LUMINĂ PENTRU ÎNTUNERIC…

 

Era prin vara spre toamna
anului 2004, la Agat, în
ultima mea ieșire la mare împreună
cu o parte din familie, adică soția
și nepotul, care devenise deja
preadolescent. Pe vremea aceea, deși
pensionar, lucram la Centrul de Studii
Strategice de Apărare și Securitate.
Îmi găsisem o nouă vocație. Sau,
poate, îmi regăsisem una foarte
veche, din vremea când desenam și
toaletam hărți, reîmbrăcate în hainele
prea sofisticate sau prea simpliste,
chiar vulgare ale noii epoci de după
1989. Aveam o carte în lucru –
Războiul viitorului, viitorul războiului – și, de aceea, ca
de fiecare dată din 1993 încoace, căram cu mine, oriunde
m-aș fi dus, ordinatorul – un PC 486, cumpărat de mine cu
1500 de dolari, un monitor cât un televizor pe lămpi, maus,
tastatură, dischete etc…, tot calabalâcul, care ocupau mai
mult de jumătate din portbagajul Daciei mele.
Dimineața, alergam contracronometru până la
Mangalia și înapoi, apoi înotam în mare sau în bazin,
ore în șir, iar în prima parte a nopții, uneori chiar toată
noaptea, lucram… Adică scriam. Fascinația calculatorului,
a programelor noi de redactare și tehnoredactoare, tocmai
apăruseră primele formate Adobe (Adobe CS 2), de grafică
(Photoshop, Corel, Adobe Illustrator), Dreamweaver,
pentru site-uri etc.

Într-o dimineață, când marea nu era bună cam
pentru nimic, m-am dus cu nepoțelul meu la piscină. El se
zbenguia în apa cu efect usturător asupra ochilor, interesat
mai degrabă de fetișcanele de vârsta lui care populau zona,
iar eu făceam, din alergare, tot felul de sărituri în bazin, în
zona cea mai adâncă. La una dintre acesta, mi-a lunecat
piciorul, la bătaie, m-am dezechilibrat și am fost nevoit să
fac o supra-extensie. Am simțit că pocnește ceva la nivelul
abdomenului. A urmat o durere ascuțită, ca și cum s-ar fi
rupt ceva acolo. Nu era ca și cum, ci era ceea ce, de fapt, se
și întâmplase. Am ieșit cu greu din apă și am rămas, minute
în șir, chircit, pe marginea bazinului…
Astfel, sezonul la mare s-a încheiat. Și așa, Gi, soția
mea, afectată grav de umezeală, n-a ieșit nici măcar un
minut la plajă. Era pentru prima dată când i se întâmpla asta.
Am rămas totuși acolo, pe toată durata biletului. A citit din
scoarță în scoarță primul meu volum
de versuri, Zidire de fum, apărut cu
câteva zile înainte. Îi oferisem un
exemplar, cu dedicație… Nu știam că
este interesată de versuri și, mai mult,
nu știam că este capabilă să citească,
pe nerăsuflate, cap-coadă, un astfel de
volum. Și încă de mai mule ori. Nici
eu nu-l citisem cap-coadă decât atunci
când îl trimisesem în tipografie.
A fost prima – și ultima –
vacanță dintre anualele noastre
vacanțe la mare, ratată la toate
capitolele, mai puțin la cel logistic.
Ieșeam de trei ori pe zi – dimineața,
la prânz și seara – la un restaurant, luam masa și făceam
câte o plimbare pe faleză sau prin interiorul stațiunii. Au
încetat, bineînțeles și alergările mele matinale până la
Mangalia și înapoi… Cred că asta m-a durut cel mai tare.
Era ca și cum aș fi pierdut ceva foarte drag, spațiul și timpul
acela când eu, în alergare, rămâneam cu mine și cu sinele
meu încorsetat de pași și de gânduri… Sau, mai degrabă,
eliberat…

După câteva zile, durerea a dispărut și eu am uitat
cu desăvârșire de ea. Dacă aș fi fost mai cu capul pe umeri,
m-aș fi dus imediat la un spital și, probabil, în câteva zile,
aș fi fost ca nou…
Dar nu m-am dus. Peste ani, mai exact, după 15 ani,
un bun prieten m-a sfătuit să apelez la un chirurg. Problema,
azi, se rezolvă rapid, laparoscopic, sută la sută.
