EPISODUL ALBA IULIA (fragment din nuvela Paznic la Marginea Lumii)

1 Decembrie 1938 1-a găsit pe Gheorghe, la cei 25 de ani câţi avea pe atunci, în Armata Română, concentrat după terminarea stagiului militar de 3 ani început în 1934. Funcţiona ca ajutor de şef de post in oraşul Câmpeni, avându-1 ca şef de post pe plutonierul Flonta, un om care va juca un rol deosebit in existenţa lui de mai tarziu.

Flonta era un bărbat înalt şi voinic, sigur pe el, cunoscandu-şi bine meseria şi importanta in economia de forţe ale administraţiei şi autorităţii locale. Era de mult timp in Câmpeni, cunoştea bine oamenii locului şi problemele lor, cunoştea bine Munţii Apuseni cu toate bunele şi relele lor, ştia că în general oamenii erau foarte săraci, trăiau foarte greu, aproape la limita de supravieţuire, îşi rostuiau viaţa şi-şi duceau zilele amărâte după modelele ancestrale, puţine schimbări putând fi remarcate între răsculaţii lui Horia, răzvrătiţii lui Avram Iancu şi aceşti urmaşi ai lor care trăiau modest, din creşterea animalelor, exploatarea lemnului din pădure, dogărit si tâmplărie, cultivare de fructe, în mod deosebit mere, pe care le vindeau în toată Câmpia Transilvaniei, ducându-se la zeci de kilometri în căruţele lor cu coviltir sau prune din care fabricau pălinca, elixirul cu care îşi însoţeau atât clipele de bucurie, precum şi marile clipe de durere şi disperare. Plutonierul era respectat şi temut de aceşti oameni, ca reprezentant al autorităţii, dar era în acelaşi timp apreciat ca om, fiind corect, drept şi cinstit în acţiunile şi judecăţile sale, povăţuindu-şi întotdeauna subalternii să se poarte frumos cu oamenii, să nu uite că aceşti oameni sunt acasă la ei şi că au dat de-a lungul vremurilor dovadă de mult curaj, multă dârzenie, dar, mai presus de orice, de un tip aparte de demnitate pe care ei şi-o apără cu sfinţenie, fiind capabili în acest scop de orice sacrificiu. Gheorghe a învăţat mult de la acest şef al său, a reuşit să-i căştige încrederea şi 1-a convins că poate să-i încredinţeze orice misiune, oricât de dificilă şi riscantă ar fi.

Anul 1938 a reprezentat pentru Romania un an de vârf economic, în care roadele întăririi sistemului democratic, prin adoptarea Constitutiei din 1923, redactată dupa modelul Constituţiei belgiene, se vedeau din plin, România ajungând sa fie denumită în acea perioadă Belgia Orientului, rezultatele dezvoltării sociale şi economice înregistrate în cei 15 ani îndreptăţind această comparaţie si acest calificativ. Pe plan european însă, situaţia politică era foarte tensionată, acordurile încheiate după primul razboi mondial  nemaireuşind să raspundă din punct de vedere juridic pretenţiilor revanşarde şi revizioniste formulate de Germania şi Ungaria, iar regimurile dictatoriale de tip fascist dominau scena politică a Italiei, Germaniei şi Ungariei, ameninţând cu seriozitate pacea lumii.

