„GÂNDUL ANONIMULUI” ÎN HAINĂ DE SĂRBĂTOARE

Ca un frumos mărțișor de
primăvară am primit, în
ultima zi de Făurar, nr.67/68 al evistei
de cultură „Gândul Anonumului”, ediție
specială, dedicată anului centenarului
Marii Reuniri a românilor într-o mare
parte a străbunei vetre daco-gete. O
ediție generoasă însumând, iată, 128 de
pagini, acum când revista însăși, cu cei
șaisprezece ani ai săi, își trăiește minunata
vreme a adolescenței cutezătoare.
Numărul 67-68, această ediție specială a revistei
„Gândul Anonumului”, revistă de largă respirație de
cultură, sinonimă unui magazin cultural-artistic cum
o denumea un atent cititor, debutează cu un editorial
(pag. 3-11) semnat de domnul general de brigadă (r)
C.S. I dr. Gheorghe Văduva. Cu o narațiune profundă,
meticuloasă și de serioasă analiză filozofică și istorică
editorialul se constituie în sine într-un documentar
pe care conducătorii de azi și de mâine ai României
ar trebui să-l studieze, să-l aprofundeze și să și-l
însușească drept ghid al unei profesii de credință în
slujirea nației și a țării.
Nu rețin, pentru exemplificare, decât o frază
din cuprinsul bogat al acestui editorial, frază nu
numai incitatoare, dar și de adâncă reflexie patriotică
și de conștiință de neam și apartanență națională:
„Anul 2018, spune autorul, anul Centenarului Unirii
– Unirea fiind cea mai mare realizare a milenarului
popor român, de după înfrângerea lui Decebal din
anul 106 de la Hristos Dumnezeu încoace, un fel
de revanșă, de reparație, de reîntregire a unei inimi
sfârtecate a unui neam căruia i s-a înfipt un pumnal
în inimă, dar care a supraviețuit și așa, cu inima
străpunsă, a ajuns la vindecare și reîntregire…”.
Rubrica de Proză a revistei debutează cu două
povestiri ale generalului lococtenent Ioan Bălăei:
„Clasa noastră râde, cântă și dansează” [oarecum
o parafrază după filmul de humor al anilor ʹ20 ai
veacului trecut, cu formidabilul Uteosov] (12-18), un
minunat remember al primei promoții a Școlii Medii
Tehnice din Câmpia Turzii și, respectiv,
„Vânătoare de mistreți” (19-22).
Dacă din prima povestire am
reținut că „…noi, tinerii de azi, dacă avem
ceva de comunicat o facem direct și fără
prea multă «vrăjeală» de-asta [cu stele și
flori, cu soarele și luna]. S-au schimbat
vremurile, tată, noi avem multe griji, multe
proiecte și ne grăbim”. „N-am insistat și
m-am gândit că poate avea dreptate din
punctul lui de vedere. Totuși, oare până unde vom
ajunge pustiindu-ne sufletele?”; continui și cu o vie
rememorare a propriei mele parcurgere mentală a
vremurilor ciclurilor I și II al școlii elementare (post
1948), cu obligațiile de însușirea materiilor de curs,
dar și cu multe activități extrașcolare toate cu scop
formativ și finalitate deosebită în transformarea
noastră ca oameni educați (urmare parcurgeri unor
activități aplicative – grădinărit, plantări de puieți
de pomi, culegerea pufului găoacei de bumbac,
curățarea cuiburilor de cartofi de ouăle gândacului de
Colorado -, dar și concursuri sportive interșcolare pe
comune, raioane, regiuni, spartacheade, manifestări și
concursuri artistice, corale, teatru, brigăzi ș.a.m.d.); a
doua povestire ne poartă, cu talent, (și puțin sadism,
după propriile mele standarde, standarde din care
vânătoare nu este și nu trebuie să fie înscrisă în
rândurile sportului, sportul fiind prin execlență o
activitate de fair-play și de aceea sadice sunt toate
partidele de vânătoare) și vervă la o partidă icognito
de vânătoare de mistreți într-un sector de frontieră. O
singură mețiune mi-ași permite amintindu-i autorului
că un mistreț rănit nu ocolește omul, chiar dacă acesta
este vânător neaoș, novice sau pârât.