În cele din urmă, mă hotărăsc să-i urmez sfatul. Îmi
trimite imediat numărul de telefon al ilustrului chirurg, pe
care-l cunosc și eu de multă vreme. Eu am mare încredere
în doctorii ăștia crescuți la Spitalul Militar Central. Acum
nu se mai numește așa. I se zice Spitalul Universitar de
Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”. Desigur,
managerii spitalului nu sunt filologi. Titlul trebuie să fie
sugestiv nu explicativ. Dar asta-i o altă problemă.
Pe cei mai mulți dintre medicii de vază ai acestui
spital, îi cunosc de o viață. Din viața mea de jurnalist
militar, de rudă a rudelor și zecilor de persoane bolnave pe
care le-am adus de atâtea ori aici. Pe unii dintre acești sau
acei faimoși doctori, asistente, infirmieri etc. i-am întâlnit,
cu spitalul lor mobil, și în Somalia și în Angola, la Șerpărie,
și prin alte teatre de operații, pe unde ne-au dus și ne vor tot duce noile vremuri și noile timpuri. Țara nu se mai
apără doar la frontiere – spun unii –, ci oriunde interesele
menținerii conflictualității lumii și a războiului la un nivel
cât mai jos o cer. Probabil se crede că, dacă Occidentul
reușește să fie peste tot, cu arme și cu tot ce mai trebuie,
pentru a menține controlul strategic al Terrei și a folosi la
discreție resursele planetei, acel război de care Civilizația
Occidentală se teme n-ar mai fi posibil sau, în orice caz, ar
fi greu de declanșat… Discutabil…
…Au trecut mulți ani de atunci, de la acele experiențe
pe muchie de cuțit. Ele se mai continuă și azi și, probabil,
se vor continua mereu – ai intrat în horă, trebuie să joci
–, dar care, în afară de lărgirea orizontului cunoașterii și
de ostașii noștri căzuți la datorie și întorși acasă în sicrie
învelite în drapelul României, nu ne-au adus mai nimic.
Judecățile simple și firești nu mai sunt lăsate, azi,
să existe în mințile limpezi. Iar astfel de minți, pe plaiurile
Mioriței, nu prea mai există. S-au spulberat în patruvânturile lumii, în căutarea unei coji de pâine, interzisă azi
în Țara Pâinii… Iar cele strălucite s-au dus acolo unde sunt
plătite mai bine. Adică tot în marile capitale occidentale…
Sun.
Îmi răspunde o voce limpede, clară și, parcă,
familiară.
– Sunt generalul George Dava, sun din partea…
Nu mai așteaptă numele prietenului meu și al lui, mă
întrerupe și-mi răspunde simplu, familiar:
– Este în regulă, domnule general, știu despre ce-i
vorba. Vă aștept luni, în ambulatoriu, cu bilet de trimitere
de la medicul de familie, cartea de identitate și cardul de
sănătate.
– Mulțumesc mult!
– Sănătate!

După ce închid telefonul, mă apucă, așa, din senin,
o durere abdominală ascuțită și severă. Se răscolește acolo,
în colon, un cuțit care taie și spânzură. Este pentru prima
dată în cei 79 de ani ai mei, când simt o astfel de durere. Numi vine să cred că trăiesc în real așa ceva. Dar nici nu știu
dacă este sau nu real. Mă ciupesc de un deget. Simt durere.
Apoi fac un efort să ies din vis. Mereu fac asta, noaptea,
când nu-mi convine visul. Și, de fiecare dată, reușesc să mă
trezesc. Acum, n-am de ce. Sunt cât se poate de treaz.
