Î N T O A R C E R E Î N T I M P Sătenii de altădată şi acum VI Tuşa Iulică

Col. (r) Ion MAZERE LUNEANU

Î N T O A R C E R E   Î N   T I M P

Sătenii de altădată şi acum

VI

Tuşa Iulică

Au trecut ani de atunci. Mă aflam în satul natal într-o zi frumoasă de vară. Reţin că soarele trecuse de crucea zilei, iar zăpuşeala  se mai potolise ceva. Tocmai bine s-o iau pe cărările bătute în copilărie, să-mi împrospătez amintirile şi să pătrund mai convins în taina unora mai dificile.

În poarta casei părinteşti, na, încotro s-o apuc mai întâi ?  Ezit o clipă. Mai apoi pe traseu întâlnesc  mulţi săteni cu păsurile lor. Ghiţă, un amic vechi , mai dispus se destăinuie : nu ştiu cum se face, că pe măsură ce îmbătrânesc amintirile din copilărie, cred nu întâmnplător, dau năvală mai abitir peste mine. Asta deoarece născut şi copilărit la ţară  eu continui să cuget şi să reacţionez aidoma la  semnalele  tradiţiei patriarhale cu datinile ei nescrise, dar respectate de săteni cu înţelepciune nativ-matură, pe care cu îngăduinţă  le pot rezuma, astfel : MUNCĂ, preocupare sinceră  de la mic la mare, după puterile şi priceperea fiecăruia, baza existenţei pământeşti ; CREDINŢĂ şi CINSTE după zicala  »ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face », norma morală a tradiţiei săteşti ; TEAMA DE PĂCAT, nu de jandarmi,  legătura  sufletească între lumea pământească şi veşnicia cerească; TRECUTUL, de  cunoscut şi respectat, sursa formării noastre ca neam, limbă, credinţă şi scut pentru prezent şi viitor; APĂRAREA MOŞIEI (ŢARA) la nevoie cu preţul vieţii, cum au făcut-o şi străbunii ca să fim şi să rămânem ceea ce suntem. Cine mai ştie, aceste rosturi , azi la a 93-a  aniversare a Unirii tuturor celor de un neam în România Mare la 1 Decembrie 1918,  dată care a făcut epocă istorică,  sub impulsul tradiţiei patriarhale,  după atâtea secole de asuprire străină,  tot mai mult date uitării,  voit sau nevoit , uitare care nu iartă, iar răsplata e greu de bănuit.

Pentru că iată, din păcatele noastre şi, îndeosebi ale conducătorilor, România cu adevărat întreagită  şi liberă nu a durat decât 22 de ani (1918-1940). Deoarece la puţin timp după unire apare criza economică (1929-1933) iar pe plan politic mişcări naţionalist-dictatoriale revanşarde şi revizioniste, gestionate cu urmări nedemne pentru trecutul ţării, context în care parte din ţările europene care ne-au recunoscut Unirea, din interese proprii meschine, fără nici un drept, decid predarea unor teritorii româneşti altora, predându-le fără să ne opunem ca polonezii, conducătorii de atunci laşi nefăcând apel la popor pentru apărarea acestora. Au urmat şi alte cedări când suveranitatea ţării a fost încălcată de Germania hitleristă şi de Rusia comunistă, chiar dacă nu aveau alte opţiuni, măcar să nu fi cedat fără nici o încecare de rezistenţă…

Dar se pare că nici în prezent nu păşim pe calea care duce la progres economic  şi la păstrarea autonomiei, dorită de popor, în U.E., egali cu alţii mai egali… care hotărăsc totul.  Ghiţă socoteşte că  prntru aceste situaţii ce par fără rezolvare, salvarea  trebuie căutată în actualizarea soluţiilor  din trecut, care au făcut istorie, aşa le percepe el acum ca beneficiar al primei generaţii după unire, când patriotismul de la mic la mare au făcut casă bună cu poporul.

*

*     *

Uşurel, uşurel, împreună cu Ghiţă  o luăm pe scurtătură ca să ajungem la Tuşa Iulică.

Tuşa tocmai venise de la vecernie, îmbrăcată în negru din cap până în picioare, numai năfrămuţa era albă, ţinută în mână cu un fir de busuioc.

