Fragment din cartea „Comuna Luna istorie. Trăinicie și adevăr pe Valea Arieșului”

Ion Mazere Luneanu

Lucrarea de faţă este prima
încercare de acest fel,
referitor la trecutul zbuciumat şi
puţin cunoscut al comunei Luna
din judeţul Cluj. Un trecut în
general asemănător altor comune
din Transilvania. Totuşi, un anumit
instinct caracteristic locuitorilor
acestei comune, privind conservarea şi
perpetuarea românismului, le asigură un loc
meritoriu în istorie. Refractari la presiuni
din afara şi imuni la influenţe străine,
lunenii au evoluat statornic secole în
şir într-o colectivitate trainică de
români neaoşi, neamestecată cu
alte populaţii. Din acest punct
de vedere trecutul lor trezeşte
nu numai admiraţie ci şi
interes pentru istorie.
Se încearcă pe
parcursul lucrării anumite
explicaţii, cu toate că unele
argumente pălesc în faţa realităţii cuibărite aparent în mit.
Prin urmare se subînţelege că nu s-a spus şi nu se va putea
spune tot despre trecutul acestei vechi comune româneşti,
aşezată în inima Transilvaniei.
Convinşi că mai sunt şi alte dovezi incontestabile ce
aşteaptă să fie scoase la lumină, oferim şi altora îndemnul
de a-i mări avutul şi a-i îmbogăţi zestrea. Lucru firesc
dacă ţinem cont de faptul că societatea omenească este
o idee generală şi concret nu există decât unităţi sociale
sub numeroase forme ca întindere şi preocupări răspândite
pe întreg teritoriul ţării cu tot ceea ce le este comun şi
particular fiecăreia. Noi avem în vedere comuna Luna şi,
în cadrul ei, familia cu interesele şi aspiraţiile ei inerente,
care sunt o realitate de seamă nu o schemă, nici o idee
generală sau vrerea cuiva, ci un fel de matrice ancestrală.
Din considerentele de mai sus, am intitulat lucrarea
„Comuna Luna. Istorie” cu subtitlul „Trăinicie şi adevăr
pe valea Arieşului” Un titlu care ne permite libertatea
evitării unor tipicuri în abordarea tematicii propuse, cât
şi posibilitatea punerii în valoare într-o formă cât mai

adecvată a întregii bibliografii identificate.
IZVOARE – Încă din start, s-a întâmpinat
o greutate neprevăzută, în sensul că arhivele
comunei, corespunzătoare primei părţi a
lucrării, au dispărut pe timpul celor două
războaie mondiale, sau altor evenimente.
Aceeaşi soartă au împărtăşit-o arhivele
bisericii şi şcolii. Privind alte surse locale,
posibile până acum câteva decenii, după
un obicei al lunenilor, la
căpătâiul mormântului în
loc de piatră funerară cu
înscrisuri adecvate, plantau
un prun, iar aceştia s-au
transformat cu timpul într-o
pădure. Frunzişul lor acum
mustind o viaţă cu freamătul
nedefinit imprimat pe pânza
cernită a nopţii eterne, care
mai mult decât provocarea
la meditaţie, cu ce să ne
ajute?
În arhivele statului,
filiala Cluj, fondul Comunei Luna cuprinde: un registru al
parohiei completat cu intermitenţă, referitor la botezaţii,
cununaţii şi morţii în perioada 1824-1877; patru registre
matricole pentru şcolari pe anii: 1910/1911; 1912/1913;
1915/1916 şi 1920‑1922. Extrem de puţin ca să nu spunem
nimic, pentru a satisface nevoia de documentare pe o
întindere în ani ca cea propusă.