România nu putea să nu fie afectată de toate aceste fenomene politice cu conotaţie negativă, cu atât mai mult cu cât alegerile din 1937, în care Partidul National Ţărănesc a facut alianţa cu Partidul National Creştin şi cu Garda de Fier, au adus la putere un guvern cu elemente de extremă dreaptă condus de marele poet ardelean Octavian Goga ca prim-ministru. Conflictul deschis însă dintre Regele Carol al II-lea si reprezentanţii legionarilor, abordarea insuficient de pragmatică de către guvern a complicatelor probleme politice au condus la decizia regelui de a dizolva Parlamentul şi de a aîî afara legii toate partidele politice si instaurând dictatura regală. Rolul de prim-ministru i-a fost încredintat de Carol al Il-lea Patriarhului Miron Cristea, care conducea Biserica Ortodoxă Română din anul 1925, fusese membru al regenţei în primii ani de domnie ai regelui Mihai I (1927-1930) şi era o personalitate respectată, cu priză la oamenii simpli şi pe a cărui carismă Carol al Il-lea conta. În plus, în anul 1918, pe atunci episcop de Caransebeş, Patriarhul a fost unul din membrii marcanţi ai Comitetului Unionist de la Alba Iulia, unul dintre părintii neamului şi autorul unui discurs în care măreţul act de la 1 Decembrie 1918 era decodat în semnificaţia lui natională, ca o îndreptăţire crestină, susţinută şi de textele biblice şi certificată de acestea ca un act normal de dezrobire a naţiei de sub o seculară, apăsătoare, nemiloasă şi nedreaptă stăpânire. În calitatea sa de prim-ministru, Patriarhul reprezenta atât Guvernul cât şi Biserica Ortodoxă Română la marea întâlnire aniversară de la Alba Iulia.

Venind aici, în aceste vremuri de grea cumpănă pentru istoria naţională, europeană şi universală, în calitate de cel mai important reprezentant al autorităţii statale, de funcţionarea căreia erau legate toate speranţele şi visele de mai bine ale românilor transilvăneni, bătrânul prelat nu bănuia că va fi confruntat cu un gest extrem de răbufnire justificată a unei demnităţi omeneşti rănită şi călcată în picioare, aparent lipsită de importanţă, deoarece era legată de existenţa anonimă şi superficial vorbind insignifiantă a unui om de rând ce îngroşa marea masa a obidiţilor soartei, victimă a jocurilor politice si a deciziilor de mare importanţă luate în cabinetele ministeriale.

La 1 Decembrie 1938 se implineau exact 20 de ani de la data Marii Adunări Populare de la Alba Iulia, care a declarat Unirea Transilvaniei cu regatul, mare unire din care s-a născut România Mare. Momentul aniversar era deosebit de important din punct de vedere politic şi trebuia serbat pe măsura, fapt pentru care autorităţile vremii au organizat o festivitate la Alba Iulia, pe acelaşi loc în care, în urmă cu 20 de ani, se înregistrase marele eveniment al istoriei românesti. Totul trebuia pregătit cu multă atenţie şi minuţiozitate, jandarmeria având un rol principal în asigurarea ordinii şi în păstrarea condiţiilor normale pentru desfăşurarea corectă a manifestării.

Plutonierul Flonta împreuna cu oamenii săi au fost mobilizati şi ei, fapt pentru care la 1 decembrie 1918 au părăsit postul lor de la Câmpeni pentru a asigura ordinea la Alba Iulia. Pentru Gheorghe evenimentul nu avea semnificaţie politică, era mai puţin important, el nu avea instrucţia şi informaţiile necesare pentru a înţelege încurcata înlănţuire a faptelor şi evenimentelor, nu avea mijloacele de informare necesare şi nici preocuparea de a urmări evoluţia evenimentelor politice şi de a descâlci complicatele lor înţelesuri posibile. În schimb, el continua să observe şi să înregistreze cu mare precizie toate detaliile acelei zile geroase de iarnă în care platoul Cetăţii Bălgrad, străjuind orăşelul transilvan Alba Iulia, avea un aer festiv şi încărcat de solemnitate, miile de oameni veniţi din oraş, din oraşele vecine şi din satele dimprejur, mocanii coborîţi din munţi cu sumanele şi cojoacele lor, cu iţarii albi strălucind de curăţenie, opincile din piele de porc, cu vârful întors spre cer ca provele a sute de bărcuţe lansate pe apa vremii, obielele din postav alb strânse puternic cu nojiţele opincilor pe toată lungimea pulpelor, toată această mulţime de oameni era masată pe platou, formând o adunare înfrigurată de aşteptare şi emoţie, pătrunsă de un puternic sentiment colectiv al participării la o mare sărbătoare.

