele mai multe ori Gheorghe rămânea tăcut, câteva clipe într-o însingurare cu dimensiuni aproape  de neîndurat, din care ieşea murmurând refrenurile amintite sau altele cu titlu mai hazliu. De regulă totul se consuma în seara respectivă, a doua zi dimineaţa el se trezea întotdeauna la timp  şi se pregătea pentru plecarea la lucru iar Maria, posomorâtă cu supărarea afişată în priviri şi pe faţă, era şi ea în picioare, pregătindu-i micul dejun şi mâncarea pentru serviciu, totul reintrând în mecanica obişnuită a cursului vieţii.  Fiecare din ei purta o adâncă urmă de regret pentru cele petrecute cu o seară înainte, erau îngrijoraţi de ecoul certurilor lor în sufletele şi minţile copiilor, dar şi nemulţumiţi că s-au supărat atât de tare unul pe altul cu  sentimente de vinovăţie izvorâte şi alimentate de marea iubire şi preţuirea ce o aveau fiecare pentru celălalt şi amândoi deopotrivă pentru copii lor.

A doua zi după întâlnirea din acea seară s-au îmbarcat şi au luat lungul drum al Iaşului. Din perioada petrecută acolo câteva luni din primăvară până toamna târziu Gheorghe a reţinut tragedia armatei poloneze care, după atacul  de la 1 septembrie,  moment ce  a marcat începutul marii tragedii a războiului, prinsă fiind între agresiunea germană dinspre vest şi cea sovietică dinspre est, a decis evacuarea  administraţiei şi a tezaurului ţării prin România în drum spre portul Constanţa, urmând apoi drumul pe mare spre Anglia. În rolul lor de jandarmi cu funcţie de poliţie militară, însărcinaţi cu patrularea pentru asigurarea ordinii publice, Gheorghe a reţinut răspunsurile pline de demnitate şi amărăciune a multora dintre străinii legitimaţi şi care sunau invariabil ”Hoffiţer polonez”. La sfârşitul anului 1939 drumul lor spre răsărit a continuat fiind deplasaţi  în Basarabia, lângă Chişinău, în orăşelul Călăraşi Târg. Era o zonă apropiată de malul Nistrului, de unde se făceau misiuni de observare  pentru studierea mişcărilor trupelor ruseşti.

Gheorghe, având gradul de sergent, fiind cunoscut de superiori pentru agerimea minţii, pentru seriozitate şi pentru pregătirea sa în cunoaşterea regulamentelor şi a legislaţiei, multe dobândite din perioada cât a lucrat ca ajutor de şef de post în Câmpeni avându-l şef pe plutonierul Flonta, a fost remarcat de colonelul Vasilescu care îl lua cu el în toate misiunile sale de observare. Acolo i-a găsit tristul eveniment politic,  al cedării Basarabiei, în urma căruia România  a pierdut din nou o provincie istorică redobândită sau mai bine zis eliberată de sub dominaţie străină, cu preţul sacrificiilor eroice din primul război mondial.

Gheorghe a trăit intens acest eveniment şi a avut, în plan personal, îndeplinirea celei mai importante şi dificile misiuni din întreagă s-a existenţă, într-o experienţă absolut unică pe care a relatat-o de zeci de ori, retrăind-o de fiecare dată în toate semnificaţiile ei. ( Fragment din PAZNIC LA MARGINEA LUMII )

Both comments and pings are currently closed.

20 Responses to “Amenintarea razboiului”

  1. Joey spune:

    .

    tnx for info….

  2. Curtis spune:

    .

    áëàãîäàðåí….

  3. ryan spune:

    .

    thank you!!…

  4. howard spune:

    .

    ñïñ….

  5. morris spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó….

  6. Zachary spune:

    .

    thank you….

  7. Andy spune:

    .

    thank you!!…

  8. gary spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…

  9. Wayne spune:

    .

    ñïñ!…

  10. Corey spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…

  11. chester spune:

    .

    ñïñ….

  12. Alexander spune:

    .

    ñïàñèáî….

  13. antonio spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  14. roland spune:

    .

    ñïñ!…

  15. michael spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  16. eric spune:

    .

    áëàãîäàðþ….

  17. Gordon spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  18. morris spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…