Un emoționant poem în proză (Ieri și azi; pag.
23-28) ne dăruiește domnul grl.bg. Gheorghe Văduva
riscând, conștient și parcă voit, să fie catalogat drept
nostalgic, în timp ce corect ar fi să-i spunem un nemuritor
romantic. Eseul „Ieri și azi” nu este recomandat
generațiilor mature pentru a nu risca depresii ce nu
pot fi evitate. Este, însă, mai mult decât recomandabil

generațiilor
conștientizante de după
1989 pentru a afla ce
am avut și ce nu mai
avem, și de ce și din a
cui vină (pentru că nu
se poate să exonerăm
mereu și mereu pe
toți de vină), dar și
generațiilor ce vor
veni pentru a afla că
în acești ani nu toți am
fost nevertebrate și nici
târâtori și nici moluște.
Dar forțele noastre au
fost copleșite, iar tăria
ce ne-ar fi putut-o da
unirea ne-a lipsit, poate
vinovat dar foarte sigur
prin discordia indusă.
Despre
„Pitulata” (pag.29-31,
pagini pierdute, după
părerea mea) semnată
de S.C.Răduică, nu
scriu nimic. Mi-am
impus mie, de vreo
douăzeci de ani și ceva,
să nu comentez nici pe
cei și nici ce spun ei întru anularea sau „blestemarea”
unei epoci din care nu văd decât partea urâtă sau,
voit, urâțită eliminând, parcă, însăși viața lor, uitând
pervers că, poate, fără acea epocă ei înșiși nu ar fi
ajuns să fie în stare să scrie și/sau să poată articula,
fie și numai înjurând, anume motivații de oportunism.
Delectabilă lectură, însă, oferă cititorilor
acestei ediții speciale a Gândul-ui Anonimului Ion
Bembea în amintirile sale „De prin armată…” (32-
41). Povestiri cu tâlc, de aduceri aminte pentru cei ce
au parcurs stagiul militar obligatoriu și moralizatoare/
provocatoare pentru tinerii de azi și de mâine. Nu mă
pot, totuși, abține să nu reproduc, fie doar și numai
două fragmente total disparate ideatic dar vrednice
de ținut minte.Primul fragment se suprapune perfect
peste modul meu de gândire și de aceea îl și reproduc:
„Aflu tot mai des că oameni politici români, de cea
mai înaltă responsabilitate, își exprimă opinia «în
numele României» ca NATO să se extindă până
în Caucaz și în [toată] Ucraina pentru a fi cât mai
aproape de … Moscova. Au încercat alții, Napoleon
și Hitler … Dacă tot nu suntem noi factori de decizie,
iar părerea noastră nu prea contează, de ce oare
vrem să ne facem dușmani?! Prea le arătăm vecinilor
noștri din răsărit tunurile
îndreptate spre ei…”
În ce mă privește o
spun de mult și parcă din
totdeauna: dacă nu vrem
să ni-i facem prieteni, de
ce să ni-i facem dușmani?