Jandarmii aliniaţi pe două rânduri, cu ţinuta verificată minuţios în acea dimineaţă la cazarmă înainte de plecare, formau un cordon compact şi continuu ce separa mulţimea de oameni de scena de lucru pe care era amplasată o tribună pentru oficialităţi şi de pe care urmau să se rostească discursurile oficiale, precedate de o slujbă de pomenire şi urmate de un spectacol cu dansuri şi cântece populare şi cor cu cântece patriotice şi piese corale româneşti, specifice unei astfel de manifestări.

Mulţimea de oameni era dispusă în două grupuri compacte, care străjuiau, mărginite de cordonul de militari, aleea ce conducea spre scena venind de la poarta cetăţii spre esplanada din fata catedralei Unirii, unde erau amplasate scena si tribuna oficialităţilor.

În acea atmosferă marcată de bucurie şi entuziasm, oamenii veniţi de departe se salutau bucuroşi şi se îmbrăţişau chiar uneori fără să se fi cunoscut, răsunau cântece şi răsete, se ciocneau păhărele de pălincă, totul fiind marcat de veselia şi destinderea specifiece unei zile de sărbătoare, în care participanţii împărtăşeau în comun un sentiment de bucurie, un sentiment de sinceră solidaritate umană, de mândrie pentru biruinţa dobândită cu 20 de ani înainte şi de speranţa în trăinicia acestei biruinţe izbăvitoare de neam. Se vorbea mult, erau participanţi mai în vârstă care avuseseră onoarea şi bucuria de a fi reprezentat comunităţile săteşti din care veneau şi cu 20 de ani în urmă la marea sărbătoare de triumf şi  care povesteau plini de emoţii tot ce trăiseră atunci, în acea înălţatoare zi, entuziasmul lor de atunci, retrăit acum oarecum hiperbolizat, marcat de o notă de eroism asociat cu victoria proclamării Unirii cu ţara, fascinând ascultatorii mai tineri, determinându-i să-şi sporească propria cotă de bucurie si entuziasm. Unul dintre ei, un om cu faţa brăzdată de cutele adânci ale bătrâneţii, dar cu ochii vii şi plini de lumină şi viaţă, un ţăran simplu venit de undeva din Craidorolţ de lângă Satu Mare, îşi aducea aminte cum la întoarcerea de la Alba Iulia în satul natal în 1918 sătenii, adunaţi la Primărie să îl întâmpine, strigau cu forţă şi cu o mândrie impresionantă în limbajul local “Trăiască România dodoloaţă” substituind adjectivul mare cu cuvântul folosit de ei curent şi familiar pentru a exprima această nouă şi mult visată dimensiune a Ţării, formulată ca un alint admirativ.

În toată această atmosferă tonică, şi în rândul mulţimii care o trăia din plin, erau însă şi oameni necajiti veniti, unii din disperarea unor dureri şi nemulţumiri acumulate, alţii veniţi pur-şi-simplu sa cerşească o bucată de pâine sau un ban gândind că oamenii cu stare sunt mai darnici şi mai  generosi în asemenea momente, mai dispuşi să-şi aplece urechea la durerile celor din jur. Erau, printre această categorie de oameni, invalizi, bolnavi, răniti şi mari mutilaţi în războiul de întregire pentru care bucuria victoriei trăită acum de majoritatea participanţilor fusese plătită cu multă suferinţă şi durere, cu eforturi ce de multe ori în planul strict al vieţilor personale s-au dovedit nemeritate de beneficiarii ei şi nerăsplătite de multele transformări în bine pe care le-a adus totuşi cu sine în cei 20 de ani, împlinirea visului străbun al unirii neamului românesc. Studiind atent mulţimea de oameni şi văzându-i pe unii si pe alţii, Gheorghe călătorea cu sufletul si cu mintea pe textele ECLESIASTULUI încercand o mare tulburare interioara, a cărei desluşire îi scăpa, el negăsind în minte decât trimiterile înţelepte la conştientizarea efemerităţii trecerii omului pe pământ. Deşi stârnit şi tentat spre reflecţie şi visare, momentul nu era pentru el unul potrivit, date fiind răspunderile personale pe care le avea în legătură cu asigurarea ordinii pe sectorul care-i fusese încredinţat lui şi micului său grup de subalterni.

