ÎNTOARECERE ÎN TIMP III – Săteanul de altădată şi acum –

Despre Batu ţăran cu sătenii săi am mai scris. În tinereţe satisfăcuţi pe ogorul lor şi tradiţia ce le-o oferea satul natal. Iar când situaţia Ţării a devenit critică, chemaţi, au luptat în est şi vest cu mari sacrificii, dar n-a fost să fie cum au sperat – Ţara întregită în limita frontierelor legitime. Deoarece în octombrie 1944, la Yalta, URSS „Zeii” atotputernici au convenit ca în final prada de război şi sferele de dominaţie să fie împărţite  după cum le-au dictat propriile interese. Cu alte cuvinte la Yalta s-a pecetluit soarta României considerată ţară învinsă, respectiv a sătenilor în discuţie,  şi ceea ce aurmat cu schimbările în colectivă, expropriaţi  de pământ şi roadele lui vămuite de autorităţile vremii  până la exasperare, oamenii trăind din rău în mai rău. La bătrâneţe, când nu mai puteau face zile muncă, părăsiţi de toţi şi toate, îi găsim c-au adunat pe traseul vieţii doar sărăcie cât au putut duce. O generaţie săteasă sacrificată după Al Doilea Război Mondial de o fatalitate istorică.

Aşa a fost. Dar, se pare că nici în zilele noastre  nu am păşit pe o cale mai bună,  mai convingătoare, depinzând de alţi aliaţi şi alte metehne preluate otova, fără nici o noimă. Deoarece după 20 de ani de la revoluţie, toate facerile, prefacerile şi sprijinul U.E., F.M.I., N.A.T.O., B.M., până în prezent nu au dus la relansarea economică aşteptată şi la prosperitate, decât pentru o minoritate de pleşcari specializaţi să pescuiască în ape tulburi, tulburate în continuare. Nu întâmplător tineretul, majoritatea, în căutarea unui loc de muncă, pe plan local sau undeva în ţară, descurajat economic, a ales calea pribegiei şi exodul continuă din păcate. Păcatele cui ?.

Bătrânii rămaşi singuratici, mulţi suferinzi, pentru care aflăm că nu mai prea sunt bani pentru o pensie cât de cât să-şi oblojească rănile trupeşti şi morale, oameni care s-au trudit să  aibă asigurată bătrâneţea în vremuri bune sau rele, privesc acum cu amărăciune cum truda lor de-o viaţă hăcuită de impostori se duce pe apa sâmbetei, marginalizaţi, ca să nu spun  umiliţi.

Privatizarea obiectivelor economice în veresie, obligatorie pentru a accede la U.E. şi lansarea economiei, clamate ca un panaceu, în mare parte s-au dovedit un eşec, deoarece proprietarii noi al multor societăţi comerciale, la scurt timp, le-au pus pe butuci şi angajaţii pe liber din alte interese decât ale  cele ale oamenilor…

Agricultura având loturile fărâmiţate, destule rămase pârloagă, peste 2 milioane Ha, şi sistemele de irigaţii devastate, producţia scade mult sub media U.E., adâncind sărăcia şi nemulţumirile sătenilor în proporţie mare pe ţară.

Informarea populaţiei cu mersul economiei, pentru a-i câştiga încrederea  în actualele condiţii de criză acută, care nu ştim când şi cum se va sfârşi, se face cu prea multă viclenie şi  limbuţie politică violentă care dezbină populaţia şi se emit prea multe ţinte false cu cheltuieli inutile. Chiar pericolul privind ameninţarea  securităţii naţională luat tabu în opinia multora, îl constituie nu Afganistanul sau rachetele Iraniene or ale Coreii de Nord anihilate de scutul antirachetă, ci sărăcia, criza morală şi corupţia care adâncesc neîncrederea în viitor.

