Întoarcere în timp VII

MOTTO

O ştii de-i greu noaptea ca smoala / Când geruri şi vânturi îţi biciuie faţa şi geana oboseala/ Căldură şi putere sorbi din pământ/ Cu talpa sărutând cu demnitate brazda/ când aprind stelele bolta…

Ion  Mazere

Î N T O A R C E R E   Î N   T I M P

VII

GRĂNICERUL

-Liniştea Ţării-

Am citit recent deosebita evocare “Ţara, frontiera, securitatea şi omul”   de general maior(r) Gheorghe Văduva, cunoscut strateg militar, care mi-a provocat vii şi nostalgice amintiri din perioada activă de strajă la hotarul Ţării în situaţii vitrege. Trăite, neuitat, ori aflate din viaţa altor generaţii de grăniceri care s-au perindat la frontieră în vremuri grele, dăruiţi până la sacrificiu, transmise oral.

Cândva am fost preocupat să adun, ;i eu, din peripeţiile şi situaţiile dramatice din viaţa grănicerilor, greu încercaţi în timpi diferiţi, dar intervenind altele, lucrarea a rămas în forma incipientă de manuscris. Nu întâmplător  mă gândesc acum, ce e omul, dacă nu lasă dovezi palpabile, care au fost demne să rămână.

După cum autorul amintit remarcă cu zel, unele cu tâlc: „Ce mai este astăzi o ţară?Să zicem că ar fi doar un petic de pământ, din pământul pământului oamenilor deja înghesuiţi prin marile metropole, unde un grup de oameni spune, printr-o voce impersonală sau personalizată de grup, în limba grupului şi printr-un sistem de legi elaborat de grup, în consonanţă, în rezonanţă, sau dimpotrivă, în contrast şi chiar în conflict cu vocile altor grupuri de oameni, fiecare cu porţiunea lui de voce şi de pământ din pământul oamenilor, mai exact din pământul pământului, că arealul acesta este al lui, este casa lui, vocaţia lui, cultura lui, mama lui, universul lui. Fiecare spune despre Ţara lui aşa. Şi numai aşa. Desigur, mai puţin guvernul României, care, a ieşit demult din arealul cuvântului de ţară şi pluteşte undeva, între pământ şi cer pe aripile F.M.I. şi ale fanteziilor de partajare…

În condiţiile când ţara este un( sau ar trebui să fie)adică un spaţiu generativ de acţiune a oamenilor săi, întrucât numai acţiunea crează valoare.

Fiecare ţară cu interesele şi potenţele ei pentru a conta pe plan economic, politic şi istoric este delimitată de alte ţări prin frontiere iar metamorfoza acestora a urmat în linii generale configuraţia impusă de filozofia şi fizionomia de putere a ţării şi evident de interesul oamenilor care o formează. Încât încet, încet, frontierele au devenit linii care unesc şi opun, linii care identifică şi unesc sau reunesc…

Azi aceste linii nu au dispărut cum cred unii sunt frontieră şi, că, din această perspectivă frontierele  sunt sacre, pentru că oamenii sunt unici, irepetabili, iar templele lor, adică  ţările lor sunt sfinte. Pentru că noi, oamenii avem nevoie de identitate, de societate, de case, de delimitare, de persistenţă şi de eternitate.”

Poporul nostru sedentar şi paşnic pentru a-şi asigura destinul şi identitatea pe acelaşi teritoriu unde s-a născut, moştenit de la străbuni are nevoie intimă de delimitare prin frontieră de alte popoare. Firesc şi frontiera are nevoie de oameni specializaţi, denumiţi ad-hoc grăniceri, că aici vreau să ajung, care să-i asigure păstrarea originalităţii istorice şi practic integritatea ţării.

Totuşi, aflaţi de-a lungul timpului în vecinătatea a trei mari imperii, la est, sud şi vest, cu interesele lor, de expansiune teritorială şi de asuprire, frontiera ţării noastre a fost adeseori violată    sau vremelnic suprimată prin abuz şi forţă, dar a rămas în continuare adânc marcată în memoria şi sufletul neamului, o realitate ce nu se uită, iar când condiţiile ne-au devenit  favorabile, după secole de asuprire motivaţi tradiţional, frontiera a fost stabilită la 1 Decembrie 1918 pe acelaşi traseu istoric.

Iată de ce, se confesează Deleanu fost grănicer – ispita mă împinge să mă refer  la personalitatea şi demnitatea grănicerului cu oarecare teamă – Să nu-i sărăcesc imaginea meritată, om din popor, ca o sumă a virtuţilor practice întruchipate din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.