Din această mulţime zgomotoasă s-a desprins la un moment dat un amărât de om, invalid de război, un om fără picioare, propulsat de forţa braţelor lui, care împingeau, într-un efort istovitor, roţile mari ale unui cărucior special. Era un om hotărât, cu o privire vie, o faţă expresivă, cu trăsături regulate şi cu ochi mari, negri, străjuiţi de sprâncene stufoase, chipul întreg trădând un bărbat fermecător, care trebuie să fi fost un tânăr foarte chipeş şi sigur pe el. Ajuns până în primul rând, pe marginea aleei străjuită de mulţime, el avea intentia sa tâşnească în întâmpinarea primului ministru şi a oficialităţilor care-1 însoţeau, pentru a-şi spune păsurile.

Observându-1, căpitanul de jandarmi care răspundea de asigurarea ordinii, a venit la Gheorghe ordonându-i să-1 urmărească şi să-1 oprească pe invalid. Gheorghe, luând doi subalterni, s-a apropiat de el şi vorbindu-i cumultă blândeţe şi înţelegere i-a spus: „Măi, omule, fii bun şi nu ne face greutăţi. Avem ordin să nu-ţi dăm voie sa te apropii de domnul prim-ministru. Te rugăm sa ne înţelegi şi să nu ne împingi să te forţăm. Te rugăm sa te retragi în spatele acestor oameni şi să ai răbdare până ce se termină ceremonia”.

Omul a protestat în primul moment, plin de furie şi de revoltă, ameninţându-i cu reclamaţii şi acuzându-i de lipsa de înţelegere şi de suflet, dar s-a resemnat pe moment şi, secondat de oamenii legii, a acceptat să fie condus în spatele rândurilor de privitori care aşteptau sosirea oficialităţilor.

Manifestarea a durat câteva ore, timp în care s-au rostit discursuri comemorative, încărcate de date şi evenimente relatate cu rigoare ştiinţifică sau cu patos retoric, totul începând cu o slujbă religioasă de pomenire a eroilor căzuţi.

Gheorghe a reţinut din toată această avalanşă de vorbe şi gesturi discursul modest, clar rostit şi plin de tâlc al unui ţăran din Valea Ierii, localitate din Munţii Apuseni, reprezentativă pentru satele acelor locuri şi acelui timp.

Îmbrăcat în iţari albi şi cojoc de oaie, cu opincile de piele legate strâns de pulpă, cu nojiţe lungi şi o căciulă de oaie, având o mustaţă bine întreţinută, omul reprezenta cu demnitate cea mai numeroasă pătură a locuitorilor acelor provincii, sătenii săraci şi cinstiţi, truditori legaţi de pământ şi dependenţi de zgârcenia roadelor lui.

„Io’s moş Ion Păcuraru din Valea Ierii….”, a început omul cuvântul cu o voce clară de bas, „şi eu vreau să vă spun dumneavoastră că de mic copil pe mine tata m-a învăţat să fac măturoaie din nuiele de sânger pentru măturat curtea. Dorinţa mea cea mai mare, acum, la vârsta înaintată pe care o am, este să fac un măturoi mare, mare…” şi vorbind, îşi desfăcuse larg braţele într-un gest de subliniere şi sugerare a dimensiunilor, „…şi tot gunoiul din ţara asta a noastră să-1 mătur în Dunăre sş să-1 ducă apa, să rămână ţara curată şi primenită ca o gradină pregătită pentru rod.”

Zicând aceste lucruri a părăsit solemn tribuna în ropote neîntrerupte de aplauze şi  în hohote de râs, care incălzeau întreaga atmosferă a acelei zile geroase de iarnă aspră.Gheorghe a reţinut tonul şi tâlcul acelui mesaj şi le-a folosit ca sursă de  inspiratie şi a construit o parafrază plină de sugestie,  a cărei rostire demnă şi eliberatoare, într-un moment critic al existenţei lui,  a plătit-o cu multă suferinţă şi durere.