Durerea încetează o secundă, apoi se rostogolește
de-a lungul și de-a latul spațiului de sub centură. Apăs ușor
în acel loc, unde se multiplică, apoi în altul și în altul, pe
traiect, așa cum făceam în tinerețe, în grădină, când voiam
să prind o cârtiță între mușuroiul pe care tocmai îl ridicase
și cel pe care, probabil, urma să-l ridice câțiva metri mai
încolo… N-am reușit să prind niciodată afurisita aia de
cârtiță, care-mi înmușuroia grădina, dar se spune că unii
au reușit…
Nici acum nu reușesc. Totuși, durerea se mai
domolește puțin, devine adică suportabilă, iar eu încerc să
n-o bag în seamă. O crampă, acolo…
Luni, mă trezesc cu noaptea în cap și cu capul în
noapte, mă eliberez de umbrele somnului, îmi iau laptopul (nu plec niciodată, nicăieri, fără el), biletul de trimitere,
cardul de sănătate și toate celelalte acte care-mi umplu
buzunarul genții blindate a laptopului – încă trăim în
vremea hârtiilor la purtător –, sar în 136, apoi, după trei
stații, cobor, trec pe sensul opus și prind un 93 care tocmai
intră în stație, cobor unde trebuie și translatez, de-a lungul
unui segment de vreo trei sute de metri, pe Plevnei, până dau
nas în nas cu intrarea în spital. O abordez cu curaj, sau cu
indiferență, nu-mi dau seama, ca un pirat rodat la capriciile
mării. Militarul cu contract de la punctul de control îmi
cere cartea de identitate, o scanează (habar n-am la ce i-o
folosi, de vreme ce nu-i scanează pe toți, ci doar pe cei care
crede el că trebuie scanați, mă rog, nu pe ei, ci cărțile lor
de identitate, de fapt, totuna, omul este plasticul cu tricolor
pe care-l ține în buzunar, deși ar trebui să-l aibă în frunte,
pe gulerul cămășii sau tatuat pe penis, ca să-i fie și mai de
folos, având în vedere că omul masculin este, de fapt, ce are
în pantaloni), dar mie nu-mi prea arde de glume, ci o iau, în
pas temperat, spre ambulatoriu. Urc cele câteva trepte ale
frumoasei clădiri, ușile automate se deschid în fața mea ca
în fața unui împărat matusalemic. Dar numai împărat nu
sunt eu acum. Cu vârcolacul încă în colon, arunc ochii spre
fișier, îi iau imediat de acolo și, în locul lor, încheietor de
coadă, mă aliniez și eu, cu smerenie, ca orice general care
n-a uitat că este ultimul soldat al națiunii.
Merge greu, fiecare din cei care ajung în dreptul
unei asistente cu sau fără ochelari, cu sau fără ruj pe buze,
simte nevoia să mai întrebe ceva, să se lămurească cum
devine cu devenirea, unde trebuie să ajungă și ce trebuie să
facă în marș sau în staționare spre acel punct mai mult sau
mai puțin miraculos. Pe mine mă prinde iar un val dureros
de ce o fi, încerc să nu-l bag în seamă – ce e val ca valul
trece, cum zicea Eminescu –, dar, în cele din urmă, ajung și
eu, acolo, în fața purgatoriului.
Sunt ultimul. Ei, și?

Prezint trimiterea, cardul de sănătate, cartea de
identitate, ochelarista se uită la mine fără să mă vadă – e
simpatică, îi stă bine cu ochelarii ăștia care-i acoperă ochii,
jumătate din nas și trei sferturi din obraji–, ia hârtiile, se
uită la ele, se pare că sunt în ordine, se duce doi metri mai
în spate, într-o încăpere cu ușa larg deschisă și puternic
luminată spre muritorii cu hârtii de toate felurile, trebăluiește
ceva la o tastatură, în fața unui monitor, monitorul îi spune
ceva, ea confirmă, scrie tot un ceva pe dosul biletului de
trimitere – numele doctorului: Liviu Miracol – pronume
frumos, nume sugestiv, și telefonul meu, îmi acordă un
zâmbet pentru condiția mea de bunic răbdător și îmi spune
simplu și foarte rapid, ca un robot cu fustă:
– Etajul doi, camera 26!
N-am nevoie de lift, o iau pe scări, urc câte două
trepte, dar nu alergând, ca altădată, ci mai domol, cam cum
mi-o cere starea de trimis în ambulatoriu. Fac vreo zece ture
pe la etajul doi, citesc numele tuturor doctorilor de peste
tot, de la toate cabinetele, dar nu-l găsesc pe cel pe care-l
caut. Îmi aduc apoi aminte că am telefonul lui, mă gândesc
trei secunde dacă este sau nu potrivit să-l sun. Nu ajung
la nicio concluzie – poate o fi la raportul de gradă, poate
o fi în sala de operații, poate o fi în discuții cu un pacient,
poate o fi la toaletă –, dar, întrucât timpul o ia pe miriște
și eu nu mai știu ce să fac cu vârcolacul din abdomen, în Babilonul aceasta cu zeci de oameni care viermuiesc ca
într-un viespar, îl sun.
