Lansări de carte la Muzeul Național al Literaturii Române

În ziua de 21 decembrie 2019, ora 11,30, în sala
mică (D.P. Perpessicius) din clădirea Muzeului
Național al Literaturii Române/București, celor prezenţi,
cca. 40-50 de invitați, editura Betta și revista Arena literară,
prin reprezentantul lor, scriitorul Nicolae Roșu, le-au
pregătit un festin literar de zile mari: multipla lansare de
carte, constând în prezentarea volumelor editate în contul
premiilor la ediția a III-a/2019 a Concursului Național de
Proză Scurtă „Nicolae Velea”. Acestea fiind: „Triunghiul
Bermudelor” de Dan Tipuriță (premiul I); „La porțile
vieții” de Eugenia Duță (premiul II) și „Don Quijote pleacă
la război” de Tudor Cicu (premiul III), dar și premiile
speciale – Ana Dobre-Pelin cu „Secretele Otiliei” (premiul
Constantin Stan); Marina Costa cu „Ocrotiți de sirene”
(premiul Fănuș Neagu) și Anca Preda cu „Exod în lacrima
lui Dumnezeu (premiul Ludmila Ghițescu).

Nicolae Roșu are trac şi emoții cât cuprinde. E firesc.
Sala e plină cu scriitori, oameni de cultură, îndrăgostiţi de
poezie şi literatură veniţi din toate părţile. Printre aceștia:
Victoria Milescu, Nicolae Georgescu, Emil Lungeanu,
Geo Călugăru, Victor Atanasiu, Florentin Popescu, Marian
Ilie, Lucian Gruia, Aureliu Goci, Marian Dumitru ș.a.
Nicolae Roșu în poziția de moderator face tot efortul să
capteze prezența cu sufletul pe care ni-l pune în palme, iar
ascultătorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află
dinaintea unui festin literar, ca cel de la o gală a Poeziei.
Prezentarea sa are ca țintă informarea invitaților cu privire
la cărțile editate la Betta și premiate la concurs, de a afla
clasamentul prozelor trimise juriului și numele celor șase
autori care se află dinaintea invitaților prezenți la marea
confruntare cu criticii și scriitorii care le-au citit cărțile
editate. În timpul prezentărilor mă gândesc la cele spuse
cândva de criticul Eugen Simion, care arăta într-o mai
veche lucrare că astfel de clasamente sunt, fireşte, absurde
fiindcă nu putem afla, ori şti vreodată dacă scriitorii care
se bucură de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei
mai citiţi. Istoria universală a marilor creaţii e memoria
generaţiilor ulterioare, iar după Borges, aceasta nu exclude
invenţia sau eroarea. Parabola celui care alergase pe o
sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord
cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul
de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a
demonstra că şi în căutarea unui clasament, indiferent cine
l-ar propune, se pot creea erori, omenești de altfel. Dacă
vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel
navigator gonind către Polul Nord şi constatând
la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză
busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud
de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o
banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului
„mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai
către Sud. La prima vedere, ori în amintire,
aventurile, fie că ascund cerințe ale imaginaţiei,
fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului
care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna
prestidigitatorului (scriitorul), acolo pe câmpul
tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii donquijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare
spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de
istorii. Iar memoria scriitorului e un labirint
continuu. Scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din
povestea sa Frumusețea la liman.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele
spuse de scriitorul Florentin Popescu: „câtă viață, atâta
literatură”, reprezentând nu numai definiția realismului în
scriitura autorilor de față, ci și adevărul de netăgăduit care va
avea asupra cititorului și un mare câștig: va învăța din cărți
tot atât de mult cât au învățat scriitorii de la viață. Cititorul
știe că lui Don Quijote al lui Cervantes (tratat în eseul din
cartea mea) lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta
iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Gândesc
și eu ca Don Quijote pentru că și cititorul are propriile
lui vise înregimentate în diverse bătălii. Lumea întreagă

dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față (ne
sugera Nicolae Roșu) se desfășoară în fața cititorului ca
un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul
care se va apleca asupra câte unui autor, este o chestiune
secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul
nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților, îmi vine mie
în minte. Cuvântul ca și lumina este o chemare…, a unui
om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a
defini logic lumea în care trăim. Iar modalitatea prin care
criticul va face comuniunea dintre autor și cititor „poate fi
construit pentru a reliefa un portret de scriitor, sau poate
fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini”,
spune moderatorul. „Oricare carte dintre acestea de față,
nu e o carte ușor de citit, e o carte grea – precizează
Nicolae Roșu -, o carte care induce și cititorului spaimele și
gândurile coșmarești din viața personajelor.” Ascultăm cu
toții cuvântul criticilor care i-au citit pe cei premiați:
Aureliu Goci crede că prozatoarea Ana DobrePelin are avantajul unui critic literar cu o revistă în care
publică aproape constant și chiar norocul unui loc cenaclist,
în care e un privilegiu „să te întâlnești tot mereu printre
scriitori și poeți cu o notă de originalitate în literatura de
azi”. E autoarea care fructifică interesant rezultatul privirii
înapoi, în timp ce relevă o lume-palimpsest dezvăluită
cititorului printr-o succesiune de tablouri transpuse în
cuvânt, așa cum au fost înregistrate de imaginația sa
coordonată critic. Despre Marina Costa spune că este o
prozatoare cu amprentă originală și cu ea s-a schimbat ceva
în profilaxia frazei feminine. Proza sa vine dinspre mit spre
realitatea imediată și invers, liantul acestor teritorii fiind
visul de detașare al prozei, ca niște flash-uri transmise de
memoria afectivă.

Ion C. Ștefan
ne vorbește despre
cartea prozatoarei
Eugenia Duță, ca
despre o poveste care
învăluie altă poveste.
Remarcă aici, un „mit
al prințesei” aflat
mereu în căutarea
adevărului care se tot îndepărtează ca o „fata-morgana”.
Atmosfera generală indusă cititorului este a unui roman
autobiografic romanțat.

Victor Atanasiu dă, în cazul prozatoarei Ana
Dobre-Pelin, verdictul de critic orientat spre proză și
care convinge cu acest roman „Secretele Otiliei”, fiind o
excelentă prozatoare feministă (e completat de Nicolae
Roșu care citează dintr-o cronică a doamnei Eliza Roha:
o bună „regie narativă” are proza care îți sare în ochi).
Despre Dan Tipuriță (cunoscut îndeosebi ca poet), spune
că își cunoaște bine meșteșugul poetic/liric și continuat
în proza cu accente baladești. La Marina Costa, spune
criticul, se observă că a surprins corect tragicul eveniment
într-o proză de ficțiune a unei realități izvorâtă și din
fabulația cronicarilor vremii. În cazul prozatoarei Eugenia
Duță, criticul e convins că aceasta stăpânește bine
scriitura romanului psihologic și sentimental și ține bine
frâiele unei opere de ficțiune. Amprenta generală e a unui
triumf al imaginarului. La Anca Preda („poetă a calmului
caligrafiat”), simte în versificație „o vânzoleală teribilă”
a cuvintelor. Proza lui Tudor Cicu se distinge prin trăiri
tragice, având (ca prozator) capacitatea de a medita pe teme
clasice – în eseu – și tot aici, remarcă „împletirea firească
între teme diferite”, dar și o „simplitate de ton în scriitură”.
Ceva în stilul lui Ortega Y Gasset.

Florentin Popescu (ceva mai reținut), spune că ar
trebui să fim mai prudenți cu superlativele folosite pentru
a nu cădea în autopastișare. Conform conceptului enunțat
„câtă viață, atâta literatură”, crede că Ana Dobre-Pelin este
o prozatoare autobiografică care are în scriitură și conotații
livrești. Despre prozele scurte din cartea lui Tudor Cicu,
criticul indică două direcții tematice: copilăria și trăirile
oamenilor într-un sat de câmpie. Vorbește despre proza
„Întoarcerea clopotului acasă”, amintind că și în concepția
țăranului de la câmpie, clopotul bisericii „e pivotul în
jurul căruia se desfășoară drama satului și a familiei care
generează toată atmosfera povestirii”, iar autorul ei a intuit,
în această povestire, „motivul clopotului” și conduce proza
excelent. Încheie spunând: „autorul acestei cărți de proze
scurte „a descoperit cheia de la ușa fermecată”. La Marina
Costa, până și cititorul simte în prozele autoarei „drumul
pe care l-a adăugat Andersen în poveste”. „Ocrotiți de
sirene”, fiind o carte cu povești marine scrisă pe tărâmul
documentației, pare a se apropia de proza de aventuri a lui
Radu Tudoran.”