În aceste condiţii, pentru a descoperi orice indiciu
legat de trecutul comunei, s-a apelat la studiul altor
izvoare; culegeri de documente istorice; publicaţii rare
române şi străine aflate în Biblioteca Academiei Române
şi Biblioteca Centrală de Stat Bucureşti; lucrări istorice de
referinţă; diferite fonduri arhivistice din Cluj, Alba Iulia,
Iaşi, Bucureşti,Târgu Mureş şi M. St. M., din Ministerul
Apărării Naţionale; studii istorice; sematisme şi alte
documente publicate de Episcopiile Blajului şi Sibiului;
anuare; reviste; colecţii vechi de ziare; exponatele şi
inventarele muzeelor de istorie şi arheologie din Turda şi
Cluj; comunicări referitoare la descoperiri arheologice şi
colecţiile de antichităţi din zona Turzii, cărţi de specialitate

ale istoricilor străini (unguri şi saşi) privind Transilvania,
amintiri ale unor cetăţeni localnici în vârstă. De fapt,
aceste izvoare erau în atenţia noastră chiar dacă arhiva
comunei ne-ar fi stat la dispoziţie.
Cercetarea acestor documente ne permite astăzi nu
numai posibilitatea reconstituirii aproximative a drumului
străbătut de luneni prin barajul secolelor, dar şi satisfacţia
descifrării tonusului colectiv al acestora din mărăcinişul
de sensuri şi interese obscure ale stăpânilor de pământ
străini de neam.
Alte surse ce semnalizează indirect unele date
necunoscute, sau detalii la datele publicate sumar, se află
din păcate în arhivele din Budapesta şi Viena, a căror
consultare ne-a depăşit. Prin urmare asupra unor detalii
mai trebuie insistat, chiar în probleme majore cum ar fi
participarea lunenilor la răscoala lui Horea sau masacrul
de la Luna din 12 septembrie 1848, evenimente care se
presupune că sunt menţionate mai în detaliu în arhivele
amintite, întrucât se ştie că s-au ordonat, de către organele
imperiale, cercetări şi rapoarte referitoare la aceste cazuri.
Referitor la individualizarea bibliografiei folosite,
pentru economia cărţii vezi notele, trimiterile din text la
surse şi anexele.
Remarcăm de asemenea că cele mai multe date
despre trecutul comunei s-au obţinut din unele documente
care constituie sursa altor interese, ori preocupări, ca
atare trebuie preluate în mod critic.
Exemplu – atestarea comunei Luna la 1270 rezultă
dintr-o scrisoare de danie a regelui maghiar, prin care
moşia Luna este donată lui Petre şi Iacob, fiii lui Samson
din Grind, pentru servicii aduse coroanei cu prilejul
unor lupte. Scrisoarea este însă astfel redactată, încât
nesocoteşte deliberat interesele celor ce au avut sau lucrat
acele pământuri până atunci. Noi preluăm data ca un fapt
incontestabil, dar ne ocupăm şi de cei vitregiţi cu acest
prilej de propriile lor pământuri. Vorba aceea – oricât vrei
să ascunzi pisoiul în sac, tot i se văd unghiile.
În anexele finale sunt reproduse integral sau
parţial unele documente, cu intenţia vădită de a sprijini
veridicitatea lucrării şi a da cititorului satisfacţie să
consulte unele documente în premieră.
STRUCTURA LUCRǍRII – Pentru a reda
materialul adunat într‑o formă convingătoare, atractivă
şi a uşura lectura, cartea a fost împărţită în două părţi.
Partea întâi de la anul 1270, de la atestarea documentară
a comunei, până în 1918, unirea Transilvaniei cu Ţara.
Partea a doua a lucrării cuprinde perioada după anul
1918.
Partea întâi (vol. I) este structurată la rându-i în
XVI capitole. Fiecare capitol reflectă într-o succesiune
cronologică, evenimentele istorice mai importante la care
locuitorii comunei au participat. S-a adoptat această
soluţie întrucât, cu aceste prilejuri, exacerbarea intereselor
contradictorii, atitudinea, fermitatea şi capacitatea de
sacrificiu a lunenilor ies cel mai bine în evidenţă. În plus,
ne fereşte totodată să nu alunecăm pe panta amănuntelor
nesemnificative.
Împărţirea pe capitole, intitulate sugestiv, nu
influenţează negativ asupra unităţii lucrării, dimpotrivă,
ajută în lectură, şi la reţinerea momentelor esenţiale din
trecutul comunei.
Mai precizăm că patru capitole: Unele probleme
privind viaţa social-economică; Biserica; Şcoala şi
învăţătura de carte şi Luna şi românismul său, sunt
desprinse din contextul succesiunii evenimentelor pe ani,
pentru a le da un contur mai unitar. Şi, chiar dacă se
suprapun în timp cu alte capitole, nu se repetă nimic.