–          Sărut mâna tuşă! o salută Ghiţă cu sfială, deoarece formula aceasta de politeţe îi era străină ei.

–          Doamne ajută! Răspunse afişând un zâmbet mimat, din care Ghiţă nu ştia ce să aleagă: dojană sau afecţiune.

Dă-i Ileană un scaun să şadă, să ne stea cloştele pe cuibar. O sintagmă cu haz adresată de săteni uneori celui sosit. Tuşa, din tindă intră în camera dinainte, sau cea mare cum o numesc lunenii, să-şi schimbe straiele de sărbătoare, firul de busuioc mi-l oferă mie ca un talisman. Dovadă că e bine dispusă să poată fi abordată cu celea urmărite. Schimbată, tuşa începe să cotrobăiască peste tot, că uitase unde şi-a pus andrelele. Fac ochii mari şi privesc la ea ca la o icoană. Bătrâneţea n-a ciufulit-o: firavă dar nu neputincioasă, trupul încă drept, privirea clară, faţa albă cu uşoare riduri îmbumbate sub bărbie. Plăcută la înfăţişare.

Cu memoria lucidă te uimeşte câte ştie din propria trăire şi văzute pe la alţii din sat, că până la 90 de ani i-a fost dat să traverseze multe obstacole, ea copilărind într-o familie numeroasă, ca la ţară, alături de 11 fraţi. Până la 17 ani a înfruntat pe lângă greutăţile inerente familiei şi umilinţele imperiului austro-ungar într-o comună de români neaoşi cu tradiţii şi practici străbune, a trăit bucuria marelui vis românesc când clopotele bisericii transmiteau vestea – Unirea Transilvaniei cu Ţara, a suportat calamităţile celor două războaie mondiale, nu uşor date uitării, cum îi place să se destăinuie uneori. Tocmai bine pentru a-şi confrunta Ghiţă unele nedumeriri despre care are dovezi controversate.

Pentru a-i trezi lui Tuşa aduceri aminte despre viaţa femeii cu mulţi copii la ţară de care nu odată vorbea cu supărare, aminteşte el mai întâi două episoade dramatice.

–          Tuşă, îţi mai aminteşti de verile acelea când aproape toată suflarea satului era la lucrul câmpului, iar copiii mici de la mai multe familii erau lăsaţi într-o ogradă supravegheaţi de o bătrână? La noi pe deal, Buna Sofie ne-a ocrotit copilăria, Dumnezeu s-o odihnească. Eu nu-mi amintesc, am aflat de acestea de la mama. Mai mărişor am reţinut de la părinţi că şi în acele împrejurări când munca câmpului era în toi, se mai găsea câte unul, cei drept mai rar,  care în creştetul zilei umbla pe două cărări. Părinţii se fereau să-i pronunţe numele, reţinând doar că omul nostru locuia undeva pe lângă Drumul Ţării.  … Din viaţa acestuia, care ocazional mai făcea pe meseriaşul, am reţinut un episod incredibil,.

Într-o zi bună de lucru, omul amintit rămas acasă îl apucă nervii că soţia nu s-a întors încă de la câmp. Nu s-a întors biata femeie că muncea, cu copiii după ea, ca o sclavă iar bărbatul nu avea pe cine să-şi descarce nervii. Agitat peste măsură cotrobăia peste tot bolborosind, de nervi a început să spargă blidele şi înjura femeia de nori, de soare, de mă-sa…

În ziua aceea el a mai venit odată acasă de la făgădău băut, dar cum a intrat să mănânce, în tindă, unde se afla mâncarea pe cuptor, l-a doborît rachia şi n-a mai avut putere să închidă uşa; câinele, mâţa şi găinile au intrat peste el şi l-au lăsat flămând. Când s-a trezit a uitat de mâncare şi a luat-o din nou spre făgădău să se dreagă şi s-a dres bine. Apoi tot el lihnit de foame începe să facă gură mare.

– Aţi văzut oameni buni femeie ca asta? Strigă, desfigurat la faţă, împleticindu-se pe picioare, cu ochii la blidele sparte din faţa casei, de pe care câţiva pui de găină mai ciuguleau resturile rămase.