Cum nu au constituit un pericol nici armele nucleare ale Irakului, INEXISTENTE, pe temeiul cărora s-a dus un război nedeclarat şi neacceptat de O.N.U. mai bine de cinci ani, la care am participat şi noi de pe poziţii a la Don Quijote în luptă cu morile de vânt, irosindu-se inutil mari valori materiale şi multe mii de vieţi omeneşti, din interese ascunse  care mă depăşesc să le pot înţelege. Ca să aflăm acum din presă că Irakul după 5 ani de război a rămas mai destabilizat , cu teritoriul fragmentat, populaţia împărţită în tabere învrăjbite şi atentatele sunt mai violente iar  fostul prim ministru englez e chemat de organele de stat să dea explicaţi, de ce a fost necesar războiul, – Curat murdar – cum ar spune Nenea Iancu. Şi când te gândeşti că nu este un caz izolat pe ici pe colo care cere explicaţii, de nu măcar să rămână pentru posteritate ca asemenea ”lecţii” de democraţie predate cu arma de cei puternici, altora care refuză amestecul şi dictatul să nu se mai repete. Deoarece în realitate asemenea practici sfârşesc în ridicol. Cum perşii în lupta pentru supremaţie în zonă au sfârşit catastrofal în conflictul cu grecii nereuşind decât lamentabil să bată marea, vinovată,   de ce le-a înnecat corăbiile. Din antichitate până în zilele noastre au fost şi sunt, nenumărate exemple discutabile, în relaţiile social–economice şi politice pe plan intern şi extern care ar merita un parcurs mai puţin furiş, pătimaş sau brutal în raport cu sintagma arhicunoscută, ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Nu intrăm în detalii. La polul opus, majoritatea populaţiei îmbătrânită rămasă locului, neavând încotro, asemenea lui Batu folosit de noi ca simbol pentru generaţia sa sătească, ruinată fizic, moral şi material ,majoritatea fără a se mai putea reface după revoluţie, sfârşesc unul câte unul, trişti şi dezamăgiţi de ceea ce văd şi simt, unii chiar foarte trişti, după cum rezultă din episodul următor.

*

*            *

După trecerea timpului dorind să-mi confrunt amintirile din copilărie cu realitatea satului în care m-am născut printre altele îmi amintesc de un episod dramatic, pilduitor pentru cele afirmate asupra căruia vom face scurte popasuri.

Se făcuse ora 12°°, când intru puţin pe la Primărie şi la Părintele Jura care confirmă cele auzite. Apoi, curios, mă  îndreapt să-l întâlneasc cât mai repede pe Batu, unul din idolii copilăriei mele, pe care nu l-am ocolit niciodată. Pe cale întâlnesc lângă făgădău pe Nanu , Lengher şi Şoşoi, cu care mai schimb câteva vorbe.  Ajuns pe Dealul lu’Coarşă cu văgăuna în faţă spre ţigănime, privesc Valea Grădinoaii şi căsuţa, ultimul loc unde bănuie că se află retras Batu.

Îl zăresc la poartă ca acum un an cu mâinile întinse lateral, nemişcat, răstignit pe şipcile de gard roase de vreme. De la distanţă, cât am privit spre el, nu schiţa nici un gest.

Îi fac semn cu mâna. Nimic. Strig la el – Batule! Batule! Nimic, nemişcat ca o statuie.

Mă apropii la doi paşi. E viu, treaz, dar nu schiţează nici un gest, doar din când în când clipeşte din pleoape şi suflă greu. În rest ai crede că e o haină veche întinsă pe gard  la soare. Cu el în faţă îmi dau seama că bietul ţăran, peste care au trecut atâtea nu sesizează prezenţa mea..

Slab, bolnav grav, faţa palidă, barba căruntă, neras de-o lună, ochii mari albaştri, acum decoloraţi şi tulburi. De fapt nu-i mai servesc decât izvor pentru lacrimi.

Pe faţa lui cadaverică şi poziţia în care stă nemişcat se puteau citi durerile şi calvarul vieţii prin care trece acum, iar eu neştiind ce să aleg între bucurie şi părere de rău, că l-am întâlnit.

Un copilaş, cam tuciuriu, ce se juca în apropiere mă priveşte nedumerit, suspectându-mă în acelaşi timp, neînţelegând ce vreau de la Batu. Isteţ ţigănuşul, aflând că sunt din sat dar plecat cu mulţi ani în urmă, devine partener de discuţii tot mai apropiat. Se prezintă – nepotul lui  Hopa, porecla lui bunicu, pe numele adevărat Berchi – ca să-i pot deduce originea.

