ALEXANDRINA TULICS – SPRE O EVANGHELIE ALCĂTUITĂ DIN FĂRÂME DE LUMINĂ

Lucian GRUIA

Motto:
„Sute, mii de versuri poate,
Au trecut prin mintea mea
Dar nici unul pentru mine,
Toate, spre mărirea Ta”
(AlexandrinaTulics– Daruri)

După 1989, abolindu-se cenzura, în ţara noastră
se scrie destul de multă poezie religioasă.
Nu totdeauna consistentă, uneori histrionică. Desigur,
pe această temă, am întâlnit şi poezie autentică, sinceră,
emoţionantă. Alexandrina Tulics, cu volumul Fărâme
de lumină Ed. Stef, 2019), se înscrie în această ultimă
categorie.
Capitolele cărţii: Închinare, Naşterea Mântuitorului,
Paşte, Cincizecime, Evanghelizare, Trezire şi veghe, Slujire,
Încurajare, Zidire spirituală, Din iubire de România, An
nou, Diverse şi Meditaţii – relevă că autoarea a avut în
vedere un plan vast, unitar, care tinde, după părerea mea, să
devină o Evanghelie lirică.
În primul capitol, Închinare, poeta îşi defineşte
obiectul adoraţiei şi care este Dumnezeirea în ipostaza
Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). Viaţa autoarei
pare o continuă aşteptate în vederea unirii spirituale cu
Domnul: „Te aştept în fiecare clipă,/ Să Te uneşti cu mine´n
gând,/ Şi sub a Ta sfântă aripă,/ Să mă smeresc, să plâng, să
cânt…” (Te aştept…)
Dumnezeu este izvorul de apă vie care ne astâmpără
sufletul: „Când ne ducem la izvoare…/ Şoaptele să-Ţi
auzim,/ Ne-aplecăm să bem din Tine,/ Sfânt, să Te sorbim.”
(La izvoare)
Poeta se înduioşează de suferinţa lui Isus pe cruce,
când s-a sacrificat pentru mântuirea omenirii (N-am
meritat…, Trandafirul).
Isus este considerat păstorul Mioriţei sacrificat
pentru salvarea turmei (Mioriţa spre Cer).
Cuprinsă de extaz, autoarea zboară spre cer, contopită
cu Duhul Sfânt (Dans îngeresc). Peisajul este paradisiac:
„Mă duc…/ Cu Domnul pe Cale,/ Şi-n sfânta splendoare,/
M-ascund./ Şi nu ştiu,/ E totul doar cer, armonie?/ Culori
curcubeice, sfânt, îmi zâmbesc…/ E-ndemnul ce Duhul
Sfânt îmi trimite,/ Să intru/ În Alb de Lumini,// DECOR
DUMNEZEIESC!” (Decor dumnezeiesc)
Coborând pe pământ, înalță numeroase rugăciuni
lirice către Tatăl Ceresc (Flori nemuritoare, Spicul).
Poeta se simte aleasă de Dumnezeu pentru a
îndeplini o misiune pe pământ, aceea de a-l cânta cu
înfocare: „Din Toate!/ Ţi-ai făcut un veşnic cânt./ Şi-n
sfânta splendoare divină,/ Prin Duh purtător de lumină,/ Ai
coborât pe Pământ,/ Tu m-ai chemat şi pe mine,/ … Să mănveţi să-Ţi cânt.”