Nicolae Georgescu vine în fața auditorului cu o
„critică verbală, de impresie”… de moment, am spune. Pare
a nu fi de părerea lui Florentin Popescu, arătând că în proza
Anei Dobre-Pelin, „găsim mai puțină viață și mai multă
literatură” și îi remarcă „scriitura, nu stilul autoarei”, întrucât
„este un autor care nu discută numai cu sine, cât mai mult
cu publicul. Este un autor matur și un critic cu sine, în tot ce
scrie, foarte percutant”. Despre Eugenia Duță e de părere
că avem în față „o prozatoare care debordează de viață în
toată scriitura sa”. Vorbind despre „momentul aparatului
critic”, N. Georgescu e de părere că, în acest moment
„critica literară ca instituție este o formulare timidă, când pe
vremuri era o metaliteratură, dar azi recrează din cioburi”
și adiacent va analiza activitatea literară în totalitatea ei,
depistând doar centrele de maxim interes, de actualitate,
punctând pe ceea ce corespunde curiozității și dorinței
oamenilor de a cunoaște îndeaproape preocupările, ideile
și faptele celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri,
explicații despre un fapt ori eveniment, nicidecum a face un
efort în a încerca să descurce iţele a multor întrebări care îl
macină pe cititorul nostru.

Ca ultim vorbitor, criticul, eseistul și prozatorul
Emil Lungeanu face o radiografie la obiect a celor care,
azi, și-au pus sufletul în palmele cititorului. Despre Dan
Tipuriță spune că avem dinainte „un poet care scrie proză,
este autobiografic, dar cu siguranță experimentează ceva
nou.” La acest prozator, ce „parcă scrie în sânge, întrucât
epicul este o reușită în cartea sa, cu toate că liricul se simte
în frazare, proza de față este în sine o evoluție cu mult mai
clasică și mai de actualitate”. Cu alte cuvinte, „realismul dur

al cărții sale este o reușită”. Iar despre „Secretele Otiliei”,
a prozatoarei Ana Dobre-Pelin „interesează nivelul de epic
în narațiune”, chiar dacă romanul „este unul autobiografic”
și autoarea „are un stil îngrijit, își respectă cititorul și
chiar anticipează preferințele cititorului asupra lecturii”.
Emil Lungeanu punctează și faptul că ambii autori, atât
Dan Tipuriță cât și Ana Dobre-Pelin, sunt expuși unei boli
profesionale numită proza.
În final, scriitorul Nicolae Roșu citește un fragment
din „Secretele Otiliei” a prozatoarei Ana Dobre-Pelin și din
„La porțile vieții” a autoarei Eugenia Duță. Argumentează
aceste preferințe ale sale cu pasaje din cronici scrise de Eliza
Roha. Totodată își exprimă bucuria sufletească indusă de
toți cei prezenți, cât și de apariția acestor volume la editura
Betta. Apoi, fiecare autor premiat este rugat să adreseze
participanților la manifestare câteva cuvinte despre carte și
de ce nu: întâmplări deosebite din viaţa lor. Rând pe rând,
sub privirile dornice de povești ale audienței, autorii (sub
regia „punerii în scenă” de bagheta mentorului), au puterea
să exprime cele dinlăuntrul frământărilor cu care și-au scris
cărțile, bucuriile, descoperirile în scris, supărările, trăirile
lor…. Liniștea care se lasă în sala Perpessicius este o cucerire
câștigată doar prin interesul ce va urma în lectura cărților
celor amintiți mai sus cât și vorbelor celor care au făcut
bucuria de a prezenta cărțile mai sus amintite. La final autorii
sunt asaltați de cititorii care le solicită autografe. Discret,
sunt tras deoparte de un participant la această frumoasă
lansare și după ce îmi oferă o publicație independentă
pentru cultură și informare „Gândul anonimului”, îngrijită
și tipărită de Gheorge Indre. Tresar firesc. Cel care îmi face
din revista aceasta un dar de suflet, nu-i nimeni altul decât
ing. dr. Indre Gheorghe, fostul coleg de cenaclu literar de
la căminele A și B (din regie) de pe vremea studenției la
IPB București (Facultatea de Energetică), el cu 2-3 ani de
studenție înaintea mea. O întâlnire neașteptată după 41 de
ani. Răsfoiesc revista în fugă și dau de nume de scriitori
publicați în paginile ei, multe cunoscute: Nicolae Cabel,
Victoria Milescu, Lucian Gruia, Geo Călugăru, Theodor
Răpan, Gheorghe Văduva… și Gheorghe Indre. Despre
această zi, în concluzie pot spune că, în disputa scriitori/
critici, oameni de cultură/cititori, literatura a învins. La toți
am simțit credința că „sabia spiritului” va învinge în timp și
va croi calea spre mai multă îngăduință în lume.
Tudor Cicu

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.