Selectați pagina

AMINTIRI CARE RĂSCOLESC, ADEVĂRURI CARE DOR…

AMINTIRI CARE RĂSCOLESC, ADEVĂRURI CARE DOR…

…Intru în giratoriu şi îl părăsesc la a treia ieşire. Spre Şimnicul de Sus, Bălceşti… Am emoţii… Deşi, în drum spre Severin, trec mereu pe aici, pe şoseaua de centură a Craiovei, un drum relativ nou, tangent la Şimnic, am senzaţia unei regăsiri întârziate. Şi ciudate. Drumul acesta – Craiova, Mischii (Motoci), Picături (Murgaşi), Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani, cale de 50 km – l-am străbătut de foarte multe ori, pe jos, de regulă, în 7-10 ore, iar de două ori, în viaţa mea, în doar patru ore, întrucât, fiind alergător de cursă lungă, am parcurs acest traseu alergând. Odată, de la Cârlogani la Craiova şi a doua oară, de la Craiova la Cârlogani… Au fost două momente fericite din viaţa mea, pe care le-am răsplătit cu câte un maraton…

…Eram, la anii aceia, un om fericit. Reuşisem, în 1954, la examenul de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, împreună cu trei colegi de la şcoala noastră din Vasilaţi, un sat vecin, pe deal, în prelungirea satului nostru – ceea ce era o performanţă, atât pentru noi, cât şi pentru şcoală – şi, până în 1957, am urmat cursurile acestui liceu.

De regulă, drumul din satul nostru până la Craiova îl făceam pe jos. Aşa era pe atunci. Nu ne puteam permite să dăm zece lei pe biletul de autobuz, iar autobuzele circulau doar o dată pe zi şi ocoleau pe la Balş, cale de 75 de kilometri…

…Casele din Şimnic sunt tot cam ca atunci. Parcă ceva mai sărace, mai îmbătrânite şi mai lipsite de bucurie. Aceleaşi, sau, poate, altele, nu mai reuşesc să le desluşesc pe unele de celelalte. Sunt case tradiţionale, româneşti, cu pridvor şi curte, cu boltă de viţă de vie, câţiva pomi fruc­tiferi… Ici, colo, câte o vilă. Vilele sunt strălucitoare, dar reci, iar cele mai multe dintre case, prăfuite şi nevăruite…

Contrastul nu este strălucitor, ci dureros… Orânduiala ce împarte lumea „în mizeri şi bogaţi”, cum zicea marele Eminescu, este din nou la ea acasă… Doar fântâna de la piciorul pantei, la ieşirea din Şimnic şi începerea urcuşului spre Platoul Motocilor, a rămas la fel. Aş vrea să opresc, să mă duc acolo, lângă jgheabul în care mai curge încă o apă rece şi limpede – cel puţin aşa o ştiu eu de 57 de ani, de când am venit prima dată, pe jos, din satul meu, Cârlogani (Cârloganii de Bălceşti), pentru a da examen de admitere la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, renumit, pe atunci, ca şi acum – şi să-mi răcoresc tălpile des­culţe obosite de drum, apoi să-mi încalţ tenişii… Pentru că intram în oraş…

…Trăiesc, deopotrivă, emoţia unui drum atât de drag şi dezamăgirea cumplită a ceea ce văd. În cele cinci decenii şi jumătate, nu văd nici un progres, în afara celor câtorva vile construite pe ici pe acolo, a unor linii de înaltă tensiune, a unei şosele de centură şi a unor relee care se află sus, la terminarea pantei, în locul dudului… La acel dud bătrân, ne opream noi, venind dinspre Bălceşti, să privim Craiova de sus… Era penultimul popas…

…Dudul a dispărut. E normal. Era încă de pe atunci bătrân şi pe jumătate putrezit… Tot platoul Motocilor este alcătuit dintr-un pământ fertil, ca untul, să-l pui pe pâine… Acum, la ora la care trec eu spre Bălceşti, o mare parte din acest pământ roditor este, practic, pârloagă… Pentru un ţăran ca mine, care simte încă în palme coada aspră a sapei, această imagine este tragică…