Îmi răspunde prompt, îmi spune să mă duc la
camera 26, asigurându-mă că vine și el imediat. Cuvântul
„imediat”, spus în acest spital, nu-mi prea place, are altă
semantică decât cea pe care o știu eu, dar n-am ce face,
trebuie să aștept. Mă postez în furnicarul din fața ușii
camerei 26 și aștept. Mă uit la fiecare doctor din cei care
trec ca vântul serii prin zonă, îmi spun, de fiecare dată, „o fi
acela, nu, nu este acela, ci acela…”, dar nu ajung la niciun
rezultat favorabil sau liniștitor, așa că mă las păgubaș. Dacă
a spus că vine, va veni.
În următoarele cinci minute, iese, din camera 26, un
cap jovial, cu un zâmbet frumos, și pronunță numele meu.
Intru în încăperea relativ spațioasă, cu două mese
asamblate în L, două scaune, un calculator, un pat de
consultații și alte câteva de-astea, pe care nu le văd decât
cu coada ochiului. Mă invită să mă lungesc pe patul alb
imaculat și eu îmi aduc aminte cum, într-o iarnă, la schi,
am părăsit pârtia, m-am urcat pe Vârful cu Dor, am pus
schiurile să se sprijine în bețe, m-am dezbrăcat până la brâu
și am rămas așa, o jumătate de oră, în bătaia vântului de
creastă. Îl simt și acum, așa cum l-am simțit mereu, atunci
când m-am aflat în libertatea muntelui sau în temnița unor
situații grele, la limită.
– Aici, doare?
– Nu! răspund.
Aici doare?
– Da.

– Clar, hernie mare, operabilă, dar mai întâi trebuie
să vedem ce-i cu durerile astea. Este ceva acolo… trebuie
să fie ceva acolo…
Nu-mi plac cuvintele astea, dar nu sunt atât de dus
cu pluta încât să nu înțeleg că se află, totuși, ceva acolo,
probabil de-a curmezișul colonului meu… E cam clar ce.
Pentru el, în mod sigur, pentru mine, la fel…
Vorbește la telefon cu cineva, îi spune că are nevoie
de un examen colonoscopic, evident, pentru mine, apoi
completează un formular-scrisoare, scrie acolo și un număr
de telefon – cel al șefului secției de Gastroenteorologie –,
îmi spune să merg acolo, cu un telefon în prealabil…
– Numărul este pe trimitere… Sunați-l!
Ies din cabinet, un pic buimăcit, dar cu toate țiglele
pe acoperiș, respir adânc și formez numărul de telefon de
pe scrisoarea de trimitere. Îmi răspunde imediat o vocebariton. Calmă, liniștită. Mă prezint, îmi spune că știe
cine sunt, mă întreabă dacă sunt în spital, îi spun că da și
mă invită să-i fac o vizită. Întreb dacă trebuie să-l caut în
ambulatoriu sau în secție. Îmi spune că se află pe secție.
Așa zic cei de aici, pe secție și nu în secție… Treaba lor.
O iau per pedes apostolorum până acolo, știu unde
este secția, urc scările, ajung în holul imens din vechea
clădire – una dintre cele care au mai rămas prin spital –,
mă postez undeva în mulțimea care așteaptă la o ușă – ușa
șefului de secție, adică a vocii-bariton – și nu știu exact
ce să fac. Să ignor prezenta celorlalți – 15-20 de persoane
– și să bat la ușă, sau să stau cuminte și să aștept să mă
întrebe cineva ce este cu mine acolo. Nu fac nici una nici
alta, ci mă postez undeva, între ele. Unul intră, altul iese,
fiecare pare că știe exact ce face, probabil pentru că a făcut
lucrurile astea și mai înainte. Eu par aici ca un căzut din
lună, ca un venit de nicăieri, dar aștept. Spectacolul pare
unul familiar, pentru cei care-l fac. Mulți se cunosc între
ei, se așază alături, la un taifas fugar, despre de toate, parcă
vorbesc în coduri, alții se salută cu asistentele, cu doctorii,
cu brancardierii, cu femeile în vișiniu. Nu știu ce rang
poartă fiecare, n-am mai fost demult pe aici, de fapt, aici,
în această secție, sunt pentru prima dată în cei 79 de ani ai
mei, văd totul ca într-un film…
La un moment dat, vocea-bariton, vocea din biroul
șefului de secție, adică vocea lui, a șefului, trece dincoace
de ușă și pronunță numele meu. Răspund politicos și mă
apropii. Mă invită în încăpere. Mă simt un pic jenat, pentru
că puzderia de voci, de umblete și de așteptăreți a rămas
dincolo.