Încerc totuşi o evocare a grănicerilor de care sunt legat, sau cum s-or fi numit ei de-a lungul istoriei: cetaşi, străjeri, stegari, plăieşi, potecaşi, cordonaşi, martologi, dorobanţí, pichetaşi, în final  grăniceri  până la desfiinţarea stagiului militar, în prezent poliţişti de frontieră. Indiferent cum au fost numiţi în timp grănicerii, misiunea lor a fost aceeaşi – paza frontierei de stat misiune de luptă şi în timp de pace, iar rezultatele sunt acelea care au fost şi care sunt astăzi şi mi-ar place să le pot reflecta chipul şi psihologia de-a fi şi a trăi cu ale lor preocupări măcar în parte, la limita între real şi imaginaţie.

Cu referire  cu începutul, cum e firesc, respectiv locul naşterii grănicerului fără a fi în posesia unor dovezi scrise, după urmele materiale lăsate, informaţii transmise oral şi unele cercetări arheologice el a fost localizat în Dave, Castre şi Cetăţi.

Anul naşterii: din cauza scrisului puţin utilizat atunci şi a hârtiei ce-i lipsea, rămâne cu aproximaţie – De odată cu „statul” pe marginea moşiei neamului. Astfel îşi prelungeşte trecutul trăgându-şi seva din scut şi existenţa din speranţe, fără a-şi părăsi ori trăda destinul oricât de amară şi neguroasă i-a fost uneori viaţa.

Semne particulare grănicerul nu are. Aici, doar, să consemnăm ochii verzi, poate prea verzi, pigmentaţi de atâtea holde, pajişti şi păduri câte au crescut sub privirile lui. Unii postaţi mai la sud-est au ochii albaştri, limpezi şi adânci ca izvorul, de parcă au înecat în ei cerul, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

secolului al XIX-lea

De la părinţi a moştenit ca zestre:  pietrele de hotar, arma care o fi fost atunci, gheoaga şi scutul, poteca şi orizontul în care şi-a atârnat privirea şi destinul să fie mai sigur că e de folos semenilor săi şi urmaşilor.

Pe meleagurile sale ca Năzdrăvanul din poveste a văzut, a străjuit, a trăit şi a visat pădurea de salcâmi cu mierea adunată într-un fagure de timp mai ospitalier, spre care a tot urcat sau coborât continuu, fără a-şi permite halte prea lungi chiar dacă de multe ori a sfârşit amăgit de iluzii deşarte sau copleşit de invazii străine.

În universul său, Grănicerul, ca orice om demn se mişcă respectând datinile străbune, distingându-se după mersul molcom şi precaut întrucât nu şi-a propus să „ajungă” … ci să păzească.

Astfel încălţat şi înzestrat, cu vremea, după puterea obştii, a pendulat spintecând spaţiul cu călcatul sacadat ca într-un ritual ce se repetă la infinit în sanctuarul său – zguduind liniştea celor ce ar fi vrut să nu-l cunoască, să-l ştie departe.

De asemenea Grănicerul a vibrat şi vibrează la fiecare umbră sau zgomot, ziua şi noaptea, dar nu-şi trădează stăpânirea de sine pentru a se dezlipi de cuta de pământ sau de copacul cu care a făcut comuniune, decât atunci când năluca are suflet hain, taxând-o ca atare.

Grănicerul ştie că nu este nevoie să porţi sau să pui barbă faptelor pentru a rămâne amintire plăcută, nici să îmbraci armura luptătorului inabordabil care în loc să cultive linişte, optimism şi succes stă cu şezutul în două luntri; pe care îl înţelegi mai bine după graiul faptelor, vorba, un apendic chiar şi în împrejurări când a făcut modă la praznice.

Mult timp Grănicerul a purtat într-o mână coasa şi în cealaltă scutul, iar ca să nu facă două drumuri la câmp şi apoi la frontieră, începea ziua cu cercetarea zonei şi a pietrelor de hotar aşezate semn pe marginea moşiei de către sfinţi după credinţa lui la facerea lumii.

În scurgerea timpului nenumărate furtuni şi vremuri vitrege i-au împovărat posibilitatea să descifreze mai nuanţat realitatea, dar limba lui, când şi cum a putut, a rostit şi a susţinut adevăruri verificate practic, pe care s-a deprins să le repete singur ca un crez indiferent de vremuri – că doar veni-va vremea când vom culege fructul de pe rug fără rugă altora.