Mai ales când vine vorba
de un raport ca între
David și Goliat, noi pe
post de David, dar nu cu
abilitatea și oportunitatea
lui…
Iar al doilea
fragment propus ne spune
că: „Privind în urmă cu
detașare, după mulți ani,
deși la vremea respectivă
nu mă simțeam câtuși de
puțin confortabil în acea
cazarmă cu santinelă
la intrare dar mai ales
la ieșire, acum sunt
în măsură să afirm că
stagiul militar nu este
«o pierdere de vreme»
cum se mai afirmă uneori
ca prioritate absolută;
în armată predomină
educația: te învață să găsești modul, apopi să execuți
orice ordin primit, să te ști subordona, dar să fii
capabil și de a conduce. Aici se formează temeinice
deprinderi de ordine și disciplină ce îți vor prinde
bine toată viața. Te călești din punct de vedere fizic
prin înviorare și sport în orice condiții meteo, fără să
fii cocoloșit ca de mama acasă. Aici aproape nimeni
nu se îmbolnăvea. Egoismul copiilor răsfățați dispare
cu desăvârșire, în schimb apare un sentiment nou, de
solidaritate colectivă”.
Ei da, tot la secțiunea (rubrica) Proză,
fragmentul din romanul „Era dimineață și ploua.
Plecarea tatei”, de Dan Gâju, ne aduce plăcerea
parcurgerii unui veritabil episod epic care, în numai
trei pagini (42-44) ne plimbă într-un univers de timp
și de fapte. O nespusă delectare pentru cititor.
Ediția specială de Centenar a revistei „Gândul
Anonimului” ne răsfață cu un larg capitol de Poezie
(45-67) în ncare semnează: Victoria Milescu (bilingv)
– „Aceeași toamnă ne apasă, copacii-ngălbenesc la
fel/Iar tu privești același soare, aceeași lună cu inel/…”
sau „Atâta toamnă e afară, atâta toamnă e în noi/Cad
frunzele ca niște inimi lăsând în vânt copacii goi”.
Gheorghe Indre: „Din prețioase ore însorite ale zilei/

Ce-nchid în ele frumusețea vieții,/Culeg încă din zorii
dimineții/Entuziasme, bucurii, tristeți și mulțumiri//
dar și câteva izbutite acrostihuri; Gheorghe Văduva:
„Te văd pe o coastă, moșneag cu plete,/Cu sapa pe
umăr și gândul la mâine,/C-o turtă în traistă și-n urmă
cu-n câine,/Pe deal, sus, la vie urcând pe-nedelete//
… Rămâi în sat, unic, pe-o coastă amară,/C-un câine
și-o sapă, țăran, stâlp de țară…”; Marian Dumitru:
„Te-nfricoșau tăcerile-abisale/Ale furtunii strânse-n
ochii tăi/Parcă așteaptă bondarii de văpăi/Să-ți lingă
floarea vieții-ntre petale//…; Nicu Doftoreanu: „Nu
curgea laptele, nici mierea/Când Cuza a luat puterea/
Și nu eram încă regat/Dar el a fost cu-adevărat/Ales
ca domn în două țări/Care de fapt erau surori//”…;
Valentin Rădulescu: „Ochii tot mai reci îndreaptă
timpul spre noi!/Indiferenți, șovăelnici, continuăm
să lustruim/Pereții unei clepsidre anemice,/încercăm
să numărăm câte ape tulburi/au trecut peste nisipul
din ea/Prin caietele copilăriei căutăm bastonașe,/Le
transformăm în toiege cu care/Să trecem de pragul
somnolenței:/A e i o u ă â….
La rândul său, Nicolae Cabel ne prezintă
câteva inspirate sonete, iar Lucian Gruia ne prezintă
„Certitudini evazive: „Mulătăul îmi murmură în
piept,/Someșul îmi curge prin vine,/Copilăria mi s-a
scurs în călimară./Din cer, mama mă acoperă/Cu o
maramă de melancolie//…”
Rubrica Opinii începe cu un dialogîntre
George Canache și Mihai-Neagu Basarab (68-70).
Din multele răspunsuri pertinente mă opresc la o
singură întrebare pentru vigoarea răspunsului oferit:
„G.C.: Considerați că astăzi mai funcționează
cenzura?; M.N.B.: Atâta vreme cât poți fi pedepsit
pentru opiniile tale teoretice, cenzura există.Nu este
ceva rău, în principiu. Depinde de cine o face și cu ce
intenție Fără o minimă cenzură s-ar instala anarhia.