Este una din acele încăperi de modă veche, cu tavanul
până la cer și ferestre infinite. Un pat de consultații, câteva
mese simple așezate în T, toate cu monitoare și tastaturi,
vreo patru, cinci sau șase fete în alb, probabil studente la
medicină, butonează ce e de butonat pentru mediciniști, un
ventilator din tavan freacă berbunca în 3 D, șeful secției
încheie jovial convorbirea cu un pacient și mă invită să iau
loc, exact acolo, în fața lui, la capătul șirului de studente
sau ce or fi și în locul cel mai potrivit dintre ușă și fereastră.
– Spuneți!
Spun.

Mă urmărește atent. Probabil că a înțeles, înainte ca
eu să deschid gura, despre ce-i vorba, iar acum ascultă și
varianta mea. Adică ce cred eu despre ce nu e în ordine
cu colonul meu. Când le spui medicilor despre necazul tău
este ca și cum ai vorbi unui muzician despre ce crezi tu
în legătură cu cheia sol. De aceea, ori de câte ori mi se
întâmplă asta, am senzația că vorbesc vântului despre vânt
și mării despre valuri.
– Mâine facem colonoscopia, decide el. Ar trebui s-o
fac eu, dar, din păcate, mâine sunt plecat la școală la fiica
mea. Trebuie să găsim un coleg de-al meu care-i disponibil.
Până atunci, veniți cu mine la asistenta șefă să completați
formularele de internare ambulatorie. O ia înainte, cu pasul
mare și așezat. Este mai înalt cu vreo jumătate de metru
decât mine, are un mers rar, măsurat și abil. În vremea când
participam la concursuri de atletism – 100, 400, 800, 1000,
1500, 3000, 5000 și 10.000 de metri, toată gama – unde
nu am ocupat niciodată un loc sub podium, mă temeam de
ăștia de 2 m, cu un compas cam de două ori mai deschis
decât al meu. Dar, spre nedumerirea mea, în destul de lunga
mea activitate competițională la nivelurile la care am ajuns,
niciodată nu m-a întrecut vreunul din ăștia cu compasul cât
distanța de la Pământ la Lună…
Ei, și? A fost. A trecut. Este istorie.
Ce-a trecut e bun trecut… Ce va fi nu se știe…
Asistenta șefă – un fel de argint viu cu pantaloni în
loc de fustă, chip de femeie-brici și ochi de agat – îmi dă
un pix și un morman de hârtii printate, sau xeroxate, habar
n-am, însemnate cu creionul în locul în care eu trebuie să
scriu data și să semnez. Timpul trece greu, nu-mi place să semnez ca primarul, nici ca ministrul, nici ca președintele
Republicii, dar este totuși bine că am intrat în malaxor. Nu
mai am grija mea. Sunt în curs de a o transfera lor. Ce va fi,
vom mai vedea. Tangențial la buncărul asistentei șefe – cu
ușa totdeauna deschisă –, trece un medic, îmi spune cum
îl cheamă și îmi dă de veste că el va fi, mâine, la prima
oră, maestrul ceremoniei colonoscopiei mele. Numele lui
seamănă cu al unui prieten de-al meu – Balaban – și eu,
pentru o clipă, cred că fratele prietenului meu, unul dintre
cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată,
decedat cu ani în urmă, s-a reîncarnat.
De aici, ajung glonț la încăperea unde se face
recoltarea (de sânge) pentru analize. Aștept cinci sau șase
minute la rând, iar când sunt invitat, mă strecor în încăpere,
ca un cățeluș cuminte. Recoltatoarea își dă seama că nu știu
să latru și cu atât mai puțin să mușc, îmi dă un recipient și
îmi spune să caut o toaletă și să-l umplu cu urină. Apoi mă
întreabă dacă pot face asta. Pot, de ce să nu pot? Găsesc
toaleta undeva la capătul coridorului, al saloanelor și al
capetelor, pătrund în incinta cu două cabine – una pentru
femei și alta pentru bărbați –, cea pentru bărbați fiind
ocupată de o voce care se screme dinamic și complex. Cum
nici eu nu mai am răbdare, iar în jur nu este nimeni, mă
strecor în cabina pentru femei – oricum, de la o anumită
vârstă, nu mai contează sexul, cum zice un prieten de-al
meu care nu a împlinit încă 80 de ani –, mă străduiesc să
accelerez, reușesc, am noroc că, în acest scurt interval,
niciunei femei din universul secției nu i-a venit să facă
pipi, mă duc cu trofeul în mână la recoltatoare, ea îmi dă
o etichetă s-o lipesc pe recipient și apoi îmi arată unde să-l
depozitez. După ce mă conformez, mă invită să iau loc pe
scaunul de înțepare, mă întreabă dacă sunt alergic la ceva,
nu sunt, slavă Domnului, dacă mi-e frică etc. etc. Nu, nu,
nu, pe linie…
Nu simt nici înțepătura, nu iau în seamă nici timpul
în care ea umple vreo trei eprubete sau recipiente, sau ce
or fi, cu sângele meu, dar mă impresionează siguranța,
liniștea și dezinvoltura ei. Mi-o imaginez, pentru o clipă,
într-un spital de linie, în timp de război, îngrijind răniții.