(Partitura dragostei Divine)
Credinţa sublimă o face pe autoare să dorească să
devină Mireasa Mirelui Ceresc (Iubire de Fiu şi fii).
Capitolul Naşterea Mântuitorului exprimă bucuria
Sfintei Fecioare la naşterea Fiului, dar şi tristeţea la gândul
că va fi jertfit: „Şi magii şi păstorii cântă/ Şi totul pare ca
devis/ Co ochii plini de duioşie,/ Maria, pruncul şi-a privit.//
O, noapte dulce, preasfinţită/ Ce ne-ai adus din raiul sfânt/
Isus, Odrasla pregătită/ De jertfă pe acest pământ.” (O
noapte preasfinţită)
Poeziile din capitolul Paşte ne transmit extazul
sufletelor creştinilor la vestea Învierii Fiului (Cristosul
Înviat). Alte texte exprimă gratitudinea noastră faţă de Cel
care ne-a mântuit: „De n-ai fi fost la Golgota în chinuri/
Şi atârnat între pământ şi cer,/ N´aş fi ştiut căci fără Tine,/
Sunt gol şi muritor, şi pot să pier…” (De n-ai fi fost)
Capitolul Cincizecime este dedicat acestui eveniment
divin şi misterios, în care un foc ceresc, care nu ardea, a
coborât asupra apostolilor învăţându-i instantaneu limbile
în care să popovăduiască: „Un vâjâit de car, de foc!/ Cu
limbi focoase din´nălţime,/ S-au coborât într-un Sfânt Grai/
E… graiul Domnului-Iubire!/ Şi… câţi erau,/ Toţi la un loc!/
Să se închine-n mulţumire,/ În Duhul au fost botezaţi/ Şi…
limbi… o mie!” (Cincizecime – Foc Ceresc)
Versurile din capitolul Evanghelizare aduc mulţumiri
Domnului care iartă păcatele celor care au rătăcit calea
dar se întorc spăşiţi (Flămândul). Însăşi autoarea, după ce
a greşit pe căile vieţii, cere milostivenia lui Dumnezeu:
„… Eram o barcă în derivă,/ Fără busolă pe ocean/ În
valurile-n spume-nfuriate,/ … Şi aruncată-n uragan!/ Dar
muzica aceea – mângâiere,/ O „alifie” pentru suflet biruit,/
Din Ungerea Divină – Tămâiere,/ Din Mila LUI Divină, de
Iubit./ Mă regăsise!/ M-a´nconjurat cu muzica cerească,/

Apoi, Cuvântul, Rugăciunea, Mărturia,/ … El m-a primit
în viaţa Lui Dumnezeiască,/ ´n luminile ce aduc bucuria./
M-adăposteşte, sfânt, sub Mâna Lui,/ Din Ea mănânc,/ Fără
nesaţ… Iubirea.” (M-am întâlnit cu El)
Poeta îşi închipuie că şi Iuda, având mustrări de
conştiinţă, se roagă de Isus ca să fie iertat (Rugăciunea
nerostită a lui Iuda Iscarioteanul).
Alexandrina Tulics este conştientă că nu putem
păstra curat Cuvântul Domnului fără să ne menţinem într-o
stare de Trezire şi veghe. Textele din acest capitol sunt
virulente. Poeta se revoltă împotriva conducătorilor corupţi
care au trădat interesele ţării, devenind nişte Iude (Iubire în
zdrenţe). De asemenea, apostrofează pe bogaţii care nu se
gândesc la semeni (… Bogaţilor).
Autoarea deplânge faptul că sunt prea puţini
credincioşi şi prea mulţi atei (Prea puţini… şi prea mulţi).
În capitolul Slujire, poeta îi cere lui Dumnezeu să
o menţină pe calea adevărată, dreaptă: „Nu mă lăsa…/ Să
mănânc,/ înainte de a-i dărui… săracului.// Nu mă lăsa…/ Să
dorm când trebuie să mă rog.// Nu mă lăsa…/ Să vorbesc cu
şoaptele întunericului.” (Nu mă lăsa…)
Autoarea mulţumeşte Domnului că i-a dat inspiraţie:
„E vremea mea de rod!/ M-a altoit Stăpânul în grădină,/
Cu-al Său Altoi, din Duhul Sfânt,/ Mi-a curăţat şi scrisul
şi vorbirea,/ Şi m-a´nvăţat să-I cânt…” (Talantul este al
Domnului)
După ce poeta îl compară pe Dumnezeu cu o ploaie
binefăcătoare (Ploaia) datorită căreia avem roade bogate
(Îţi mulţumim), în capitolul Încurajare Alexandrina Tulics
mărturiseşte că nu se teme de nimic decât de Domnul: „Nu
mă tem de valul care,/ Bate rău şi e turbat,/ Eu mă tem
de Domnul care,/ S-a jertfit şi m-a iertat./ Nu mă tem deameninţare,/ Când e valul furios,/