Într-o omenire decăzută și incultă, mass-media este
mult mai puternică decât Academia Română”.
Un alt poem în proză prezintă și dr.ing.
Gheorghe Indre având ca temă energia, resursele
și mediul (76-78). Pe înțelesul profanului (ce bine
făcea dacă desimboliza unitățile de măsurare…)
autorul îl plimbă pe cititor în universul semantic al
energiei, precum și în realitatea, când bună, când rea
a mediului ce ne înconjoară și care nu de puține ori ne
domină. În ce mă privește țin să-l asigur pe autor că,
între mulți cei care, în mod sigur, îl vor condamna,
mă are aproape de el pentru fraza real constatatoare
că: „Tragedia fiecărei resurse de-a lungul timpului
este că au fost și sunt exploatate irațional, aproape
cu sălbăticie, într-o continuă goană după profit,
după îmbogățire și acumulare, lăcomia fiind motorul
dezvoltării societății capitaliste contemporane”.
Între paginile 79-82, la rubrica Evocări,
cititorul ediției speciale a revistei Gândul Anonimului
are rara ocazie să afle câte ceva din viața Poetului
nostru Național, aflat la Viena, la studii, din
povestirea lui Dan Toma Dulciu și despre acțiunile
societăților literare românești, între care România
Jună: „Eminescu considera Societatea Academică
România Jună o Dacie în miniatură, voioasă, activă
și plină de încredere în viitor. Acolo găsim copii de pe
malul Nistrului, alături cu alții din valea Crișului, a
Mureșului, a Dâmboviței și a Dunării. Față cu acest
tablou de frăție nu putem zice decât «Prosit națiune!»
La aceeași rubrică Evocări istorice (pag.83-
84) Dinu Moraru readuce în memoria cititorului
momentele-vestigiile închinate eroilor din 1916 din
lungul Văii Prahovei. Între ele este descris în amănunt
monumentul „Crucea Eroilor Neamului” de pe vârful
Caraiman din munții Bucegi.
Semnatarul acestor rânduri face confidența că
din septembrie 2017 o replică la jumătate de scară,
încă anonimă, creație a promoției 1959 de ofițeri
activi de transmisiuni, cu largul și neprețuitul sprijin al
primarului Gheorghe Brebeanu și al Consiliului Local
al primăriei comunei Runcu (DB) străjuiește „Vârful
La In”, acolo unde au fost auzite primele bubuituri de
tun [Treceți batalioane române Carpații], în războiul
de reîntregire.
Rubrica „Români care au strălucit în ultima
sută de ani” evocă pe Gogu Constantinescu – „un
savant de dimensiune planetară” (85-88) și pe Justin
Capră – „Un Icar al timpurilor moderne” (89-91)
Despre creatorul teoriei sonicității [știința
transmiterii energiei mecanice prin vibrații] scrie în
ediția specială Sorin Mihăilescu, evocând cei 100 de
ani ai teoriei, autorul acesteia (deși autor a peste 400
invenții) confesându-se, cu modestia proprie fiecărui
om de mare valoare și de recunoscută calitate că: „…nu
am realizat multe invenții dar, lucru foarte important,
am lăsat inventatorilor care vor veni după mine
o teorie pe baza căreia să poată să facă ei invenții
nenumărate”. Autorul materialului, domnul Sorin
Mihăilescu, face în cuprins o informare de orgoliu:
„Este greu de crezut dar, este adevărat, România
figurează pe locul al doilea în lume la Secția de
Creație și Creativitate de la etajul 32 al sediului ONU
din New York. Primii trei nominalizați sunt Traian
Vuia, Gogu Constantinescu și Constantin Brâncuși”.