– Da! Da! Îmi aduc aminte de ai tăi, săteni de baştină – „Del tu buca mangro” el râde, ştia unde bat.  „Carnou, parnou, socardea jarnavea”

La ţigăneasca mea, Hopa junior dă replica cu o glumă auzită de la bunic, prin unirea a două cuvinte româneşti ce par expresii ţigăneşti. Îmi place de el, face parte din neamul ”afumaţilor” respectaţi în sat. Pe timpuri, bunicul său împroprietărit cu pământ  avea car plug şi vite pentru jug. Acum, mai familiarizat cu mine, copilaşul începe să-mi explice:

–                     Degeaba încercaţi să vorbiţi cu nenea Batu, este surd şi orb de-a binelea, are şi mintea sărită de la loc că nu poţi lua de bune ce voroveşte. Alteori, tata mi-a spus că nenea spunea adevăruri. Rău nu face la nimeni. De unde ştii? Ştiu, că mă joc mult pe aici. Moşu şi tata mi-au zis multe despre el. Că se trage dintr-o familie bună, când nenea a fost tânăr era om cu stare, bun, vesel, prieten cu ţiganii, nu îi ciufulea ca ăia lu’Diacu.

Ascultând povestirea ţâncului, mă vedeam împins pe vremuri în care chiar doream să evadez pentru o clipă din această prăpastie a altor vremi împlinite prădalnic, când simţurile şi percepţiile mele îmi furnică stări înfiorătoare la cele spuse de copilaş şi privind spre ţăranul  Batu.

E îngrozitor să stai în faţa unui om, prieten pe care îl iubeşti ca pe un frate şi l-ai respectat cândva ca pe un părinte, fără să te vadă. Să-i vorbeşti şi să nu te audă. Să vrei să-i oferi ceva, la care el rămâne indiferent ca poarta.

TRAGEDIA

Într-o zi iarna trecută, continuă Hopa ăl mic, săracu’ nenea bolnav cum era, că nana Ană s-a prăpădit de câţiva ani, s-a găsit să meargă la cooperativă să-şi cumpere de-ale gurii, un borcan de marmeladă şi nişte biscuiţi, altceva ce ? cu pensia lui C.A.P.-istă de 300 lei, na! Când s-a întors pe înserate s-a împiedicat la trecerea peste Vale, aici aproape de casă, lovindu-se zdravăn la cap unde a rămâs în neştire câteva ceasuri bune. Oamenii seara trec rar pe aici. Fiul lui Crampaş l-a găsit întâmplător, aproape mort. Piciorul stâng era prins într-o pojghiţă de gheaţă cu care să-l vedeţi cum şchioapătă, faţa i-a albit ca varu, în sprâncene s-au prins ţurţuri mici, lacrimile au sleit iar ochii lui albaştri au albit. Nu vedea el bine nici înainte, acum nu mai vede deloc. În colţu’ buzelor s-a făcut un sloi, de credeai că e mort de-a binelea prin îngheţ, dar omul care mai are zile nu moare spuneau vecinele care la auzul celor întâmplate i-au sărit în ajutor. Merita nenea că şi el a făcut mult bine la oamenii necăjiţi.

Aici să amintim că Batu printre alte preocupări predilecte ca rapsod în tinereţe era considerat şi un fel de doftoroi sătesc în probleme de îndreptat picioare sau mâini scrântite la copii şi chiar la oameni mari, la el o tradiţie moştenită de la unchiul său Romulus a lu’Ionuc

Acum babele venite în ajutor au început să-l ungă cu ulei, să-l frecţioneze uşor cu oţet şi leşie din tot felul de ierburi, nana Uca i-a turnat cu „tolceru’” (pâlnie) pe gât un deţ de palincă fiartă de două ori, bună de trezeşte şi morţii din groapă. Goaşa a aţâţat focul, în casă frig ca afară. Toate îngrijirile şi faptul că mai avea zile au făcut ca inima lui mare să-şi reia ritmul normal şi să se învioreze puţin dar a rămas surd şi orb. Când s-a trezit Batu mai binişor din agonia vecină cu moartea, întunericul profund, îl domină înfricoşător, apoi plânsul surd şi dureros îi zguduia pieptul pronunţând rar nedumeriri:

– Ce să fie? … Doamne!   Doamne nu mă lăsa!.