Drumul spre Bălceşti nu este prea circulat. Îmi permit, deci, să merg cu viteză mică şi să-mi caut amintirile. Sunt, toate, la locul lor, ca într-un roman – Viscoliri – pe care l-am scris cu câţiva ani în urmă, în numele celor mai frumoase iubiri ale unui vieţi inundate de drumuri…

E primăvară spre vară, pomii au înfrunzit şi grâul ar trebui să fie de un verde crud şi luminos… În loc de verde, îmi inundă ochii liniştea cenu­şiului unui pământ nemuncit, uitat de oameni…

Cobor, cu viteză mică, cele câteva ser­pentine care duc spre intrarea în satul Mischii din compunerea Motocilor… Undeva, aici, într-o noapte de iarnă viscolită, într-o casă, am dormit cele câteva ore care mă despărţeau de lumina din zori… Primisem vacanţă şi plecasem imediat acasă, în plin viscol, dar noaptea fusese mai rapidă ca mersul meu, iar, la vremea aceea, prin pădurea Gruiţa, situată la vreo zece kilometri de acest sat, spre Bălceşti, încă mai urlau lupii înfometaţi…

…Era aproape miezul nopţii. Bătusem în prima poartă a unei case care avea lampa aprinsă şi mi se deschisese. Gazda, o femeie de vârsta mamei, mă primise cu căldură… Mi-a dat ceva de mân­care… Şi un pat unde să dorm. Adormisem, cred, într-un minut. A doua zi, în zori, îi mulţumisem pentru găzduire şi luasem la picior drumul Bălceştilor. Era zăpadă mare, iar eu purtam un trening, nişte tenişi pe jumătate rupţi şi un palton ponosit. Şapca mi-o zburase vântul, o aruncase undeva într-o vale şi nu mai reuşisem să o recu­perez. Zăpada era cât casa şi se întunecase…

…Nu mai ştiu care este acea casă. Probabil că, în mersul maşinii, am trecut deja de ea. Dar
n-am uitat niciodată că, într-o noapte viscolită de iarnă, când bătusem la acea poartă, mi se deschisese…

…Aşa erau oamenii pe atunci. Aşa sunt, probabil, şi azi… Dar mult mai necăjiţi… Asta-mi spun casele. Şi pământurile nemuncite… Casele sunt lipite de pământ, cu ferestrele ponosite, pomii sunt trişti, florile de prin curţi s-au amestecat cu buruienile, pe la porţi a crescut prea mult iarba, băncile s-au scorojit… Parcă nici oameni nu mai prea sunt. În plină zi, nu se vede ţipenie, de parcă satul s-ar fi ascuns pe undeva, prin fundul curţii…

Ies din valea Mischiilor, urc cele câteva serpentine, trec de bisericuţă şi accelerez uşor. Drumul, betonat între timp, mi se pare mai searbăd ca atunci, când era doar pietruit, pentru că, la fel ca pe Platoul Motocilor, pământurile sunt, în majo­ri­tatea lor, nemuncite. Ici, acolo, câte un petic verde de grâu, o împrejmuire sau un pom uscat… Buruieni şi boschete…

Pădurea Gruiţa este însă aceeaşi. Stejarii şi gorunii sunt la fel ca atunci… Falnici şi, în acelaşi timp, modeşti. Modeşti şi tăcuţi. Ca soldaţii de linie… Simt o linişte specială. Şi un sentiment de confort. Încetinesc, caut cu privirea copacul în care m-am suit într-o noapte de iarnă, când am auzit urletul lupilor… Am stat undeva, între două crengi puternice, toată noaptea… Abia în zori am avut curajul să cobor şi să-mi continui drumul spre satul din vale, Picăturile, şi, de acolo, spre Bulzeşti, Bălceşti, Cârlogani…