– Să mă lase ea cât e ziua de mare flămând ca un câine şi să plece nătăroaia fără să întrebe ceva. Cum se opintea şi ţipa mai tare pentru a-şi vărsa năduful împotriva femeii, se năduşi, tuşind zdravăn, suferind şi de astmă.

– O să-i arăt io, vorbea singur şi ameninţa. Apoi se împiedică şi cade ca un butuc, rostogolindu-se în praf. De câteva ori a încercat să se ridice, nereuşind, după mai multe zvârcoliri ca o râmă, adoarme.

Către seară se arată soţia păşind cu greu de zdroabă, cu sapa pe umăr, un copil în braţe, altul mai mărişor după ea, târa o traistă goală în chip de joacă. Se întorcea femeia de la câmp cu copiii mici, neavând cu cine-i lăsa acasă în siguranţă. Se vede Tuşă că erau şi asemenea situaţii mai vitrege ca la noi pe Deal cu Buna Sofie.

Când bărbatul dă cu ochii de femeie, încă de la poartă o ia în primire cu înjurături şi ameninţări.

–    Să mă laşi tu flămând, cap prost de femeie şi o croieşte peste spinare cu o scurtătură de lemn ce i-a căzut în mână. Femeia nu zice nimic, alergă mai întâi să aşeze copilul mic lângă frăgar, să nu fie lovit de nărăvitul bărbat, apoi se îndreaptă spre el să-l îmbuneze. El, nimic, o mai loveşte odată. Ea se aşează în genunchi, rugându-se s-o ierte.

–    Linişteşte-te să nu ne facem de râs în faţa vecinilor şi a satului care iată se întoarce de la câmp. Şi, încearcă să-l convingă că, la plecare i-a pregătit mâncarea pusă pe cuptor ca altădată. El, nimic – taci din gură, o îmbrânceşte, înjură şi o loveşte. Ea suportă gemând surd, parcă să n-o audă cineva, să se facă de râs. Copiii plâng, cel mărişor o ţine de rochie ca şi cum ar vrea s-o apere. Tatăl abrutizat de alcool îl împinge brutal, să-şi descarce nervii pe biata femeie.

O situaţie nemaipomenită! Şi când te gândeşti acum cât era femeia de vlăguită de muncă, dar în putere, numai un brânci de i-ar fi dat mototolului de bărbat, s-ar fi dus cât colo. Dar vezi, concepţia dominantă de atunci nu-i permitea s-o facă – bărbatul fiind considerat stâlpul casei, stăpânul familiei, iar femeia trebuia să se supună şi să rabde că d-aia e femeie. Aşa stând lucrurile femeia se abţine să riposteze , sau măcar să fugă. Unde?

–    Tu femeie, îi veneau ei în minte în acele clipe sfaturile altora mai bătrâne – dacă uneori te bate bărbatul, că o avea şi el necazurile lui, trebuie să rabzi, de vrei să mai poţi scoate capul în lume şi să-ţi creşti copiii în cinste cu tată şi mamă, să nu se împrăştie în cele patru vânturi ….

–    Bine, măi cap nătărău de femeie, continuă el s-o mustre şi o îngheoldeşte cu picioarele, ea ghemuită jos nu schiţează nici un gest – nu te-ai gândit un pic, bărbatului acasă nu i-o fi foame şi dacă s-a odihnit la amiază că şi el munceşte … Ce? Cine să-l întrebe. Aici bărbatul, paradoxal, avea dreptate. Deoarece nu s-au văzut nici o dată atâtea muşte, ca în roiul acela care-i bâzâia pe la gura căscată şi nările umezite, după ce căzuse în faţa casei trântit de băutură.

–    Iartă şi tu, insistă femeia făcându-şi cruce – pe sufletul mamei că e moartă şi a copiilor ce plâng, că nu mint. Eu până în zori am terminat mâncarea, iar partea ta am aşezat-o pe cuptor cu toată rânduiala, am hrănit galiţele, am dat văcuţa la ciurdă, am luat sapa, ulciorul cu apă şi copiii, ba am luat mâncare şi pentru tine, crezând că ţi-o veni gândul bun, să vii după noi la câmp, că, să ştii după ploaie mohorul şi pălămida năduşe cucuruzul.