El simţea dureri generale şi cele exercitate de cei din jur asupra sa, fără să poată să vadă sau să audă ceva, nu se putea dumiri ce e cu el. Nu înţelegea nici măcar unde se află. Atât de mult trauma suferită i-a dezechilibrat simţurile şi judecăţile. De-odată mintea i s-a tulburat brusc şi a izbucnit ca un vulcan în hohote de râs. Pe faţa lui cadaverie de până atunci au apărut semne de fericire. De acum Batu era altul. Aşa se explică de ce a pierdut complet legătura cu el însuşi şi mediul înconjurător, instinctiv vegetând alimentat de subconştient cu iluzii sau judecăţi din cele stocate anterior în memorie, pe care el nu le mai poate controla, debitându-le încâlcit şi anapoda. În această stare halucinantă nu întâmplător se declară fericit, mulţumit cu belşugul acumulat şi nu doreşte altă viaţă mai bună …

Totodată fericeşte pe luneni pentru fertilitatea pământului dăruit de Sfântul, care le oferă atâta bogăţie. Vorbeşte singur şi precizează repetat că nici un sat nu are atâtea animale spre lauda sătenilor care dovedesc hărnicie, numărându-le des:

–                     Stava de cai 200 – 250  cu mânjii, ciurda de vaci şi viţele în jur de 700 – 800 capete, ciurda de boi şi juncani ce nu vin seara în sat 150 – 200, ciurda de bivoliţe 300 – 350 capete negre ca dracii, patru turme cu 300 – 350 oi fiecare, o turmă de porci.

–                     El numără aşa animalele satului care au fost, spune Hopa ţigănuşu, în fiecare zi stând la poartă, când se mişcă gardul şi îi creează lui Batu senzaţia că vin ciurdele în sat, iar animale în hârjoană ating gardul, cum a făcut-o el să-l provoace.

După care brusc mintea beteagă îl plimbă prin alte sfere: Rostoş! Rostoş! Un ţigan cam chefliu din cartierul său – dă-mi o ţigară, după care arată cu degetul – vezi cei doi juncani ce pasc iarbă verde prin ogradă şi cei trei porci din coteţ, fiecare bate la peste 150 kg (pe care numai el îi vede), la nunta lui Fănel pe toţi îi tai, iar Bîrlea ceteraşul cu banda lui să cânte o săptămână.  Mai stă puţin şi revine: Rostoş dă-mi măgarul tău, să-l aduc pe Ionaşu lui Valerie , un vechi amic din zile bune, de sub Coastă călare ca o arătare, să vadă şi el că nici un urcuş nu e fără coborâş.

Plătesc să se tragă clopotele toată ziua să afle tot satu, că nu vreau să mai înfrunte şi Fănel ca mine ocara ajuns la 32 de ani burlac: Ce faci Aurel, dragul mamei, ai rămas tu singur fecior bătrân să te însoare babele?

Se vede că a suportat greu ocara respectivă din moment ce nu s-a şters din memoria sa dereglată nici acum.

ICA

Apoi deviază pe teme tinereşti  ca şi cum ar dialoga cu prietenul său Reteşan S. – Uită Simi moara şi întoarce capul spre dreapta. Merge strună, aluzie la Ica morarului. Moara însă cu cele patru pietre mânate de apă nu mai este acum, demolată, a rămas numai în închipuirea lui şi geamul casei morarului orientat spre răsărit. Geamul acela cu muşcate unde apărea des Ica de-o frumuseţe răpitoare printre fetele de seama ei „ţărăncuţă, ţărăncuţă” şi ceva în plus o delicateţe feminină în floarea tinereţii.

Vorbele lui Batu aruncate anapoda – Uite Simi moara şi Ica (apropo la tinereţe) mă provoacă să meditez asupra unui fapt ce putea rămâne uitat sau înafara preocupărilor de moment. Să se fi gândit Batu în acele momente nebuneşti la frumuseţea ispititoare a lui Ica atât de adorată de flăcăi printre care şi Simi, sau să-i fi văzut Batu pentru moment mintal ochii acesteia mari şi scânteietori, ce ascundeau iluzii ideatice transferate în vise amăgitoare, deturnate apoi în idealuri plăcute spre care tânjea şi el odată în mod naiv.