Cu toate că a crezut şi a făcut bine ceea ce a crezut, a pătimit multe dar nu s-a descurajat rămânând sincer legat de pragul casei părinteşti şi poarta Cetăţii, de creste şi vaduri, de iarba cosită, de holda înspicată, de livada cu fructe, de icoana de la creştet, de luna spintecând două suspine – între cerul mănos şi tina în care se adâncea prea des găsind putere şi curaj să meargă mai departe pe poteca sa de pe margine. Şi a mers singur sau mai mulţi la olaltă. Chiar în condiţii când era cu pieptul gol şi stomacul lipit de spinare nu a căzut în ispită să se împărtăşească cu cuminecătura ucigaşă a promisiunilor coclite, refuzând „scutul” samavolnic cultivat la umbră, oferit de vreun vlăstar ajuns şi hain. Astfel Grănicerul cu dorurile lui aprinse mai degrabă retras, singuratic şi acum ca şi în trecut cutreieră brazde de fân după sărutul coasei, ocrotind zimbrii urcaţi în steme, iar mai târziu se întoarce acasă ostenit, frânt de povara dulce a libertăţii sale şi a neamului său.

Când nume sonore visau coşmare şi se hrăneau cu iluzii, el departe trăia şi sfârşea anonim, deşi hotarul pe care-l acoperea cu fiinţa sa nu era anonim ci moştenit de la strămoşi. Recunoscătore i-au rămas doar câmpii, dealuri, munţi şi păduri, care l-au schimbat adesea în albină dăruit florilor de câmp ce tânjeau şi ele de dorul mângâierii unor fiinţe.

Nemuritor cum se crede, Grănicerul colindă solitar pe sub arcuri de stele prin păduri, pe malul apelor şi prin viaţă trece ca un vis fermecat de zâne, ce se adună noaptea la scăldătoare, când el nu are somn; iar stelele îşi despletesc pletele în luciul luminii ca un uriaş nufăr de soare. Fantastică privelişte ce nu poate fi imaginată şi gustată numai de Grănicer care noapte de noapte o soarbe din locuri şi unghiuri diferite cu ochiul închis de oglinda apei adânci şi uneori învolburată. În această lume mirifică dar reală, Grănicerul a văzut cum scânteiază iarba aprinsă de licurici ca nişte minuscule stele sub bolta uriaşă a unui altar întunecat. A ascultat înaintea tuturor şi ştie mai bine ca cei mai iscusiţi vânători să desluşească noaptea: tropotul urşilor, baletul căprioarelor, mersul mistreţilor ori pasul ariciului de mişcarea  înşelătoare a prădătorilor de noapte.

Corect printre ai săi grenicerul nu umblă cu mâinile în buzunar, neavând buzunare, nici bani destui, dar aplătit la timp cu sudoare şi de atâtea ori cu sânge libertatea lui şi a ţării, pentru a avea unde să i se joace pruncii şi apoi să îi fie aşeyat trupul spre odihna veşnică după legea pământenilor săi.

-urmează –

Both comments and pings are currently closed.

33 Responses to “Întoarcere în timp VII”

  1. duane spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  2. dave spune:

    .

    áëàãîäàðþ!!…

  3. Julian spune:

    .

    áëàãîäàðþ!…

  4. jay spune:

    .

    ñïàñèáî….

  5. steve spune:

    .

    ñïñ!!…

  6. jordan spune:

    .

    ñïñ!!…

  7. otis spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  8. Dave spune:

    .

    good info….

  9. Ricardo spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  10. eduardo spune:

    .

    tnx for info!!…

  11. derrick spune:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ….

  12. dean spune:

    .

    good info!…

  13. stephen spune:

    .

    good info!!…

  14. Jerome spune:

    .

    ñïñ!…

  15. eddie spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  16. jaime spune:

    .

    hello….

  17. Shane spune:

    .

    ñïñ!…

  18. tyler spune:

    .

    good!!…

  19. Franklin spune:

    .

    thanks for information….

  20. hubert spune:

    .

    tnx for info!…

  21. Kirk spune:

    .

    ñïñ!!…

  22. Roberto spune:

    .

    ñïñ!…

  23. alberto spune:

    .

    ñïñ!…

  24. Jeremiah spune:

    .

    good info!…

  25. oliver spune:

    .

    ñïñ çà èíôó….

  26. ian spune:

    .

    áëàãîäàðåí!…

  27. Jimmie spune:

    .

    thank you!…

  28. todd spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  29. Ben spune:

    .

    thank you!!…