Să mai amintim că, într-o lucrare cu caracter istoric,
am evitat pe cât posibil prea multe tabele şi statistici, cum
ar fi cerut, spre exemplu, Şcoala şi învăţătura de carte s.a.
Nu am ezitat însă să prezentăm unele tabele sau anexe
din care cititorii să poată observa evoluţia arborelui
genealogic al familiei lor.
Excepţie face capitolul „Unele probleme privind
viaţa social-economică la Luna”, unde, pentru a putea
pătrunde în mecanismul complicat al relaţiilor feudale,
pe un domeniu atât de restrâns, s-a dovedit util a cita în
text, un număr mai mare de documente, unele parţial,
cu referire directă la Luna. În acest capitol, considerăm
că numai prin utilizarea din plin a amănuntelor, putem
face înţelese textele sumare sau fragmentare, referitor la
relaţiile economico-sociale impuse supuşilor de către unii
nobili cu părţi de moşie în hotarul Comunei Luna. Mai
cu seamă că aproape toate documentele folosite cu acest
prilej, nu au fost publicate în nici o lucrare, sau studiu,
încât simpla citare a sursei, tot nu ar folosi prea mult.
Suntem conştienţi că indiferent de formă şi
structură, tratarea unei perioade atât de îndelungată
(peste şapte secole) fie şi pentru o singură comună, având
la dispoziţie date fragmentare, unele din surse indirecte şi
lapidare, cu perioade insuficient acoperite menţionate în
documente, poate da pe alocuri o argumentare incompletă.
De asemenea, datorită unui număr mare de documente
descoperite şi puse pentru prima dată în valoare, traduse
din limbile latină medievală, germană sau maghiară, nu e
exclus să se fi strecurat cu acest prilej şi unele mici erori,
pentru care cerem anticipat scuze şi primim cu plăcere
orice sugestie sau îndreptare.
Pornit la drum să îndeplinesc dezideratul ce m-a
frământat de copil, parcursul s-a dovedit cu mult mai greu
decât credeam iniţial.
În acest cadru, sunt tentat să mărturisesc, fie şi
reţinut, o intimitate, mai degrabă decât banala figură de stil
că – încrezător în utilitatea a ceea ce fac, grăbit, am folosit
când „chei false”, când am bruscat poarta trecutului.
Poartă ce putea fi deschisă pe îndelete şi cu eforturi mai
mici de către alţii. Deh!
Totuşi ca unul din beneficiarii spirituali, ce am avut
privilegiul de a mă fi născut la sat, acolo „unde s-a născut
vecinicia”, între mine şi trecut s-a stabilit o permanentă
înţelegere şi în acelaşi timp un permanent conflict. Pentru
că numai încercând să scrii, despre trecut îţi dai seama ce
muncă incomodă îţi asumi, căutând să echilibrezi cât mai
perfect dorinţa cu probitatea cuvântului scris.
În asemenea condiţii de multe ori îmi apărea
în memorie celebrul aforism filozofic al marelui poet

transilvănean Lucian Blaga care îndemna – „Sapă numai
sapă, sapă/până dai de stele-n apă”. Deci, înţelegând
bine sensul aforismului citat şi dreptul de a fi, dar mai cu
seamă datoria de-a confirma prin ceva trecutul originii,
m-a determinat să „sap” ani de zile în adâncul prăfuit al
dosarelor de arhivă vechi, pentru a aduce în actualitate cât
de cât obârşia şi trecutul satului. Astfel pătruns încetul cu
încetul dincolo, în trecut, pe măsură ce înaintam câştigând
teren, constat că rezistenţa mai mare întâmpinam nu din
partea trecutului, ci a prezentului, întruchipat de unele
persoane cu competenţă, infatuaţi, care privesc în jos
şi înapoi peste umăr, sceptici şi bănuitori la iniţiative
singulare, dispuşi mai degrabă să le frâneze. Iată de ce
găsesc potrivit a restabili adevărul acestor angoase, prin
a preciza că numai din respect şi simpla plăcere m-am
apropiat de memorie, de faptele străbunilor noştri şi chiar
de trecutul satului natal. Ca să aflu pe parcurs că, fără
să ne dăm seama, le îmbrăcăm chipurile şi le repetăm
praznicele, iar la nevoie le folosim paloşele, adesea
întâmplător, fără substanţa trecutului cultivat cu grijă şi
fără să bănuim cât câştigăm şi ce pierdem. Mai cu seamă
că faptele şi numele lor anonime se simt peste tot, cum
vin, vin din bezna timpurilor şi se vor dovedite, cultivate
şi perpetuate cu aceeaşi speranţă ce nu i-a părăsit pe ei
niciodată.