–    Taci din gură, ce tot botocăneşti şi o mai loveşte odată şi încă odată cu picioarele în coaste şi piept. Ea se prăbuşeşte complet fizic şi moral în aceeaşi ţărână din faţa casei. O podidesc lacrimile şi o sudoare rece îi cuprinde tot corpul, dar nu scoate un cuvânt. Copiii îngroziţi plâng mai tare repetând: mama, mama!…

Aşa a trăit biata femeie cu nărăvitul de bărbat nu o zi, o viaţă şi chiar dacă s-a ales în urma multor lovituri cu o infirmitate, deplasându-se tot mai greu sprijinită în cârjă, până şi-a dat obştescul sfârşit. – Convinsă că o femeie d-aia e femeie să rabde pentru a-şi putea creşte copiii în cinste şi să poată scoate capul în lume …Ce să înţelegi din aceste vorbe decât instinctul matern însufleţit de credinţa că, prunciiii daţi de Dumnezeu trebuie apăraţi  cu jertfa  vieţii tale….caz despre care am auzit de la alţii.

ONEAŢĂ

Altă dată, Tuşă, îmi amintesc, deja eram mai mărişor,  de un scandal ce începea de la Oneaţă, vecin cu noi, care de felul lui era harnic, omenos, numai când se îmbăta, rar, devenea  altul. Despre trecutul lui cunosc că a încercat multe. O bună bucată de timp a ciobănit prin Regat la diferiţi stăpâni. Totuşi preocupările sale câte or fi fost practicate departe de familie, într-un anumit gen de libertinaj nu i-au ameliorat starea, dimpotrivă a devenit mai ursuz, iute la mânie şi tot mai greu de înduplecat. În aceste condiţii viaţa de familie a devenit un coşmar.

Când se îmbăta, Oneaţă nu mai era în stare să-şi înfrâneze instinctele viscerale. Cum intra în ogradă începea spectacolul. Mai întâi da cu clopul de pământ, arunca haina cât colo, intra în conie, punea mâna pe ce găsea şi îşi căuta femeia să se răzbune. Nu o dată, ci de câte ori se îmbăta el îşi alerga nevasta, copiii şi socrii cu cuţitul în mână, să-i taie în bucăţi. Uneori punea mâna pe coasă să-i cosească precum  iarba. Familia îi cunoştea năravul şi nu-i sta în cale până se trezea.

Fără să vrei îţi vine în minte. – Ce s-ar fi întâmplat dacă Oneaţă prindea pe careva din cei fugăriţi. De fapt cum s-a şi întâmplat într-o zi nefastă , când Ionuţ, socrul său, mai obosit a fost ajuns din urmă sfârşind tragic. Curios, nu tăiat cu cuţitul ce stârnea groază în mâna lui Oneaţă, ci târât în conie, trântit jos, iar cu pâinea de pe masă a fost sufocat prin apăsare peste gură până şi-a dat sufletul. Fără să aibă cineva curajul să-i vină în ajutor. – Na mănâncă, să nu te mai aud … îi oferă ginerele socrului pâinea morţii.

În amurgul veşniciei probabil îi fulgera lui Ionuţ prin memorie ultimul dangăt al clopotelor vieţii, trase de el, fiind clopotarul satului şi alaiul de la nunta singurei sale fiice, Anica, căsătorită cu Oneaţă, în care şi-a pus speranţa ocrotirii bătrâneţelor, dar ca o ironie a soartei sale, ginerele avea să-i pună capăt zilelor în propria casă, cu propria pâine. Un tragism atât de barbar încât chiar mă gândesc dacă nu greşesc prin amintirea lui. Probabil aş fi evitat s-o fac, dacă tragedia familiei s-ar fi oprit aici şi nu ar fi evoluat pe un alt plan foarte greu pentru mine să-mi explic fenomenul. Poate alţii …

ANICA

… soţia lui Oneaţă era o femeie plăpândă ca o scobitoare, negricioasă, cu ochii adânciţi în orbite de părea mult mai bătrână decât o dovedeau anii, însă era energică. În ale gospodăriei avea rosturile la locul lor, ca la alte femei de-o seamă, cu osebire că mai trăgea câte o ţigară. Caz necunoscut la o femeie de la ţară.