La sfârşitul solemniţii, Patriarhul, după o ultimă binecuvântare în calitate de prelat, a coborât în haina omului politic, îngustă şi cam nepotrivită pentru el şi, însoţit de tot cortegiul de demnitari de la Bucureşti şi locali, a părăsit tribuna îndreptându-se spre aleea de ieşire în aplauzele şi urările entuziaste ale mulţimii exaltate. Pe fondul acestei euforii, generate de aura carismatică a marelui arhiereu şi om politic, toată lumea ovaţiona destinsă, când, la jumătatea parcursului dintre tribună şi poarta de intrare, a apărut dintre rândurile de oameni desfăcute brusc  în lături, ca la un semnal, invalidul cu căruciorul lui, oprindu-se solemn si hotărât în faţa cortegiului oficial.

Alertat, deşi omul evitase sectorul său, Gheorghe s-a apropiat cu curiozitate şi din ordin pentru a urmări desfăşurarea lucrurilor.

Bătrânul prelat s-a oprit şi a făcut semn oamenilor de ordine din jur, pregătiţi să intervină, să permită omului să se apropie si să-şi spună necazurile: „Domnule prim-ministru, mi-am pierdut ambele picioare pe câmpul de bătaie şi trăiesc în mizerie şi suferinţă, umilit şi batjocorit de cei din jur şi lipsit de sprijin şi ajutor. Vreau să mă ajutaţi să pot şi eu face faţă în lupta cu viaţa!”

Calm şi atent, dar părând totuşi că priveşte undeva în gol, mult peste capul petentului, prim-ministrul a dus mâna la buzunar şi a scos o bancnotă de cea mai mare valoare, pe care a pus-o în palma omului. Uluit şi şocat, câteva secunde, acesta din urmă a luat bancnota, a mototolit-o cu gesturi violente, trădând o mare furie şi  surescitare şi i-a aruncat-o la picioare, spunându-i pe un ton clar, tăios si extrem de categoric: „Eu nu mila ta o cer şi e mare păcat că nu ai înteles; eu imi cer drepturile mele de cetăţean şi martir, ăsta este adevărul şi scopul pentru care eu mă aflu acum aici, în acest moment, mai umilit şi mai desconsiderat ca oricând!”

După ce a rostit fără pauză aceste cuvinte, pline de durere apucând cu nădejde de roţile căruciorului său sărăcăcios, a făcut o manevră de întoarcere, plecând cu obrajii inundaţi de sângele împins parcă din tot organismul în vasele feţei şi cu un scrâşnet prelung  de durere şi dezamagire.

Consternată, întreaga asistenţă din jur a amuţit, după care primul-ministru şi-a urmat impasibil şi indiferent drumul către ieşire.

Uluit şi tulburat, Gheorghe Sabău a memorat întreaga scenă, considerand-o o lectie despre apărarea demnităţii, pe care a istorisit-o apoi, în repetate rânduri,  copiilor, prietenilor şi cunoscuţilor săi, adăugându-i aproape de fiecare dată un înţeles suplimentar, o nuanţă, un detaliu şi o decodare care apăreau ca iluminări la fiecare rememorare explicativă

Dr. Ing. Gheorghe Indre

Both comments and pings are currently closed.

12 Responses to “EPISODUL ALBA IULIA (fragment din nuvela Paznic la Marginea Lumii)”

  1. kenneth spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!…

  2. shawn spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  3. julius spune:

    .

    tnx for info!!…

  4. Shawn spune:

    .

    good info!!…

  5. andrew spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!…

  6. Luther spune:

    .

    hello!!…

  7. andre spune:

    .

    good info!…

  8. Gerard spune:

    .

    ñïñ….

  9. Miguel spune:

    .

    áëàãîäàðñòâóþ….

  10. ross spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  11. darren spune:

    .

    thank you!!…

  12. terrance spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó….