IN LOC DE CONCLUZII

La Luna brazdele pântecoase,
lungi şi netede, întoarse când pe
o parte când pe alta, mai ascund
urmele cenuşei atâtor anonimi şi
ale evenimentelor, care au urzit
destinul sătenilor noştri în cei peste
700 de ani de atestare documentară.
O evoluţie ţesută tainic, într-un micro
habitat limitat, adesea disputat fără spor
de alţii, avem în vedere maghiarii,
secuii şi saşii veniţi ulterior. Cum
nici o comună în succesiunea
generaţiilor nu se confundă cu
alta, fiecare având istoricul
şi personalitatea sa proprie,
nici comuna Luna nu face
excepţie. Dimpotrivă,
tușa unor trăsături istorice
mai pronunţate şi-au pus
amprenta pe profilul psihic
şi moral al sătenilor. Trăsături ce nu pot fi neglijate,
nici greşit interpretate, pentru a-i înţelege şi aprecia
pe luneni cum se cuvine, de fapt, cum sunt.
Prin urmare la acest capitol, ultimul, ne vom
opri la câteva din aceste trăsături, după părerea noastră
caracteristice, şi să le numim pentru simplificare,
generic, particularități.
A). COMPORTAMENTUL
Luneanul se comportă ca un om simplu,
care de-a lungul secolelor a fost de prea multe ori
înşelat. Astfel s-a obişnuit să judece de două ori,
până hotăreşte odată, în a-şi exprima convingerile, de
regulă lapidar şi reţinut , adesea suspicios. În diverse
împrejurări aceştia sunt puţin dispuşi la deschideri sau
la combinaţii grăbite de ori ce fel cu necunoscuţii şi de
loc cu străinii, îndeosebi atunci când nu sunt pe deplin
convinşi. Dacă încerci cu răbdare o apropriere
de luneni, constaţi la ei o stare sufletească
robustă, a unor oameni sinceri şi integrii,
ataşaţi tradiţiei din bătrâni, reflectată
pozitiv în perpetuarea etnogenezei
neamului românesc pe meleagurile lor. O
vitalitate ce impresionează plăcut, în timp
ce unii din alte părţi, ori alte sate au mai
păcătuit, cedând câte puţin
presiunilor şi influenţelor
străine din afară.
Particularitatea
felului lor de a se exterioriza prin comportare
este plăcut fixată şi
în grai, prin care îşi
exprimă sentimentele cu
înţelepciune şi haz:
……………………
„Câtâ-i Luna şi pământu – mă !
Io nu zâc ba – iee
Numa să bag sama
Cum mere vântu…”
Nu întâmplător chiar în condiţiile cele mai
critice trecând prin viaţă, luneanul a rămas cumpătat,
precaut şi treaz la tot ce s-a mişcat în vecinătatea sa,
iubind cu aceeaşi nestrămutată pasiune, fie şi naiv,
semeţia „Lunei”, pe seninul lor cer, ca şi ogorul unde
străbunii şi-au încercat de milenii plugul.
De aceea, în zilele noastre când bucuria
alternează cu nebucuria, e bine să se ţină seama şi
de particularitatea drumului parcurs de către aceştia,
reflectat prin comportamentul lor, tăcut în diverse
ocazii, exprimat reţinut, sau cu rezerve ori mânie când
e cazul.

B. DRAGOSTEA DE PĂMÂNT
Este o altă trăsătură caracterului lunenilor, am
putea spune primară, care le-a captat fiinţa generaţie
după generaţie. Această particularitate a fost şi este
cultivată în glia pământului lor din totdeauna, atât de
fierbinte, încât a devenit proverbială. Să te convingi
de acest adevăr este suficient, fără a ajunge la câmp,
să priveşti peste gard, sau de la poartă în ograda
oricărui lunean, ca să te cuprindă mirarea de ce sunt
în stare. Vei exprima atunci fără să vrei – Incredibil!
Sub acest aspect credem că dragostea de pământ
şi punera lui în valoare este punctul lor forte, care le-a
permis să se înrădăcineze adânc în moşia comunei.
Atît de adânc încât n-au mai putut fi dizlocaţi,
indiferent de furtuna iscată de atâţia neaveniţi. O
realitate grefată cu foc şi sânge în inima luneanului
din tată în fiu, exprimată plastic în filozofia cugetării
exprimată în povaţă:
– Las’ domnii să vorovească
Cu liungura nu-ţ bagă-n gură
Nici la prunci chită pe masă
Fă-o tu, că ai musură.
Măsura la ei era exprimată prin noţiunile de:
moşie, lab, şirincă, prăjină, stânjen, codraţi, plaţ, lanţ,
grădină, iugăr, tog, răzor, brazdă, ic, hat, rogină, iuş,
berc, nuielişte, cureche, rât, fîneaţă, delniţă, capăt,
rânduri, irugă, şleau etc. Toate acestea fac parte din
fondul lexical agricol ale lunenilor, care evidenţiază
concomitent cu măsura, generic, felul locurilor
amintite şi un gen de alintare a pământului. Intenţionat
folosite astfel pentru a evita ceea ce este mult şi mai
cu seamă puţin.
Alte numiri fixează poziţia în spaţiu a
terenurilor: după casă; Pe Forţaţi; In Grădinoaie;
După Curte; În Trope; Pisteapă; A Luptătorilor;
Pe Coastă; În Loză; În Labu lui Ceapa; În Berc; În
Balta Urcii; Deasupra Gatului; Pe Valea Grindului;
În Cot; La Chetroasa; La Pocăiţi; La Cruce; În Helea
Mari; În Helea Mici; Peste Poduri; La Făgădău; De
Către Sâncrai; În Cormitaţie; În Arândă; La Morii în
Şes; La Casa Popii; În Mijloace; La Hidişeni; După
Grădini etc.Toate completează o geografie proprie
atît de necesară localizării punctelor de interes pentru
săteni, unde au fost sau unde vor fi la un moment dat
cu treburi, după cum îşi comunică poziţia pe ocean
prin coordonate geografice marinarii fără alte repere
sau înscrisuri. O fixare a loturilor de pământ nu după
cadastru, ci după harta lor imaginară, dar precisă
învăţată din pruncie, nu la şcoală, ci la muncă. Altfel
s-ar rătăci, sau nu s-ar putea înţelege între ei, în
conversaţiile curente de interes comun.
Lunenii au fost şi au rămas convinşi că
agricultura este ca şi moartea obligatorie, nu poate fi
evitată, nici învăţată numai din carte. Cu deosebire
că în agricultură moartea e permanentă – în fiecare zi
ţăranul lasă o părticică din sufletul său, prin sudoarea
cu care nu-l sară, ci sărută pământul, pentru el şi
pentru alţii.
Cu timpul dragostea luneanului de glie, nu o
dată a devenit patimă, subordănând totul şi toate
acestuia, chiar şi viaţa – Indiferent de ştia ori nu că
puţini ajung să trăiască plăcut acest vis de stăpân al
pământului cu adevărat.
C. CULTUL FAŢĂ DE MUNCĂ
O altă particularitate a caracterului lunenilor,
care în cele din urmă se identifică cu o tradiţie ce
se moşteneşte în familia cu implicaţii directe asupra
restului formelor de manifestare spirituală şi morală.
Cultul faţă de muncă este un fel de manifestare
a stării psihice a sătenilor, rezultat evident al dragostei
de pământ, necesar existenţei sale şi familiei, cu care
se îngemânează. Treptat ambele au căpătat o amploare
nebănuită, mergând în paralel şi vecine cu obsesia.
Lunenii robiţi de muncă, cultivă cu sfinţenie
moşia strămoşească pentru a evita neajunsurile şi
perpetua speranţele, altfel din instinct patrimonial se
lasă fără resentimente jertfiţi prin răstignire pe rugul
gliei cât ziulica de mare.
Forţa de muncă ce prisosea la un moment dat,
zilnic în număr de ordinul zecilor şi chiar sutelor,
începând cu copii de la 10 ani în sus se adunau în
centrul comunei dimineaţa pentru a fi angajaţi de
diferiţi proprietari locali, sau din jur.
Din câte ne amintim a fost singura piaţă, un
fel de bursă a forţei de muncă, necunoscută în satele
vecine. De aici lunenii angajaţi pentru o zi, sau mai
multe, cu revenire seara acasă, erau deplasaţi pe jos
pînă la Odaia Statului, Odaia lui Horvath sau moşierul
Taras din Poiana, distanţă de aproximativ 15 – 20 km.
dus şi întors, plus munca, pentru 10 – 15 lei pe zi. O
situaţie greu de imaginat în afară de cei care au trăit-o.
Alte trăiri decât prin muncă treptat şi pe nebăgare
de seamă, au devenit suplimentare, aranjate şi stilizate
în timp şi spaţiu la strictul necear, subordonate tot
interesului de a avea, respectiv a muncii, cum sunt
cele legate de: naşteri, nunţi, şezători, cultul eroilor,
pomeni, manifestări culturale şi religioase etc. Toate
desfăşurate sobru, în timp scurt, cu prezenţe strict
necesare şi fără prea multe complicaţii ca în alte părţi.
Unele practici tradiţionale sunt neglijate
aproape total, cum sunt cele prilejuite de: majorat;

recrutarea şi plcarea la armată; hramul bisericii;
aniversarea comunei; şcoalei; întâlnirea cu fiii satului;
nunta de argint, de aur şi alte aniversări personale sau
colective.
Au dispărut total unele ceremonialuri agrare
cum ar fi cel al împreunării oilor şi măsuratul laptelui;
culesul viilor (surechiatu); tăiatul porcilor, cu pomana
şi renumitul prânz, „proaspătă” cu mămăligă şi varză
acră, sau ceremonialul „Cununei”, ca să ne oprim
ceva la ultimul, din cele practicate mai aproape de
zilele noastre.
Ceremonialul Cununei era ocazionat de
terminarea secerişului, prin confecţionarea aşazisei cununi, care putea avea forma unui mănunchi
de spice, forma crucii ori formă de cerc de mărimea
capului omenesc, cu predilecţie la cei mai înstăriţi.
După confecţionarea cununei din spice, în
ultimul caz se alegea o femeie din rândul secerătoarelor
„Mireasa”, care va purta cununa pe cap de la ultimul
lan secerat până la Casa gazdei.
La intrarea în comună, cortegiul secerătorilor
împreună cu mireasa cântau simplu, frânturi
improvizate, cu o uşoară notă de ironie:
Cine nu udă cununa
Să n-ajungă săptămâna
Apoi cine o va uda
Să n-ajungă nici seara
……………………………..
Cununa trebuie udată
Şi mireasa sărutată
……………………………..
Sătenii la auzul cântecelor pe unde trecea alaiul,
ieşeau cu găleţile pline cu apă pentru a uda mireasa,
producând haz.
Când se vedea casa gazdei întreg cortegiu,
începea să cânte adecvat:
Hii gazdă cu voie bună
Că ţi-aducem o cunună
Nu fi gazdă supărată
Că holda ţi-i secerată
……………………………..
Mireasa intră apoi în cameră, pune cununa
pe masă şi pleacă să se premenească de hainele
ude leoarcă. Gazda apoi cinsteşte pe mireasă şi pe
secerători. Aşează cununa în cui la grindă, iar toamna
va fi aruncată pe primul ogor însămânţat cu grâu, ca
un simbol al continuării ciclului fertilităţii.
Referirile din cântece la chemarea apei, a
sărutului, bucuria gazdei pentru terminarea seceratului
etc. pot fi considerate valoroase prin chiar această
vagă aducere aminte despre ceea ce a fost, prin
transformarea muncii împlinite în sărbătoare.
Ceremonialul Cununei dura aproximativ o
săptămână şi marca sfârşitul secerişului de grâu la
care participa spontan întreg satul în funcţie de ziua
şi uliţele pe unde trecea alaiul cu „mireasa” spre casa
gazdei.
Acum acest obicei a dispărut.
A rămas însă la luneni foarte dezvoltat simţul
întrajutorării în caz de forţă majoră: decese, incendii
şi alte calamităţi, când întreg satul la chemarea
clopotului tras într-o ureche participă de la mic la
mare, indiferent de timp.
Cu toată hărnicia lunenilor până după primul
război mondial, traiul acestora nu a fost pe măsura
dăruirii lor în muncă.
Cauza, o vădită rămânere în urmă din punct
de vedere cultural faţă de alte comune ungureşti. Era
tocmai preţul cel mai greu de plătit statului maghiar
secole în şir, pentru identitatea lor românească.
Acum de pe alte poziţii, deşi hărnicia şi bunul
simţ se află la ele acasă, totuşi nu se poate spune că
a fost înlăturată pe deplin impresia ce o mai degajă
uneori luneanu de a fi taciturn, uşor egoist. Mai bine
spus este marcat continuu de voluptatea preocupării
să aibă, să nu ducă lipsă. O punere în gardă aproape
obsesivă.
Probleme care puse în balanţă, ţinând seama de
ceea ce ei au înfăptuit în sat, oricum atârnă mai mult
în favoarea lor, decât nişte simple impresii facile.
D. ORGOLIUL LUNENILOR
Este o altă trăsătură morală ce dă naştere la
diferite interpretări. Înţelegând bine, câtă vreme
orgoliul unuia sau altuia nu capătă caracter social
ci rămâne în limitele moralului, este bine venit. În
această stare luneanul în gândirea sa uneori simplistă,
dar orgolios, a reuşit să-şi înfrunte complexele(ca
şi cele de inferioritate), proprile limite şi teama de
zădărnicie. Pentru că mai degrabă decît un privilegiu,
orgoliul este o povară. Pavarea drumului pentru a
înfăptui ceea ce şi-a propus.
Orgoliul luneanului se mai poate spune că e
ceva ce ţine de personalitatea sa intrinsecă, care l-a
ajutat să depăşească atâtea momente critice şi de ce
nu, să se depăşească chiar pe sine, când nu este împins
în extremis. O idee, o măsură, o cerinţă etc. venite de
sus sunt bine primite, dacă în ce-l priveşte pe lunean
este lăsat să gândească şi să aleagă singur binele de
rău. Aşa cum s-a desprins a-şi asigura izbânda prin
hăţişul secolelor, judecând cu capul lui, ce-i bine şi
ce-i rău.

recrutarea şi plcarea la armată; hramul bisericii;
aniversarea comunei; şcoalei; întâlnirea cu fiii satului;
nunta de argint, de aur şi alte aniversări personale sau
colective.
Au dispărut total unele ceremonialuri agrare
cum ar fi cel al împreunării oilor şi măsuratul laptelui;
culesul viilor (surechiatu); tăiatul porcilor, cu pomana
şi renumitul prânz, „proaspătă” cu mămăligă şi varză
acră, sau ceremonialul „Cununei”, ca să ne oprim
ceva la ultimul, din cele practicate mai aproape de
zilele noastre.
Ceremonialul Cununei era ocazionat de
terminarea secerişului, prin confecţionarea aşazisei cununi, care putea avea forma unui mănunchi
de spice, forma crucii ori formă de cerc de mărimea
capului omenesc, cu predilecţie la cei mai înstăriţi.
După confecţionarea cununei din spice, în
ultimul caz se alegea o femeie din rândul secerătoarelor
„Mireasa”, care va purta cununa pe cap de la ultimul
lan secerat până la Casa gazdei.
La intrarea în comună, cortegiul secerătorilor
împreună cu mireasa cântau simplu, frânturi
improvizate, cu o uşoară notă de ironie:
Cine nu udă cununa
Să n-ajungă săptămâna
Apoi cine o va uda
Să n-ajungă nici seara
……………………………..
Cununa trebuie udată
Şi mireasa sărutată
……………………………..
Sătenii la auzul cântecelor pe unde trecea alaiul,
ieşeau cu găleţile pline cu apă pentru a uda mireasa,
producând haz.
Când se vedea casa gazdei întreg cortegiu,
începea să cânte adecvat:
Hii gazdă cu voie bună
Că ţi-aducem o cunună
Nu fi gazdă supărată
Că holda ţi-i secerată
……………………………..
Mireasa intră apoi în cameră, pune cununa
pe masă şi pleacă să se premenească de hainele
ude leoarcă. Gazda apoi cinsteşte pe mireasă şi pe
secerători. Aşează cununa în cui la grindă, iar toamna
va fi aruncată pe primul ogor însămânţat cu grâu, ca
un simbol al continuării ciclului fertilităţii.
Referirile din cântece la chemarea apei, a
sărutului, bucuria gazdei pentru terminarea seceratului
etc. pot fi considerate valoroase prin chiar această
vagă aducere aminte despre ceea ce a fost, prin
transformarea muncii împlinite în sărbătoare.
Ceremonialul Cununei dura aproximativ o
săptămână şi marca sfârşitul secerişului de grâu la
care participa spontan întreg satul în funcţie de ziua
şi uliţele pe unde trecea alaiul cu „mireasa” spre casa
gazdei.