Frumuseţea de care era conştientă Ica, îi da dreptul să intuiască multe, precum şi faptul că poate ajunge o fiinţă împlinită, alături de tânărul cu stare bună ce o sorbea din priviri şi o curta cu insistenţă. Icăi i se părea că norocul, cum îşi doreşte orice fată, este de partea ei, ca şi senzualitatea provocatoare satisfăcută. Seri după seri, cu dimineţi senine şi zile fără umbre pe malul iazului, mai prin bercul morii, poposind des alături de iubit pe iarba crudă, poate prea ispititoare şi fermecată de iluzii visate trăite din plin se considera fericită. Apoi apărea la geamul cu muşcate lăsându-se răsfăţată de soare, când îi mângâia fierbinte pieptul şi făptura, îmbobocite. De atâtea ori Ica satisfăcută aduna cu privirea ochilor săi albaştri de la geam spuma apei învolburate de roţile morii alunecând galeş la vale. O fericire trăită intens din păcate prea intens şi mult prea scurtă, pentru că firul ţesut cu atâta încredere şi speranţă pentru ea se întrerupe brusc. Cauza n-o cunoaştem. Ştim doar că de acum trăirile ei sentimentale alternează definitiv între extaz şi dezgust. Uneori gânduri prădalnice îi devastau echilibrul sufletesc, o făceau să strângă pervazul geamului cu putere, să-l rupă. Sau în momente de furie era tentată să măsoare adâncimea apei cu trupul ei, peste care tot mai frecvent îşi lăsa palmele să lunece în sus şi-n jos fără să ştie ce vrea. Cu trecerea timpului, Ica zile în şir apare mereu neliniştită la acelaşi geam să privească apele învolburate şi tăvălugite ce se scurg la vale aparent şi prin fiinţa ei, la fel de învolburată. Gândurile o torturează încât repetat se retrage spre uşă şi revine la geam, pendulând aşa ore întregi. Ar vrea ceva şi nu ştie ce. Ceva lăuntric, un amestec de natură sentimentală, fiziologică şi psihică când o înviorează, când o provoacă. În cele din urmă Ica se prăbuşeşte în sine, în propria ei zonă întunecată de unde când se înduioşează, când se aprinde. Cu capul între perini, ziua vede negru iar noaptea foc.

Fata aceasta atât de fermecătoare şi atât de fericită cu puţin timp în urmă, caută acum lumina acelei stinse scântei, de care numai cenuşa din sufletul ei mai aminteşte de ceea ce a fost. Ea se afla deja în luna treia a ceea ce se va împlini la nouă luni. Acum dorinţa şi abţinerea, plăcerea şi riscul clocoteau ca într-un vulcan agitat pe cale de potolire şi o plasau pe marginea unei prăpăstii periculoase şi înfricoşătoare din care nu putea intui cum va scăpa. Vedenii sumbre produceau Icăi senzaţii stranii ce se prelungesc în timp cu mult mai puternic decât senzaţiile de fericire şi nefericire trecătoare de până atunci.

Ce ţi-e şi cu frumuseţea aceasta, care, pe lângă faptul că e un atu pentru fata înzestrată poate deveni patimă. Deoarece frumuseţea se poate transforma prea repede în contrariul ei, urât, provocând instincte ce greu pot fi controlate la timp sau potoli fără urmări ireversibile.

O asemenea împrejurare a ademenit-o şi pe Ica să guste naiv cu voluptate din cupa plăcerilor frivole, poate prea grăbit, fără să gândească atunci că peste numai câteva luni, abandonată de partener, cu copilul pornit, ea se va trezi încarcerată voluntar în propria închisoare. De fapt în închisoarea propriei sale frumuseţi seducătoare. Ica de acum marginalizată şi uitată ca pomul de pe care s-au cules fructele, se va ofili poate prea repede şi tot mai puţine priviri vor fi îndreptate spre floarea aceea delicată, apărută întâmplător pe malul însorit al iazului morii şi supusă vitregei valurilor vieţii. Floarea aceea gingaşă ce a rezistat un timp scurt, foarte scurt forţelor contrarii şi ispitelor, lasă acum loc seminţei să-i repete caracterele. O lege a naturii omeneşti experimentată de Ica cum a simţit şi cum s-a priceput s-o facă. Numai că vezi la ţară moralitatea era lege, iar abaterea de la normele nescrise dar respectate cu sfinţenie era considerată  păcat de neiertat, şi se plătea scump cu preţul ruşinii şi al dezonoarei.

Ce urmează în continuare pentru Ica e o banală amintire care nu se uită dar nici mare plăcere nu-i face. Resemnată se retrage definitiv în sine să devină în perspectivă un bun personal al unui eu încercat, ce nu mai are nimic de-a face cu sentimente iluzorii, înşelătoare, ce i-au jucat amarnic festa, ba chiar le detestă.

De aceea ca orice poveste a unei fiinţe umane ca toate fiinţele omeneşti nu se cade s-o consemnezi întorcând capul cu inflexibilul gât de lup aruncat spre pradă sau scormonind într-o rană, ori arătând cu degetul în stânga sau dreapta, ca să te afli în treabă, nici să te pretinzi tu a fi judecătorul prin exces al unei clipe de fericire  pe seama altcuiva. Pentru că din păcate există şi o asemănare între visul iluzoriu al lui Ica şi o posibilă tentaţie şi dorinţă a noastră de-a a-i consuma iluzia şi tragedia născută din idilă măcinând vânt şi treierând frunze. Încercare  în care conţinutul nu e ceea ce rămâne în fapt  ci forţa trăirii tainice a unei clipe în care se sedimentează realitatea. O realitate care nu totdeauna este cea scontată, dar face parte din viaţă în complexitatea ei, pentru că  probabil plăcerea şi deziluzia  se pare sunt feţe opuse ale existenţei noastre.

Dacă Batu când pronunţă – Simi! Simi! Uite moara şi Ica s-a gândit măcar în parte la cele amintite de noi nu pot şti. Da, nu este exclus ca realitatea insinuată de el  sub impulsul unei clipe nebuneşti, să activeze puncte de convergenţă la doi inşi independenţi unul de altul, a unor gânduri similare fără să vrea şi fără să ştie, ca în cazul nostru. Oricum imaginea Icăi e o posibilă formă de translaţie a gândurilor prin canale necunoscute precis între un nebun şi un altul nu sau mai puţin „nebun” prin ceea ce încearcă să dovedească independent unul de altul.

Privesc la Batu cu ochii căscaţi nu atât pentru a memora starea ireversibilă în care se află el şi generaţia lui, cât mai ales pentru a nu pierde clipa aceea ce mi se oferea, ea fiind greu  de imaginat. Clipa aceea pentru el şi generaţia sa, condensa expresia  trăirii unei epoci înmormântate, independent de suferinţele reale de care nu se fac vinovaţi ei ci alţii din păcate pe un plan al uitării de sine. E trist chiar prea trist.

În asemenea stare, Batu presimte mediul ori venirea serii după răceala şi oboseala care îl copleşesc. Şi, cum soarele a mai scăpătat puţin, numai ce-l văd cum uşurel, uşurel se pregăteşte să se retragă în bârlogul lui. Mai pipăie gardul, se cumpăneşte de câteva ori pe loc. Apoi cu o mână se ţine de gard iar cu cealaltă pipăie să prindă sfoara, pe care un binevoitor i-a legat-o cu un capăt  de stâlpul porţii şi celălalt de ţâţâna uşii, pentru a se putea ghida în limitata sa deplasare, prin lumea lui de fantasme ce i-a mai rămas. Când prinde sfoara se bucură ca un copil, se apleacă greblând cu degetele lui noduroase la baza stâlpului porţii, unde găseşte o cutie de conserve cam ruginită. Probabil cândva copii din marginea satului au folosit-o pentru purtat râme, nadă pentru dat la peşte. Cine ştie cum a ajuns în posesia ei? Satisfăcut, o pipăie pe toate părţile, apoi se apleacă spre vale, o umple cu apă şi soarbe câţiva stropi, iar cu voce slabă îngână, Bună! Bună!. Bine că este, mai înghite câţiva stropi iar restul şi-o varsă în cap. Repetă aceeaşi figură până se udă leoarcă. Vesel afirmă că face chef urând noroc unuia şi altuia dintre prieteni, fără să-l uite pe Ciurilă, patronul C.A.P.-ului, ardă-l focul iadului. Veselia afişată era un fel de rânjet degradant.. După acest spectacol, ud din cap până în picioare aşează cutia în acelaşi loc, dovadă că asemenea manifestări s-au mai repetat. Apucă cu mâna dreaptă sfoara şi fericit începe să cânte: „Sunt un sărac din sărăcia mare / Şi starea mă-ntărâtă / Că mă ţine fără nici un ban / E tristă viaţa mea neomenească / În hău la colectivă / Să trag bocind / Şi popi să prohodească …

Fantastică privelişte, fantastic contrast.

O bătrânică, dacă nu mă înşel era lelea Ană a lu’ Creţu, vecină, în trecere, avea mersul legănat, aplecată de spate şi fără să mă cunoască intervine – Lăsaţi-l maică în pace , nu-i mai tulburaţi liniştea, că toţi putem ajunge aşa, dacă chiar suntem. Pământu-i rău că pe unii îi prea ţine iar pe alţii îi uită, părăsit aşa de toţi şi toate la ce să mai trăieşti. După alţi câţiva paşi, crezând că n-o mai aud, blesteamă – arde-v-ar focul iadului. Bizară situaţie.