Despre Justin Capră scrie col.(r) Valentin
Tănase, nepot (după cum ne lasă să înțelegem, al
marelui inovator-inventator). În ce mă privește am
avut nespusa ocazie, mijlocită de ing. Alex Forje
(mare admirator și sprijinitor al inventatorului), cel pe
care mi l-am asimilat ca mentor ivit în mod fericit în

unele din cele mai nesigure perioade ale vieții atunci
când, după decenii în kaki m-am trezit deodată în
civilitate, segment de societate despre care nu știam
aproape nimic, am avut ocazia, spuneam, să fiu coleg
cu cel ce a experimentat, primul, aici pe pământ,
nu în cosmos, rucsacul zburător al lui Justin Capră.
Este vorba despre Sebe S. Vasile, cutezător sportiv și
maestru parașutist, născut și crescut pe meleagurile
Chiajnei din marginea de vest a Bucureștilor.
Frumoase și emoționante momente transmise
prin cuvinte ne evocă Gheorghe Țiclete (92-94) despre
Romulus Rusan, inginerul scriitor, autorul mai multor
culegeri de reportaje între care „Expres 65” sau „Râul
ascuns”, dar și autor al volumului „America ogarului
cenușiu”, scris în urma unui stagiu în America parcurs
împreună cu soția sa, poeta Ana Blandiana.
Rubrica Eveniment debutează cu un material
ultraspecializat (pentru un segment îngust al celor
ce își pot reprezenta subiectul tratat la pag.95-98),
în particular fiind vorba de punerea în funcțiune a
Laboratorului de la Măgurele, cel mai puternic, la
acest moment, din lume. Autorul, dr.Ec.& ing. Viorel
Gaftea lămurește, chiar și pe neofitul în materie,
ce deosebește Laserul din România de Laboratorul
(Acceleratorul) CERN din Elveția și anume: „Dacă
laboratoarele de la CERN, Elveția, au rolul unor
acceleratoare de particule, vorbim de electroni, fotoni,
protoni individuali, Laserul accelerează mase, fluxuri
de materie și energii nemaiîntâlnite și necontrolate
pământean, putând verifica teoriile fizicii, reacțiile
supernovelor, fenomenele cosmosului”.
La aceeași rubrică Eveniment, Ioan Bembea
prezintă (99-100) câteva aspecte de la comemorarea
preotului martir Ioan Opriș, la Turda, într-un
ceremonial solemn. „Acum 100 de ani, spune autorul,
la înfăptuirea năzuinței de veacuri a românilor din
Transilvania, Unirea cu Patria Mamă, în semn de
pios omagiu adus eroilor și martirilor de altădată dar
și pentru ca cei de azi să știe că mărețul act istoric
nu a venit de la sine ci prin voința fermă a poporului
român, apăsat de nevoi și suferințe secole de-a rândul
sub stăpânire străină”.
Autorul evocă momentele de coagulare a
dorințelor de emancipare și a eforturilor de realizare
a acesteia de către obiditul popor român aflat sub
administrații străine, vorbește despre pregătirea
delegaților din zona Turdei pentru a merge la Alba
pentru proclamarea Unirii, dar și despre momentul
uciderii mișelește a preotului ortodox Ioan Opriș,
conducătorul grupului de delegați turdeni, de către
jandarmii maghiari chiar în pridvorul bisericii
ortodoxe din Cristiș, din apropiere de Turda.
Tot la rubrica Eveniment, Mihai Șurubaru
scrie (101-103) despre cei 900 de ani ai Ordinului
Templierilor, grupare militar-religioasă ce a luat ființă
în timpul cruciadelor. Cavalerii fondatori au fost 9 eroi
ai luptelor din Ierusalimul Sfântului Mormânt, având
ca mentor pe Sfântul Bernard, abatele mănăstirii
Clairvaux.
Informațiile furnizate de domnul Mihai
Șurubaru, chiar dacă cu zgărcenie relatate, aduc, în
mod sigur, cititorului multe elemente de noutate și/
sau lămuriri istorice despre acest oarecum misterios
Ordin.