De ce fuma lelea Anică? Iată o altă problemă inexplicabilă, ca şi cele de mai sus.

Mie ca nefumător convins îmi venea greu să-mi explic fenomenul din punct de vedere biologic, ci mai mult teoretic pot emite o ipoteză. – Probabil această naivă şi puţin obişnuită practică la Anica să fi derivat din caracterul său instinctiv mai aparte. Deoarece ca femeie Anica s-a dovedit pe parcurs că e capabilă şi de altele, mai puţin obişnuite: instinctiv să-l iubească pe Oneaţă tot atât de mult cât îl ura. În anumite împrejurări când nu ştia cum, sau nu putea trăi din plin unul din sentimentele lăuntrice contradictorii, răbda cumplit apucând ceva la întâmplare, ţigara ori altceva … Moment în care ţigara nu constituia prilej de extravaganţă ci mai degrabă o clipă de refulare a unor pasiuni instinctive ce îi răvăşeau fiinţa. Ea fumând probabil încerca să se ascundă în perdeaua de fum vineţiu pentru a scăpa de tortura sentimentului de afecţiune şi ură faţă de Oneaţă, sentiment care intrigant le alimentează pe ambele în aceeaşi măsură. Numai aşa putem admite măcar în parte de ce Anica după vitregia dramei în care îşi pierde părintele, nu-l părăseşte pe Oneaţă. Dimpotrivă, resursele ei instinctiv senzuale o copleşesc determinând-o să-i facă bărbatului dese vizite la Aiud, locul de detenţie. Prilej, paradoxal, să lase la o parte ceea ce aparent îi învrăjbea pe ambii, ba chiar să găsească loc pentru scurte idile şi raporturi sexuale cu bărbatul-demon, în urma cărora rămâne însărcinată. Astfel, după efemere clipe de satisfacţii, pe furiş, la dramele ei sufleteşti , mai vechi, se mai adaugă una, de natură tot atât de greu de justificat moral, care pune la îndoială cinstea ei. Ruşine, greu de suportat de Anica cu burta la gură, când unele vecine o arătau cu degetul. – Uită-te la ea, femeie în toată firea cu cinci copii, până mai ieri te cuprindea mila câte îndură cu bărbatul ei, iar acum apare ca după o nuntă câinească. Ura încrâncenată în concurenţă cu afecţiunea frivolă faţă de Oneaţă, clocoteau ca într-un vulcan, în inima acestei femei firave. Zbuciumul ei lăuntric tot mai devastator s-a prelungit până când echilibrul contrastelor din suflet s-a rupt, prăbuşindu-se într-un hău.

Atunci Anica, într-o încăierare cu Oneaţă, după ieşirea din detenţie, fiind surprinsă văruind pereţii casei , pe sacră, fără să vrea , printr-o mişcare de evitare a loviturii, l-a stropit cu bidineaua plină  de lapte de var în ochi, orbind-ul pentru totdeauna, marcându-i astfel destinul, pentru a-şi trăi zilele rămase neputincios, într-un anonimat total până la moarte întreţinut din mila rudelor. Astfel tristă întâmplare pentru  Anica pune capăt unei stări contradictorii ,  soarta bărbatului ei fiind asemănătoare cu a nefericitului scorpion, tot atât de temut în viaţă, care soarbe cu nesaţ, fără teamă din cupa plăcerii nupţiale, traversând tragic marele obstacol ancestral de la plăcere la moarte, devorat de propria sa femelă . – Relaţie nu mai puţin controversată …

Aceste comportamente   malefice  ale unora, e adevărat puţini la număr, nu trebuie trecute uşor cu vederea sau tolerate. Pentru că îmi amintesc de lelea Anică şi în alte împrejurări ale vieţii, cu totul nefireşti, când o vedeam pe uliţă de multe ori plângând, de i se oferea drept ajutor, consolarea.

–    Lasă Anică, trece. Ea ofta. De câte ori Lelea Sană şi Buna Sofie, vecine, n-o întâmpinau la poartă cam în acelaşi mod.

–     Da ce-ai păţit Anică de plângi?

–    Nu vedeţi, iar m-a bătut Oneaţă.