Nu-l mai pot găsi. Ani de-a rândul, de câte ori treceam pe aici, mă opream şi îl mângâiam ca pe un bun prieten. În simţeam scoarţa aspră ca pe o atingere de catifea… Acum, iată, nu mai ştiu care este acel copac. Am uitat locul… A dispărut şi el prin pădure, precum sătenii prin curţile inundate de buruieni… Poate, au plecat departe, prin alte ţări. Şi n-au mai venit… Nici ei, nici copiii lor…

…Pădurea Gruiţa se află pe un platou, deasupra satului Picături. Sau Picăturile… Satul este situat într-o vale. În unul dintre drumurile mele pe jos, de sus, de la ieşirea din pădure, am văzut valea mustind. Plouase şi apa crescuse. Nu se năpustea torenţial, aşa cum o făcea Olteţul satului meu, în vremea ploilor torenţiale, ci molcom, ca-n mlaştină. Doar pândea… Un pas greşit şi te înghiţea adâncul… Am trecut încet, desculţ, pe podul acoperit de apă. Apa era rece şi murdară. Îmi ajungea până la genunchi. Aveam doar 15 ani…

… M-aş opri câteva minute la fântâna de la ieşirea spre Bulzeşti… Chiar vreau s-o fac, dar parcă nici fântâna aceea cu apă atât de rece nu mai este aceeaşi… Este prăfuită, uitată, neslobozită de ani şi, poate, chiar părăsită…

Toate au îmbătrânit…

Accelerez în pantă. Maşina urcă în tăcere spre pădurea de deasupra Picăturilor, spre Bulzeşti. Este o maşină modestă, dar puternică. Aici, undeva, pe stânga, era o culă. Un însemn topografic. Marca o cotă. De câteva ori, m-am urcat până în vârful acelui schelet de lemn, să văd, de acolo, de sus, depărtările. Aş vrea s-o fac şi acum, dar cula nu mai este… Pădurea s-a îndesit, poienile au dispărut. Au crescut rugi şi mărăcini…

Undeva, pe dreapta, înainte de a coborî în Bulzeştii lui Marin Sorescu, trebuie să fie o livadă cu meri… Da. Este tot acolo. Dar nici ea nu mai are strălucirea din anii aceia. Pomii au îmbătrânit, probabil sunt şi ei la a doua sau a treia generaţie, şi nu se mai vede urma mâinii omului… Parcă oamenii şi-au părăsit livezile. Sau livezile şi-or fi alungat oamenii…

… Cobor în Bulzeşti. Asemănare izbitoare cu Picăturile şi cu Mischii. Parcă a trecut şi pe aici aceeaşi boare cenuşie, aceeaşi tristeţe, aceeaşi îmbătrânire… Poate şi eu oi fi tot aşa, precum satele astea care mi-au înnobilat drumurile copilăriei şi adolescenţei, bătrân şi cenuşiu, dar nu-mi mai dau seama… M-oi fi obişnuit prea mult cu mine însumi, şi nu mai văd diferenţele…

„– Lasă, bătrâne – îmi spune un gând –, nu te mai chinui atâta. Şi satele, ca şi oamenii, îşi au viaţa lor. Nu pot fi tot timpul tinere, frumoase, înflorite… Se ofilesc şi ele, precum oamenii, merii şi cireşii… Poate apar altele, în altă parte… Sau poate se înnoiesc în ele însele, dar tu nu reuşeşti să vezi decât amintirile…”

„– Aşa o fi – îmi spun mie însumi şi nu neapărat gândului –, dar parcă tot nu-mi vine a crede că peste verdele de atunci s-a aşternut cenu­şiul de acum… Poate fi, desigur, cenuşiul ochilor mei care nu mai pot să vadă…

Nu-i aşa. Ochii mei văd încă foarte bine. Cele câteva case care marchează intrarea în Valea Aninoasa şi în Judeţul Vâlcea, sunt tot acolo. Dar şi ele s-au părăginit. Sau cei care le-au locuit nu mai sunt. Or fi murit, or fi plecat, s-or fi plictisit de ele… Nu ştiu şi nici nu cred că pot afla… Pe cine să întreb? Vântul?! Vântul nu mai bate. E linişte adâncă.