Rubrica Eveniment mi-a adus, de asemenea,
în ce mă privește, o informație despre care auzisem
ceva în ultima lună a anului trecut (2018) dar care,
abundând în note critice de cârcotași, a încetat de
a mai fi, cel puțin pentru mine, o știre. Materialul
„Dezvelirea statuii Reginei Maria” (104-105) scris
și semnat de col.(rtg) Petru Gurău m-a stimulat și
provocat să pun revista de-o parte, să mă îmbrac și
să plec spre parcul Izvor din capitală pentru a vedea
„pe viu” statuia reginei. În consens cu domnul Gurău
și eu obișnuiesc să-mi trădez mereu și de câte ori am
ocazia opinia că, pentru noi, românii, cei 61/56 ani de
domnie/regat al familiei de Hohenzollern ne-au adus
nu atât avantajul unor regi „iubitori de neam și țară”
pe al cărui tron se înstăpâniseră, cât avantajul de a
fi avut două regine de excepție: Elisabeta (Carmen
Silva) și Maria, acesteia din urmă datorându-i-se
mult și pentru contribuția la organizarea acțiunilor
sanitare în timpul războiului de reîntregire, dar mai
ales pentru intensa activitate diplomatică în așezarea
rosturilor românești consecutive tratelor de pace.
La rubrica Actualitate și trecut la Luna, nr.67-
68 al revistei Gândul Anonimului, ediție specială de
Centenar, sub titlul „Lunenii și mișcarea de eliberare
națională – memorandisștii” este inserat (pag.106-
114) un fragment din cartea „Comuna Luna istorie,
trăinicie și adevăr pe valea Arieșului” semnată de
Ion Mazere-Luneanu. O mică eroare voită cred, de
autor, transformă deviza pașoptistă pe bazele reale ale
epocii, înlocuind cuvântul libertate („liberte”) cu cel
de dreptate, pentru a face mai penetrantă în conștiința
cititorului ideea lungului lanț de nedreptăți, inegalități
și vrajbă pogorât de administrațiile habsburgomaghiare peste grumazul, viața și destinul populației
majoritare, cea de neam românesc, din zona Turdei
și din întreaga Transilvanie și de peste tot pe unde
grofismul și-a impus „menirea sa civilizatoare”!!!
Fragmentul ales pentru Gândul Anonimuluiediție specială de Centenar se cantonează inspirat pe
acțiunile ferme ale populației românești, sub stindard
memorandist, pentru evidențierea conștientizării
nevoii de emancipare și solidarizare împotriva

impunerilor de tot felul ale administrației ungurești
care, sub cupola legii naționalităților care impunea
că în Ungaria nu există decât o singură națiune, cea
maghiară, arată fără penumbre regimul de tiranie și
de maghiarizare forțată în zona Turdei și a întregii
Transilvanii, deși populația de origine ungurească
în acest areal se afla atunci ca și acum într-o cruntă
minoritate în raport cu majoritatea românească,
forțată, ce-i drept, să locuiască sus, pe versanți și în
vârf de deal și de munte.
Apreciez de mare inspirație alegerea
fragmentgului pentru timpurile pe care le trăim pentru
că nici azi pohtele elementelor ce conduc destinele
populațiilor de origine maghiară nu se deosebesc
de cele ale mijlocului de secol XIX. Este, în același
timp, această alegere, un puternic avertisment asupra
a ceea ce îi așteaptă pe trăitorii ardeleni de origine
nemaghiară o viitoare autonomie, marotă ce se tot
flutură de aproape trei decenii. Ideile lui Appony
întunecă și azi mințile bolnave ale conducătorilor de
drept sau/și autodeclarați ai minorității maghiare, pe
oriunde s-ar afla aceasta.
Tot la această rubrică, domnul Gheorghe Indre
face un necrolog (115-117) aparte în care existența
poământeană a învățătoarei Ibănescu Valeria este ceea
ce se remarcă, autorul expediind cu discreție dispariția
acesteia în jumătate de rând tipografic.