Acum acest obicei a dispărut.
A rămas însă la luneni foarte dezvoltat simţul
întrajutorării în caz de forţă majoră: decese, incendii
şi alte calamităţi, când întreg satul la chemarea
clopotului tras într-o ureche participă de la mic la
mare, indiferent de timp.
Cu toată hărnicia lunenilor până după primul
război mondial, traiul acestora nu a fost pe măsura
dăruirii lor în muncă.
Cauza, o vădită rămânere în urmă din punct
de vedere cultural faţă de alte comune ungureşti. Era
tocmai preţul cel mai greu de plătit statului maghiar
secole în şir, pentru identitatea lor românească.
Acum de pe alte poziţii, deşi hărnicia şi bunul
simţ se află la ele acasă, totuşi nu se poate spune că
a fost înlăturată pe deplin impresia ce o mai degajă
uneori luneanu de a fi taciturn, uşor egoist. Mai bine
spus este marcat continuu de voluptatea preocupării
să aibă, să nu ducă lipsă. O punere în gardă aproape
obsesivă.

Probleme care puse în balanţă, ţinând seama de
ceea ce ei au înfăptuit în sat, oricum atârnă mai mult
în favoarea lor, decât nişte simple impresii facile.
D. ORGOLIUL LUNENILOR
Este o altă trăsătură morală ce dă naştere la
diferite interpretări. Înţelegând bine, câtă vreme
orgoliul unuia sau altuia nu capătă caracter social
ci rămâne în limitele moralului, este bine venit. În
această stare luneanul în gândirea sa uneori simplistă,
dar orgolios, a reuşit să-şi înfrunte complexele(ca
şi cele de inferioritate), proprile limite şi teama de
zădărnicie. Pentru că mai degrabă decît un privilegiu,
orgoliul este o povară. Pavarea drumului pentru a
înfăptui ceea ce şi-a propus.
Orgoliul luneanului se mai poate spune că e
ceva ce ţine de personalitatea sa intrinsecă, care l-a
ajutat să depăşească atâtea momente critice şi de ce
nu, să se depăşească chiar pe sine, când nu este împins
în extremis. O idee, o măsură, o cerinţă etc. venite de
sus sunt bine primite, dacă în ce-l priveşte pe lunean
este lăsat să gândească şi să aleagă singur binele de
rău. Aşa cum s-a desprins a-şi asigura izbânda prin
hăţişul secolelor, judecând cu capul lui, ce-i bine şi
ce-i rău.

Cu timpul, după primul şi mai ales după al
doilea război mondial o parte din săteni, în special
bărbaţii angajaţi ca muncitori la oraş, sau tinerii
plecaţi la studii sau diferite meserii, ulterior şi unele
fete, au început să abandoneze tradiţia satului şi
ambianţa devenită tabu a familiei vechi.
Aceştia, odată cu noile ocupaţii şi- au însuşit
şi primele influenţe orăşeneşti individualizate de
familie, de eliberarea individulă de sub presiunea
obligaţiilor vechii familii patriarhale.
Noua influenţă resimţită in comună cuprinde
repede tineretul, atrăgându-l spre formula de – viaţă
liberă – viaţă trăită din plin.
În condiţiile acestei concepţii ce proliferează,
procreaţia apare ca o piedică, un neajuns ce trebuie
evitat pe cât posibil.
Şi totuşi substratul tradiţional se dovedeşte a
fi prea puternic până la un punct, pentru a fi învins
definitiv de noile tendinţe. Astfel la încheierea unei
căsnicii familia triumfă prin respectarea regulei
nescrise de a avea urmaşi. Insă, contradicţia între noile
tendinţe şi forma convenţională de viaţă familiară
tradiţională persistă.
Din acest conflict apar primele rezultate:
– Copii mai puţini, 1 – 2 de familie, iar familiile
cu peste trei copii le poţi număra mai nou pe degetele
unei singure mâini.
– Rolul mamei în creşterea copiilor chiar aşa
puţini s – a micşorat mult, în unele cazuri până la
dispariţia totală, lăsând copiii în seama bunicilor.
– Eschivarea de la obligaţiile familiare din
nenumărate considerente, face ca la Luna numărul
tinerilor trecuţi de 30 de ani necăsătoriţi, să fie cu
aproximaţie 30 – 40 de băieţi şi fete, o problemă tragicomică apărută numai în ultimul timp, necunoscută
în trecut.

Cauze sunt multiple de ordin social, economic,
cultural şi spiritual, însă se privesc diferit. Într – un fel
de cei implicaţi direct şi altfel de organele responsabile
într – o formă sau alta. Unii spun ceea ce nu cred, iar
alţii cred ceea ce nu spun. Rezultatul în perspectivă
pe această linie un fel de dialog al surzilor cu urmări

nebănuite asupra individului, colectivităţii şi tradiţiei
locale. Când facem această apreciere nu ne gândim
la o intoarcere în trecut, ci la o adoptare şi asimilare
a schimbărilor într – o formă cât mai convenabilă
atât pentru individ, respectiv familie, cât şi pentru
societate în ansamblul ei.
F. STAREA PSIHICĂ

Sub acest aspect luneanul mai este stăpânit de o
uşoară nuanţă de conservatorism. Această stare derivă
din faptul că el păstrează într – o formă particulară
în străfundul sufletului său un aspect primar al
instinctului de conservare socială, selectat prin
secole de existenţă precară şi luptă continuă pentru
supravieţuire, ca om pe de o parte şi român pe de altă
parte. Astfel luneanul a devenit oarecum suspicios la
orice schimbare, până se convinge că interesele nu
îi sunt prejudiciate. Este de fapt o realitate benefică,
ce i-a permis să înfrunte vicisitudinile istoriei în
momente critice şi alte vicleşuguri sociale prin care
se exercitau presiuni asupra sa, să urmeze alte căi. El
rămânând până azi acelaşi bătrânul şi mereu tânărul
lunean de veacuri fără a-l putea dărăburi, nega, sau
admite pe părti, decât în întregul lui.
Luneanul dominat aparent de misterul izolării,
este totuşi un om harnic, omenos, ori furios, deoarece
anatomia existenţei verticale pe propriile picioare
l-a făcut să fie precaut, dar simpatic, iscoditor sau
maliţios.