Cobor serpentinele strânse, trec podul reparat de zeci de ori, de peste valea aceasta furioasă la vremea ploilor şi urc cu motorul în plin spre ultimii kilometri de pe platoul care veghează Bălceştii şi Valea Olteţului… De aici, de sus, se vede oraşul Bălceşti, Dealul Răii, Valea Olteţului, confluenţa Olteţului cu Cerna, salbele satelor înşiruite pe la poalele dealurilor, pe pante sau pe malurile râului…

…Peisaj atât de drag! Toate sunt parcă la locul lor. Şi, totuşi, acest sentiment de tristeţe nu mă părăseşte.

Oraşul Bălceşti este la fel de cenuşiu ca şi satele prin care am trecut… Monumentul Eroilor a fost scos din intersecţie şi mutat la câţiva metri mai încolo, pe margine… Încurca circulaţia… Spitalul a fost dezafectat… Aici, în acest spital, a fost internată şi mama mea… Îi reparasem casa şi era foarte fericită. Glumea, era bucuroasă că, după o viaţă chinuită, copiii ei erau bine… Şi casa ei era din nou locuibilă… Noi, copiii ei, eram departe de ea, dar o duceam bine… Pământul?! Lasă-l naibii de pământ! Ne-a mâncat viaţa. Căutaţi-vă norocul în altă parte, puneţi mâna pe carte, acesta-i viitorul vostru!

Erau cuvintele ei. După ce a ieşit din spital, a mai trăit câteva luni, apoi a trecut în lumea celor drepţi. De câte ori trec prin zonă, mă duc în sat, la cimitir şi aprind o lumânare. La mormântul părinţilor mei…

Trec în câteva minute prin Bălceşti. Pesceana, Moara lui Savu, câmpul unde a aterizat forţat un avion de pasageri, prin 1953, cred… A fost pentru prima oară când vedeam un avion de aproape. Am aflat că a căzut, am alergat într-un suflet cale de zece kilometri, din satul nostru până aici… Avea o aripă ruptă, dar fuzelajul era întreg şi uşile des­chise… Ne-am urcat în el şi ne-am minunat… Am văzut un avion, înainte de a vedea un tren…

Trec prin dreptul locului unde a căzut avionul, la câteva zeci de metri de şoseaua Bălceşti-Beneşti. Simt fiorul anilor şi al amintirilor şi las maşina să meargă uşor, la relanti… Şi aici, ca şi pe platourile pe care le-am străbătut, cea mai mare parte a pământului este nemuncit. L-au inundat bălăriile, bozul şi cucuta…

După câţiva kilometri, ajung la intrarea în Beneşti. De aici, drumul se continuă spre Lăcusteni. Eu trebuie să virez la dreapta şi s-o iau spre Cârlogani. Mai sunt doar câţiva kilometri. Chiar la intersecţie se află casa directorului Şcolii Generale, clasele 5-7, pe care am absolvit-o şi eu, în prima promoţie. Casa este cochetă. Cineva o întreţine.