Câtă supărare reală exprimă în judecata ei lelea Ană nu ştiu, o fi având şi ea necazurile ei. Chiar şi aşa o admit şi o privesc cu îngăduinţă cum se îndepărtează, târând după ea gumarii, convins că ascunde în suflet destule alte ofuri neexprimate pe care ea le ştie.

Batu mai face câţiva paşi ghidat de sfoară îngânând acelaşi cântec – Sunt sărac … şi intră în casă fără să închidă uşa. Rămas singur în cel mai penibil punct al confruntării amintirilor din copilărie  mă retrag şi eu.

DRUMUL SPRE CASĂ

Cântecul, murmurat de Batu mi-l amintesc mai mult bocit,, continuă  să-mi vibreze trist în timpane, încât mi se pare că totul în jurul meu este ireal. Apoi o stare de tristeţe revoltătoare pune stăpânire pe mine şi doresc să mă îndepărtez cât mai repede de acel loc nefiresc, după ce am dorit atât de mult să ajung aici. Acum nu mai vreau  să văd în nici un fel scene ca la o lovitură de baghetă ce învăluie totul într-o noapte hipnotică, ireversibilă. Îmi displace orice, revoltat şi pe mine cu experienţa încercată, de a-mi confrunta unele amintiri din copilărie cu realitatea himerică actuală, fără să înţeleg multe cauzele ce stau la baza gravelor patimi ale sătenilor noştri, câtă vină le aparţine lor şi câtă mai ales altora chiar foarte mulţi neaveniţi care o duc bine, chiar foarte bine ascunşi în spatele partidelor, se îmbogăţesc fără scrupule şi fără lege, toleraţi de cei în drept. Astfel, fără să mai privesc înapoi, cu părul căzut pe ochi, încep să alerg ca un nebun să mă îndepărtez de acel loc fantomatic. Doream să ajung la casa părintească, loc mai intim, eventual mai adăpostit de haosul agresiv în care pendulam psihic. În casa părintească speram să găsesc pe cineva din familie să schimb alte impresii, pentru a mă scutura de balastul moral acumulat în apropierea lui Batu. În mersul spre casă, nu ştiu cum să mă exprim, dar sătenii întâlniţi în cale dacă-i pot numi aşa, par nişte umbre mişcătoare şi parcă evită întâlnirea cu mine. Parte din ei intră în case repede şi încuie uşa, ca şi cum poartă  în suflet o frică degenerativă, sau un instinct de conservare altul decât cel firesc, Dumnezeule!

În amurgul acela mohorât apar şi nişte femei tot aşa grăbite, încotoşmănate bizar în rochii şi broboade negre, fluturate-n vânt ce par nişte lilieci, care mă înfricoşează mai tare. Ce sunt toate acestea, fiinţe omeneşti sau umbre? Umbrele cui?

Prin memorie au început să-mi treacă tot felul de închipuiri şi judecăţi vecine cu dezechilibrul mintal. Uneori nu-mi venea să cred cele văzute în drum de la Batu spre casă să fie reale sau simple închipuiri sub impulsul psihicului exacerbat peste normal. Apoi iarăşi îmi apărea în memorie Batu cu ale lui fantasme.

În acest zbucium sufletesc aveam impresia că vântul se înteţeşte, copacii se îndoaie haotic, clopotele au început să sune în dungă. Toate prevesteau un dezastru care de fapt se desfăşura acolo şi în convingerea mea mea. Cerul s-a întunecat, stelele au dispărut şi-un vânt aspru a început să vânture norii parcă pentru a mătura pământul de păcatele omeneşti. Nu se mai vedea ţipenie de om, cum or fi fost ei, numai şoapte alimentate de vânt şi câte o poartă scârţâind, mişcată de ceva. De ce? Că nu se vedea nimic în jur?

Cu tot vântul neprielnic şi penumbrele ce mi-au creat stări dezolante în fine ajung acasă toropit de sudoare, corpul îmi tremura ca varga, iar privirea rătăcea pâlpâind ca o lampă căreia i s-a terminat fotoghinul (gazul). În inimă un foc încins ardea ca într-un cuptor. Mintea refuza să mai gândească sau să răspundă la întrebări ce mi-au condus paşii până aici să-mi confrunt amintirile.

Dinspre Coastă acelaşi şuierat de vânt în valuri, care se izbeau berbeceşte în obloanele uşii de la tindă, rău închise, în rest nici o mişcare. Mă opresc în faţa intrării. Nu intru în casă. Mai bine mă aşez puţin pe bătrânul prag al târnaţului să-mi dreg suflul, că de dormit nu prea am chef.