Cu aceste îndemnuri fireşti, ajuns adesea pe căi
nebătătorite şi ostile înţelegerii mele, nu de puţine ori
m-am poticnit copleşit de temeri ascunse că nu voi reuşi să
ajung până la capăt. La acel capăt ce vegetează anonim în
mitul foşnetului nedesluşit al pădurii de pruni de pe obrejă,
ce străjuie comuna ca un cerber.
Neliniştea de un fel aparte, se amplifică pe măsură
ce foamea pentru limitarea nemărginitului, creştea invers
proporţional cu împuţinarea propriilor mele mărginiri.
Astfel peste zece ani de căutări şi documentare
în biblioteci şi arhive a fost singura mea satisfacţie,
împărtăşită rar într-un cerc foarte restrâns, familie, câţiva
săteni de inimă: dr. ing. Gheorghe Indre, preot Popescu
Nicolae, preot Iura Vasile, Reteşan Simion, Hăşmăşan
Cornel, Rusu Emanoil, Mărginean Mihail, Nemeş Chimu
şi prietenul col. Suciu Ioan, lăsând totuşi unele probleme
aparent învăluite în mit. De fapt „mitul” la care mă
refer a fost mai mult amplificat de dovezile găsite şi de
argumentele aduse. Întrucât cartea nu şi-a propus să
explice imposibilul, adică ce şi cum s-a înfăptuit la Luna zi
de zi, generaţie de generaţie, cu bucurii, dureri şi poticniri,
ci să incite imaginaţia cititorului în jurul acestei realităţi
aparent incredibile – Cum lunenii, aceşti oameni simpli,
într-un habitat restrâns, expuşi la tot felul de nedreptăţi
sociale, economice, politice, naţionale şi spirituale, umiliţi,
ameninţaţi şi torturaţi de atâtea ori, au reuşit totuşi să
ocrotească în felul lor acea motrice ancestrală încastrată
durabil în memoria colectivă a satului românesc şi să-i
asigure o evoluţie ascendentă şi neîntinată, indiferent de
obstacole.
Această realitate trezeşte interes şi dorinţa de
cunoaştere cu atât mai mult cu cât trecutul îndepărtat al
comunei, abia se mai întâlneşte risipit într-o seamă de
documente rămase întâmplător până la noi. Documente
care din păcate nu au constituit interesul şi preocuparea
nimănui, pentru a le aduna şi pune în evidenţă. Vorba
lui Moş Gh. Tulai-Pâca care spunea odată: E păcat că
din comuna noastră s-au ridicat atâţia oameni harnici,
răspândindu-se în toate colţurile ţării. Sunt printre ei mulţi
profesori, ingineri, medici, ofiţeri…, dar despre Luna, acest
sat de români vrednici se ştie prea puţin. „Păcat”. Şi repeta
bătrânul cu un glas tremurat: „E tare păcat”.
În această perspectivă ceea ce încercăm noi acum,
nu este decât o sumară restituire Comunei, din bogăţia
prea plinului său, când neglijat, când prădat – un gest prea
minor pentru meritele acestei frumoase comune de români
neaoşi, numită Luna, cu un trecut atât de îndelungat şi
bogat în fapte, cu săteni mândri de originea şi românismul
care le-a devenit crez şi cutezanţă, după cum vom constata
în cele ce urmează!
Poate că ni se pare nouă sau aşa este – probabil că
nicăieri cadrul natural şi vrednicia oamenilor nu-şi revarsă
cu mai multă splendoare abundenţa ca aici la Luna

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.