–    Ei, şi d-aia plângi tu. Ca s-o convingă că nu-i chiar aşa de grav – Credeam c-ai păţit v’un năcaz.

–    Păi acesta nu-i năcaz? se lasă pe vine, îşi dezgoleşte pulpele numai vânătăi.

–    Ei astea … caută s-o liniştească – se mai întâmplă la casa omului. Aşa am fost şi io când eram tânără, mai ţâfnoasă , şi ce crezi n-o luam pe cocoaşă. Ei, da câte nu mi-a văzut capul şi uite, n-am murit. Uneori mai e supărat şi bărbatul câte îndură, lasă-l, nu te lua cu el în colţi că ieşi jumulită.

–    Da nu i-am zis nimic, ba nu-i stau în cale, fug, dar m-a prins.

–    Ei, ai zis, n-ai zis, ai fugit te-a prins, uită ai luat-o. Acum ce vrei să faci? Stai aici pe iarbă până se linişteşte şi apoi ia-l cu binişorul.

Acestea erau sfaturile date unei femei ajunsă la ananghie.

Mă opresc aici fără să emit un verdict, las pe seama altora să aprecieze: cât, de ce, când şi până unde au procedat corect sau nu ambele femei.

TUŞA IULICA

… se opreşte din lucru, priveşte o clipă prin geam spre cer, îşi face cruce. – Să-i lăsăm pe ăia de care ai amintit în plata Domnului, două secături izolate. Pe vremurile acelea mai gravă era o meteahnă ce a bântuit prin sat, aparent normal – a împărţi hamalâcul familiei în treburi bărbăteşti şi trebuiri femeieşti, devenite „dogmă” care întuneca mintea bărbaţilor şi vlăguia peste măsură viaţa femeii cu  mulţi copii, n-aş spune din răutate.

Iată cum argumentează Tuşa această practică, vorba ei, meteahnă:

–    Nevasta cu copil mic, situaţie permanentă, copilul fie din neştiinţa mamei sau a multiplelor boli, plângea mult. Mama se scula că e treaba ei, îl lua în braţe să-l liniştească, îl legăna până adormea din nou. Ea cum aţipea câteva clipe, copilul iar începe să plângă mai tare. Mama se scoală iar, îl alăptează, îl primeneşte, îl leagănă … şi tot aşa până la ziuă, dacă doarme 2-3 ore. Şi când te gândeşti că mama a crescut 11 copii, iar mama ta 8, care a fost odihna lor. În timpul acesta bărbatul doarme, dacă nu toată noaptea, majoritatea. Foarte puţini bărbaţi săreau în ajutorul nevestei, majoritatea considerau că legănatul, sau purtatul copilului în braţe este o treabă femeiască.

La toate acestea se mai adaugă şi altele – Vara femeia de dimineaţă trebuia să plece la câmp, astfel era în picioare la cântatul cocoşilor. Bărbatul mai doarme ceva. De avea copil mic, şi avea, trebuia să-l primenească. Dacă se scula şi bărbatul putea face ceva de gustat şi să pregătească traista pentru câmp. Dar face? Nu! Nu din răutate ci dintr-o convingere prostească, astea-s treburi femeieşti. Dimineaţa când toate treburile sunt gata numai ce auzi pe nevastă – scoală bărbate că dă ziua peste noi şi ne prinde în sat.

În multe cazuri când bărbatul cu femeia plecau la câmp ea parcă era catârul familiei. Copil în braţe, copil de rochie, traista pe şold şi alte hangarale în spate. Unele de puteau s-ar fi căznit să-şi ia şi bărbatul în cârcă. Bărbatul cu sapa ori secera pe umăr şi fedeleşul cu apă, încolo, se tot uită înapoi să-şi îndemne nevasta – hai nevastă, hai … că ne apucă ziua pe drum. N-o fi lipsă de iubire a bărbatului? Veţi zice. Deloc! E lipsă de gândire, în parte din cauza obiceiurilor apucate care fac legea.