Pe prag am stat, cum stătea tata odată când citea gazeta „FOAIA NOASTRĂ”, un săptămânal tipărit la Cluj la care era abonat, sau să mai privească spre uliţă. Eventual să mă întrebe şi pe mine cineva, ceva, cum el era întrebat adesea. – Ce mai faci Nicolae? sau, Ce mai spune gazeta? Iar el le răspundea cu blândeţe, ca un părinte copiilor. Când nu-i plăcea ceva răspunsul era sec – mai nimic! gesticulând cu mâna asemănător.

Cum stăteam aşa să-mi mai adun minţile îmi amintesc că tata a plecat în veşnicie în anul 1967 într-o zi ca aceasta revoltat şi încărcat de nedumeriri, cum eu astă seară simt acea strângere de inimă la ceea ce văd. Şi încetul cu încetul, racordat mai strâns cu spinarea la stâlpul târnaţului parcă-i simt inima cum bate discret lângă inima mea. El parcă mă vede, de parcă mi s-a părut că mă şi întreabă – Ce faci aici la oră târzie? Eu te ştiam departe. Ce cauţi la Luna? Ai! Mă descumpănesc mai tare. El aproape, îl simt dar nu-l văd. El plecat de mult pare viu, eu pierdut aproape mort. Îl aud bine parcă dojenindu-mă părinteşte – Că privesc apatic la nişte bărbaţi necunoscuţi care aruncă cu pietre în nebunul de Batu, sau mi s-a părut. E normal, ce zici? Vădit supărat când o piatră îl loveşte drept în frunte pe Batu, iar sângele ce ţâşnea din rană se prelingea pe faţă şi haine. Acum îi simt mai puternic dojana, revoltat privind când spre mine când spre Batu, care nu schiţa nici un gest. Nu e bine! Eu mi-am pus mare speranţă în tine, iar tu asişti ca un neputincios la omul chinuit de soartă, dar mai ales de alţii. Apoi încărcat de mâhnire şi revoltă tata dispare, auzindu-i în continuare numai vocea sobră. – Poate o să se găsească altcineva să-ţi destăinuie experienţa şi credinţa mea. Oare ce-o fi vrut să spună, că îndepărtându-se nu-l mai auzeam?

Se vede că nici în casa părintească nu găsesc uşor alinare la starea mea psihică greu încercată. Deoarece aici amintindu-mi de tata cu felul lui de a fi şi de a judeca, alături de zbuciumul meu sufletesc a alimentat fără să vreau apariţia unui amalgam de închipuiri reale şi ireale, existente pritocit numai în mintea mea. Închipuiri care puteau lipsi dacă încercarea de a-mi confrunta amintirile din copilărie după trecerea timpului nu-mi da ghes. Fără a lămuri precis cât e bine sau cât e rău, cele încercate.  Poate cu timpul să mai revin asupra lor.

Mă scutur puţin să-mi revin şi fac ochii mari. E târziu iar eu mă aflu tot pe pragul târnaţului. În timp ce privesc lung dudul de lângă poartă nu mai văd nimic decât o pată cenuşie ce se tot îndepărta. Să fie el dus? Timp în care gândurile mele ucise de nedumeriri cad în zbor ca o pasăre săgetată pe o apă de plumb încins. Apoi imaginile mele de o nuanţă mai aparte dispar brusc ca după o trezire dintr-un somn adânc. Dinspre S.V. se aude trenul cum bate cu roţile în capetele de şină, atunci nu erau sudate.

– Se schimbă vremea spunea tata. De! Copile mâine nu e ca azi

Pe cer luna apare şi dispare dintr-o zdreanţă de nor alergând nişte umbre neprihănite.

La ce mă gândeam în continuare nu-mi mai aduc aminte decât vorbele lui tata cu vremea, păstrând distanţa în timp – Copile, mâine nu e ca azi, ţine minte.– urmează

Col. (r) Ion Mazere Luneanu

Both comments and pings are currently closed.

2 Responses to “ÎNTOARECERE ÎN TIMP III – Săteanul de altădată şi acum –”

  1. Hey there, You have executed an admirable job. I am going to certainly stumbleupon the item plus independently advise to be able to my pals. More than likely they’ll be taken advantage of this great site.

  2. johnny spune:

    .

    thanks for information!…