La câteva sute de metri, pe stânga, se află Moara… Cel mai important reper tehnic din anii copilăriei… Admiram motorul, volanta uriaşă, curelele de transmisie, valţurile, agitaţia femeilor de la gura valţului, când morarul striga cât îl ţinea gura ca să acopere zgomotul motorului: „Trage mălaiul, nu mai lua!”…

…A mai rămas doar clădirea roşie, acoperită cu ţiglă. Tot roşie. La o sută de metri de moară, se află sediul fostului CAP. O clădire veche, conac boieresc. Acum, o ruină. Tot o ruină sunt şi grajdurile şi toată infrastructura care adăpostea unelte agricole, animale, hambare…

Drumul este, acum, cale de vreo trei kilometri, perpendicular pe râul Olteţ. Pământul, la fel, nemuncit. Pârloagă. Sau, ici acolo, câte un petic de grâu. Cândva, în anii copilăriei mele, aici erau grădini. Roţile de lemn cu cupe scoteau apa din Olteţ şi o împingeau pe canaluri. Era o minune… Minunea a dispărut. Crengile arinilor
s-au aplecat tot mai mult peste apa Olteţului. Apa curge liniştită între malurile aproape părăsite…

Cea mai mare parte a satului a coborât de pe dealuri la şosea. În Teteş şi pe Dealul Buneştilor, mai sunt doar câteva familii, pe Valea lui Dan, la fel, păşunile din Valea Boroghilei, pe unde păşeam noi noile, au fost inundate de mărăcini…

Locul casei noastre adăposteşte mărăcini, boz şi o dărăpănătură care a fost cândva o casă de lemn, cu patru camere, călduroasă, primitoare şi bucuroasă… Livezile au îmbătrânit. Viile au dis­pă­rut. Grădina noastră nu mai există. Este un teren gol, nici iarba nu mai creşte aici cum trebuie…

Am lăsat maşina undeva, în vale, în dreptul casei părintelui – şi el trecut demult în lumea celor de dincolo –, pentru că nu m-am încumetat să o aduc până în faţa fostei case… O iau pe jos, cale de vreun kilometru, pe sub deal, spre locul în care se află cimitirul. Trec hududoiul, care nu mai are nici apă, nici nisip, şi urc spre cimitir.

Morminte aruncate printre ierburi. Câţiva şerpi se sperie şi se ascund pe unde pot. Găsesc cu greu mormântul părinţilor mei. Este inundat de bălării. De pe crucea de ciment s-au desprins cele două plăci. Una de marmură, alta de inox. Cuvin­tele pe care le-am scris eu sunt însă tot acolo… Nu încerc să le lipesc. Le sprijin doar de cruce, aşa cum a făcut-o cineva care a trecut înaintea mea pe aici. Încerc să înlătur bălăriile şi să sap puţin mormântul. Cu pioletul. Pământul este încă tare – n-a plouat demult – iarba deja s-a uscat, deşi suntem în plină primăvară, iar şerpii, probabil, se ascund nu prea departe. N-aş vrea să-i deranjez…

După vreo două ore, aprind patru lumânări – una pentru mama, una pentru tata, una pentru bunicul şi a patra pentru bunica – îmi amintesc de ei şi las o lacrimă, acolo, în însingurarea de pe deal…

Am din nou senzaţia că satul moare, încet, încet… Iar partea care s-a mutat la şosea renaşte parcă într-o altă dimensiune… După alte rân­duieli… În nerespect faţă de pământ…

Înainte de a ajunge la maşină, după ce trec de locul casei părinteşti, mă întâlnesc cu un om. După mulţi ani, în satul meu, este pentru prima dată când mă întâlnesc cu un om… Mă cunoaşte. Mă salută cu respect, îmi spune cine este… Desigur, îl cunosc şi eu… După nume. Era un pri­chindel când eu am plecat din sat… Aproape toată generaţia mea se află în cimitirul din sat sau pe unde i-o fi prins finalul…

El este un pic cam bolnav. Un mic accident vascular, cardiopatie, fibrilaţie şi lista este destul de lungă. Şi de boli, şi de medicamente…

Mă invită în casă. Fosta casă a lui Boier Nae. A cumpărat-o. Boierul şi urmaşii săi nu se mai întorc. Este o casă în care intru pentru prima oară. Curte plină de păsări. Ziduri groase, de un metru. O adevărată cetate. Răcoare. Camerele de la etaj sunt din lemn. Soţia lui – o femeie muncită, cum sunt femeile de pe la ţară – aduce o farfurie cu trandafiri şi muşchiuleţ din garniţa cu untură. Un deliciu! Îmi aminteşte de anii luminoşi ai copilăriei mele. Când aveam porc de Crăciun, garniţe cu carne în untură pe care le ţineam până vara târziu, oi, capre şi vacă cu lapte…

– Ce se întâmplă cu pământul? întreb.