Pe parcursul paginilor 118-125 sunt prezentate
recenzii ale unor cărți primite la redacție. Astfel,
prezentarea cărții de versuri „Albastru pustiu” al
poetei Manuela-Cerasela Jerlăianu făcută de doamna
Lucia Gruia este de o sensibilitate și un sentimentalism
înalt lacrimogen așa cum sunt însăși versurile poetei,
în deplin acord cu firava-i și tragica-i viață. Dintr-un
suflet plin de romantism, mereu însetat de dragoste,
nu puteau ieși decât versuri pline de romantism și
însetate de dragoste. Albastru pustiu se dovedește a fi
o culegere de lacrimi și speranțe, de iubire și dragoste
de oameni.
O frumoasă readucere în seamă și în actualitate
a celui care a fost Călin Căliman (restituire făcută de
George Canache și Dinu Moraru) o constitue cartea
„Filmul, mon amour” a cărei recenzie o semnează
Corneliu Zeană. În ce mă privește, parcă mi-ași fi
dorit o mai intimă adâncire a conținutului cărții decât
o exaustare a mediului politic al vremii care, practic,
începe să devină un loc comun pentru cei ce nu au
muza artei de partea lor.
În fine, prezentarea pseudo-romanului „Lucia
Ferescu sau Steaua dimineții”, autor Petru Vintilă jr,
făcută de doamna Mariana Criș m-a făcut să caut (fără
a o și găsi) cu interes cartea.
În paginile 124-125, domnul Mircea Popescu
își asumă unele opinii de cititor (firește, al revistei
Gândul Anonimului), cu aprecieri directe și pe
larg asupra lui Vasile Parizescu, între altele mare
colecționar de opere de artă. Personal nu agreez
formulări generalizatoare de tipul: „trebuie să
remarcăm faptul că achiziționarea majorității
acestor opere de artă s-a făcut în timpul regimului
comunist, care disprețuia arta și pe artiști, precum și,
în general, pe intelectuali”. Mărturisesc că am avut
ocazia de a-l cunoaște personal pe domnul Parizescu.
Nu l-am auzit vreodată plângându-se de îngrădiri
administrative sau politice ci, firesc, de mari neputințe
materiale (hoby-ul de colecționer costă), despre care
însuși spunea că sunt firești. Tocmai de aceea spun
că asemenea afirmații precum cele ale domnului
Mircea Popescu trebuie făcute cu măsură. Nu cred că
dezmățul cu tentă sexuală ori abundența de trivialități
apărute fie prin cuvântul scris sau în imagini de după
1989 să însemne „plusul” care ne lipsea, sugrumat de
dihonia numită cenzură. Exemplific fie și numai prin
humorul de calitate care trecea de cenzură, îmbrăcând
haine de cultură și intelectuialism, humor cu care ne
distrăm și azi, cruțându-ne urechile, privirea și …
obrazul, ocolind producțiile așa zis umoristice de azi
care, în loc să ridice vulgul la ținuta intelectualului,
prăbușește intelectualul la nivelul vulgului.
La Dispariții, domnul Alexandru Mihăilă
prezintă (126) personalitatea profesoarei Natalia
Rusu plecată pentru totdeauna spre alte lumi ân luna
iulie a anului 2018.
Ediția jubiliară se încheie cu o Notă a Redacției
(127-128) semnată de domnul Gheorghe Indre.
Ediția ce deschide cel de al șaptesprezecelea an
de viață al revistei de cultură Gândul Anonimului, nr.
67-68, ediție specială dedicat Centenarului României
Reunite este bogat ilustrată cu creații din opera
plastică a artistului Petre Ilie Birău.
Numărul 67-68 al revistei Gândul Anonimului
se prezintă, așadar, ca o mare reușită cultural educativformativă.
Victor Vernescu

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.