Să lăsăm la o parte munca pe timpul zilei unde femeia munceşte cot la cot cu bărbatul, să vezi ce-o aşteaptă la înapoierea de la câmp:

–    de la poartă e luată în primire de cloncănitul cloştelor şi măcănitul raţelor, de guiţatul porcilor de … nu ştie pe ce să pună mâna. În grabă deşartă într-un vas găleata de apă să potolească setea galiţelor şi porcilor. Înşfacă din mers două găleţi şi dă fuga la fântână să aducă apă proaspătă, că e treaba femeii. După ce bărbatul bea o ulcică de apă rece, restul o pune în oală să pregătească cina. Aruncă grăunţe la păsări şi aleargă cu şiştarul să mulgă vaca. Aruncă o mână de buruieni la porci, aduse în traistă sau în poală de la câmp …

Ce face bărbatul?

–    Conduce vitele ce vin de la ciurdă şi le leagă la locul lor. Mai bate coasa când e cazul, sau un ic la coada sapei. Apoi se întoarce când pe o parte, când pe alta pe iarbă, ori pe pragul casei şi se tot umflă: că nu mai sfârşeşte femeia cu fleacurile ei de treburi, că nu-i gata cina, că nu-i făcut patul să se culce, frânt de oboseală. Acestea în cazul când nu coboară spre Centru, până la cină, să-şi ia un tabac şi să bea un vinars, că vezi Doamne, astea-s treburi bărbăteşti.

Numai nişte întrebări mici nu-şi pun mulţi bărbaţi – dacă femeia sa n-o fi tot atât de obosită ca el. Adică, mă gândesc acum, el cu mai multă putere nu era mai potrivit să aducă apă, să dea mâncare la porci, să aprindă focul … De ce neglijează, sau uită bărbatul că femeia lui cu copil mic nu se ştie de câte ori pe noapte trebuie să se scoale să alăpteze, să liniştească plânsetele şi să împace neliniştea copiilor care şi de 2-3 ani, tot mici sunt, să nu stingherească odihna bărbatului.

–    Ei vezi, Tuşa conchide – aceasta este viaţa femeii cu mulţi copii la ţară dacă te preocupă aşa ceva Ghiţă. Mai sunt şi alte metehne pe care e bine să le lăsăm în plata Domnului că au trecut anii.

–    Mulţumesc Tuşa pentru pitoreştile exemple nu de neglijat prin generalizare şi efecte nedorite.

Timpul lui Tuşa a cam trecut, alert s-au schimbat multe în bine şi destul de haotic , fără o bază legală, morală şi materială adecvată, ca absorbirea schimbărilor de către majoritatea societăţii să fie benefică, nu unui grup de profitori. Nu întâmplător trăim în prezent ca într-un viespar deranjat când toate par a nu-şi găsi locul. Cu metehne noi, vorba lui Tuşa de-a întoarselea: copii puţini şi aceştia majoritatea lăsaţi în grija bunicilor sau vecinilor, cu mame fără Dumnezeu plecate ici acolo prin străinătate, dacă nu cumva în chip extrem îi abandonează în maternitate sau îi aruncă în tomberoane sau îi vând în scopuri obscure. Cazuri  deocamdată sunt puţine, dar în creştere – probleme care fac obiectul altei preocupări.

Col. (r) Ioan Mazere

Bucureşti 07.07.07

Both comments and pings are currently closed.

20 Responses to “Î N T O A R C E R E Î N T I M P Sătenii de altădată şi acum VI Tuşa Iulică”

  1. Jim spune:

    .

    ñïàñèáî….

  2. dave spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!…

  3. lance spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  4. Darren spune:

    .

    ñïñ çà èíôó!!…

  5. John spune:

    .

    thanks….

  6. matt spune:

    .

    ñïàñèáî çà èíôó!!…

  7. arnold spune:

    .

    áëàãîäàðåí!…

  8. Larry spune:

    .

    ñïàñèáî!…

  9. ryan spune:

    .

    ñïñ….

  10. martin spune:

    .

    ñïñ!…

  11. Luther spune:

    .

    ñïñ….

  12. ben spune:

    .

    thank you!…

  13. robert spune:

    .

    áëàãîäàðþ!…

  14. dean spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…

  15. Dana spune:

    .

    thank you!!…

  16. Brent spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!…

  17. Trevor spune:

    .

    áëàãîäàðåí….

  18. wade spune:

    .

    ñýíêñ çà èíôó!!…