– Oamenii l-au părăsit.

Mă gândesc că, între aceşti oameni care au părăsit pământul, mă aflu şi eu. Şi noi, cei patru copii crescuţi cu greu de mama noastră (tatăl meu a murit în 1950, la cinci ani după ce s-a întors din război, când eu aveam doar zece ani, iar fraţii mei 4, 2 şi cel mic, câteva săptămâni), l-am părăsit. Am plecat în patru-vânturile lumii. Şi nu ne-am mai întors. Doi dintre noi (cei din mijloc) au părăsit această lume, iar noi, cei care am rămas, eu şi mezinul, am îmbrăţişat cariera militară şi am ieşit deja la pensie. Dar, parcă iarăşi aş pune mâna pe sapă… Mă simt vinovat pentru acest pământ nemuncit. Când trăia mama, fiecare petic de pământ era semănat cu grâu, cu porumb, cu cartofi, cu varză, cu roşii… Pomii şi prunii dădeau rod, strugurii din vie străluceau în soarele verii…

Pământul nostru, mai puţin pogonul de la Muşetoi – un intravilan de pe malul Olteţului, dat să-l folosească cineva –, este, azi, pârloagă. Şi aşa va rămâne mereu…

Soluţiile nu vin din cer. Dumnezeu nu este nici ţăran, nici plugar, nici politician, nici cosaş. El este doar Dumnezeu. Vede şi atât.

Ce se întâmplă cu satul românesc? Ce ar trebui făcut pentru ca pământul acesta dat românilor din pământul lui Dumnezeu să redevină aşa cum a mai fost, adică Dumnezeiesc? Aşteaptă România ca eu, om de 71 de ani terorizat de viaţă şi de profesia de militar, o jumătate de veac, prin poligoane, pe terenurile de instrucţie, prin teatrele de operaţii ale lumii, prin fel de fel de alte responsabilităţi de mare risc, să iau sapa în mână şi să scormonesc cele două hectare de pământ care au aparţinut şi încă mai aparţin familiei noastre? Să pun pe ele păduri? Să refac via? Să resădesc nucul? Oare, mai pot?!

Aproape toate soluţiile găsite până acum au întors ţăranul român cu o jumătate de veac în urmă, la sapă şi la plugul tras de boi. Tot ce s-a acumulat de-a lungul celor 50 de ani – utilaje agricole moderne, sisteme de irigaţii, livezi necuprinse, vii, ferme şi staţiuni ultramoderne, institute de cercetare din domeniul agriculturii etc. etc. – a fost aruncat pe apa sâmbetei. Ca şi cum
n-ar fi fost munca noastră, a ţăranilor României.

Simt o mare tristeţe. Dar n-am nicio soluţie. Ţăranul din mine oftează, iar pensionarul n-are linişte. Chiar dacă am ieşit la pensie, încă muncesc, nu stau degeaba. Dar fac munca pe care o ştiu cel mai bine, pentru care am fost calificat. Chiar dacă în pieptul meu bate o inimă de ţăran, ţăran nu mai sunt. Nu mai am dreptul, puterea şi priceperea să fiu. Şi nici nu cred că am puterea să mă întreb: Unde sunt adevăraţii şi minunaţii ţărani ai României, cei din care a răsărit, în fiecare primăvară, ţara aceasta minunată?

Gândul Anonimului

Arhivă