Facem aceste aprecieri fără a cădea în păcatul
naivităţii să-i judecăm simplist planurile existenţiale
sau logica particularităţilor psihice, catalogându-l
rigid pentru a-i elibera un certificat de bună purtare, ori
de moralitate, pe baza prezumţiilor uneori discutabile,
cum mai încearcă unii pe ici pe colo.
Luneanul deci nu trebuie forţat peste măsură
pentru a-l avea cu adevărat un om al conlucrării. Pentru
că el încă mai păstrează chiar diminuat instinctul de
a privi ca pe timpuri, cu rezerve, pe orice străin de
comună la prima întâlnire. Starea aceasta mai degrabă
este un rest al mentalităţii trecute, acum inofensivă,
dar există şi face impresie.
În contextul evoluţiei comunei, confruntată
continuu cu neprevăzutul trebuie admis la aceşti
săteni, fără a le încuraja şi unele rudimente, care ne
place să credem că sunt pe cale de dispariţie treptat.
Avem în vedere zgârcenia în comunicare, ca şi pe
alte planuri la unii, ciufala, râsul sarcastic, uneori pe
seama altora. Chiar dacă râsul poate să apară oriunde,
fie şi în împrejurări triste, e mai bine să râdem în
viaţă, însă nu de viaţa altora. Să mai amintim o uşoară
tendinţă de absolutizare a eului la unii indivizi sau
familii cândva mai înstărite ce se pretind mai altfel.
Un fapt ce nu ţine întotdeauna de vrednicia lor.
Particularităţiile menţionate, comune probabil
şi altora, au fost cultivate de săteni prin tradiţii şi
forjate în forme durabile secole în şir de condiţii
istorice dure.

Sublinierile acestea sumare nu au menirea
să epuizeze ansamblul particularităţilor. Şi nici nu
ne-am propus să facem o caracterizare definitivă a
stării psihico-morale a luneanului, de teama de a nu
greşi, imprimând propriile noastre judecăţi şi defecte.
Menţiunile de mai sus le-am făcut totuşi cu scopul de a
oferi bunilor noştri consăteni un pretext, ca singuri să
judece cât e adevăr şi cât nu, adăugând şi alte puncte
de vedere, care să-i călăuzească în viaţă. Am mai
făcut-o şi cu scopul de a angaja în discuţie pe aceasă
temă şi pe alţi doritori de a pune în valoare tradiţia
acestor oameni ce au supravieţuit până aproape de noi
mai mult în basm şi legendă.
În atare împrejurări Comuna Luna se află
neîndoios la răscrucea unei mari cotituri, nu singura,
au mai fost şi altele în trecutul său, dar lunenii au găsit
întotdeauna drumul bun să păşească înainte nu înapoi.
Deasemenea nu trebuie neglijat că îndrăzneala omului
nu ţine numai de trecut ci şi de viitor, ce nu trebuie să
sperie pe nimeni când solutiile sunt corecte in scop
benefic. Deoarece voinţa omului ca şi iniţiativa este
prin definiţie un principiu dinamic cu manifestări
diverse in viaţă.
Prin urmare era firesc ca manifestarea voinţei
sătenilor, respectiv a celor cu caracter economic,
spiritual, juridic şi politic în diferite etape de dezvoltare,
alături de unele aspecte ale relaţiilor de producţie
etc, să nu fie amplu dezvoltate în cuprinsul lucrării.
Chiar dacă voinţa săteanului după cum am văzut, nu
este absolut liberă în manifestările ei. Ea depinde de
o seamă întreagă de condiţii istorice şi sociale care
au dat în timp înfăţişări diferite colectivităţii locale şi
preocupărilor acesteia.

Cu aceste mărturisiri facem o ultimă remarcă
– Parcurgând alături de luneni un drum lung prin
istorie i-am întâlnit pe aceştia în multe împrejurări
când dispuşi să se destăinuie, când nu, când răzvrătiţi
când înfrânţi, dar şi glorioşi. Adesea ei apar stăpâniţi
de o linişte precaută, văzându-şi de treburile lor cu o
înţelepciune parcă ascunsă în zicala ce î-mi place să
o repet.
„Câtu-i Luna şi pământu – Măăă!
Io nu zic ba – Ieee
Numa să bag sama
Cum mere vântu”

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.