Ci, mă tem de Domnul
care,/ M-a făcut sfânt, credincios./ Nu mă tem de întuneric,/
Şi de tot ce e spurcat,/ Ci, mă tem de Domnul vieţii,/ Care
m-a eliberat!” (Nu mă tem)
Un capitol separat, Zidire spirituală, este dedicat
lucrării Domnului asupra sufletului păgânului pentru a-l
transforma în creştin: „Ai scos neascultarea cea firească,/
Şi-ai semănat în locul ei/Înţelepciune, ca să crească!/ Ai
rupt vlăstarul necredinţei,/ L-ai scos din rădăcină,/(…)/
Ai lăstărit în mine pacea,/ Şi lângă ea neprihănirea,/ Iar
lângă cele două,/ Sora sfântă – Bucuria./ Un strat frumos,/
Ce-ai semănat în mine,/ Udat de mâna Ta, STĂPÂNE!”
(Prelucrare)
Poeta se simte extrasă din colbul efemer şi mântuită
(Cules din Colb).
Din iubire de România reprezintă un capitol în
care se relevă, pe de o parte, patriotismul înalt al autoarei
pentru această ţară pe care o consideră cea mai frumoasă
din lume (Scumpii mei Carpaţi, România, ţara mea), iar pe
de altă parte, revolta împotriva celor care uneltesc pentru
dezmembrarea ţării (Regionalizarea României – Trezeştete Române!) şi pentru falsificarea istoriei noastre (Trăiască
Domnul peste România).
Orice an trecut cu bine reprezintă pentru poetă un
dar de la Dumnezeu căruia trebuie să-i mulţumim (Încă un
an, A mai trecut un an!). Tot în acest capitol (An nou), poeta
compune şi o colindă lui Isus (Colindul lui Isus).
Ultimul capitol liric, Diverse, începe cu deplângerea
soartei copiilor ai căror părinţi nu sunt demni de acest nume
(Lacrimi de copil). În altă poezie, autoarea suferă din cauza
plecării copiilor şi tinerilor, la muncă, în străinătate: „E
mult de-atunci…/ Şi-n pribegie, copiii mamei au plecat./
Bucate? … Toate sunt pe masă/ dar nu mai sunt cei ce-au
mâncat.// Cu lacrimi mama îi hrăneşte/ Prin rugi, suspin
din depărtări./ Din câţí erau cu ea la masă,/ Acuma_ …
Nu-s mai nicăieri…” (Părinţi şi copii).
Ca o concluzie, poeta se autocaracterizează astfel
într-o poezie antologică: „Sunt tot ce El mi-a dat pe sfânta
Lui cărare,/ Sunt om făcut din milă şi înţelepciune,/ Sunt
făcut după chipul şi asemănarea Sa./ Sunt lacrima-n
tristeţe,/ Sunt zâmbet cald şi lin;/ Sunt parte cu Tine în
bucuria slavei,/ Sunt parte din Tine, Duh Preasfânt./ Cine
sunt?/ Sunt o fiică de Împărat!” (Cine sunt?)
Cartea se încheie cu Meditaţii pe teme creştine,
care nu sunt altceva decât maxime şi reflecţii educative. Să
exemplicăm: „Adevărata înţelepciune înseamnă a preveni,
a înlătura păcatul înainte de a se apropia”; „Domnul Isus
Cristos a fost trădat, dar, El n-a trădat niciodată. De ce
parte eşti?”; „De ce poate Domnul să ne iubească pe toţi
iar noi iubim… selectiv…? El ne consideră pe toţi creaţia
Lui, pe când „unii” dintre noi se consideră SINGURA Lui
CREAŢIE!”; „Diploma de teologie nu te califică pentru cer
ci doar pentru… amvon. O inimă iertată şi un cuget curat
este calificarea pentru veşnicia împreună cu Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt.”
Multe din asemenea maximene incită la meditaţie
profundă.
Concluzii:
Poezia Alexandrinei Tulics, autentic religioasă, este
scrisă într-un stil clar, curat, direct, confesiv. Unele texte
sunt autobiografice, altele îndeamnă pe cititor să urmeze
calea dreaptă, creştină. Scopul vieţii autoarei este slujirea
Domnului ceea ce o împăcă, desigur, cu existenţa. Poeta
tinde să realizeze, din Fărâme de lumină, o Evanghelie
lirică.
Se poate compara poezia simplă a Alexandrinei
Tulics cu o apă limpede care pare puţin adâncă, dar când te
cufunzi în ea îţi ajunge la inimă.
Lucian Gruia

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.