Este foarte tânără, are ochi limpezi, privire senină și degete
de aur… Dacă nu devenea ceea ce este, putea să se facă,
foarte bine, și pianistă… Poate chiar o fi…
Pe înțepătura din îndoitura mâinii, pune o compresă
impregnată cu spirt și îmi spune să apăs acolo, cât pot de
tare, cu degetul mare, evident, de la mâna cealaltă, cinci
minute. Mă conformez, mă ajută să-mi agăț geanta cu
laptopul de umărul drept, îi spun: Mulțumesc! Săru-mâna!.
Ies din încăpere, mă așez pe un scaun din cele aliniate pe
hol, apăs cât pot de tare, până obosesc, număr până la trei
sute, apoi, după exact cinci minute, arunc la coș compresa
impregnată în spirt. Este în regulă. Nici locul înțepăturii nu
se mai vede cu ochiul liber.
După toată tevatura, asistenta șefă observă că încă
mai exist, mă invită în biroul ei, îmi dă un pogon de cutii cu
un praf pe care, acasă, trebuie să-l dizolv în patru litri de apă
și, de la ora cutare până la ora cutare, conform graficului,
să înghit întreaga cantitate, astfel încât toată procedura
să se încheie cu cel puțin șase ore înaintea examenului
colonoscopic, iar în zori, să încalec un cal de care o fi și să vin
de îndată aici, unde mă așteaptă doctorul și colonoscopul…
Dar socoteala din buncărul ei nu se potrivește cu realitatea
de acasă. Nu reușesc să îngurgitez nici jumătate din cei
patru litri de lichid. Apar niște dureri cumplite, în valuri,
foarte greu de suportat, chiar insuportabile. Toată noaptea,
mă lupt cu o parte din restul de lichid și cu durerea, iar
în zori, epuizat, dar cu toate pânzele sus, ridic ancora și
navighez spre colonoscop. Nu sunt amețit, nu mă clatin,
dar nici nu pot să zbor. Ajung cu norii dimineții pe umeri
în secție – sunt primul –, mă așez pe un scaun din holul
secolului al XIX-lea al acestei clădiri solide și frumoase
– toate scaunele sunt libere – și aștept. Îmi dau seama că
mi-am luat un spațiu de siguranță cam mare – de peste două
ore –, dar, consider eu, merită.

Am ajuns chiar înaintea
personalului din schimbul de dimineață. Dar am un loc pe
scaun, am laptopul, pot să scriu și să aștept. Scriu și aștept.
Și tot scriu și tot aștept. Nimeni nu mă întreabă nimic și nici
eu nu întreb pe nimeni nimic. Cineva ar trebui să mă ia de o
aripă și să mă ducă acolo unde este colonoscopul.
Dar cine?
În fine, nu pot răspunde la această întrebare și nici
nu cred că este necesar. Durerea din colon s-a mai domolit,
iar eu am toată grija să nu stârnesc balaurul de acolo, din
adânc.
Aproape de miezul zilei, o doctoriță se oprește în
fața mea și, alegându-și cu grijă cuvintele, îmi sugerează că
ar fi timpul să merg la examenul colonoscopic:
– Domnule general, cred că ar fi timpul să mergeți
acolo…
– Dar asta aștept și eu…
– Da, dar nu aici.
– Dar unde?
– Știți unde-s urgențele?
– Știu.
– Ei bine, de la Urgențe, primul coridor pe dreapta.
Acolo, la capătul lui, se află toată această aparatură.
O iau încet într-acolo. Ajung în câteva minute.
Holul de așteptare este arhiplin. Mă adaug și eu acestei
mulțimi gânditoare și așteptătoare, deși durerea a devenit
semnificativă și eu nu sunt gata să escaladez Everestul. Ba,
mai mult, abia mă țin pe picioare. Dar, totuși, mă țin și nu
cred că va exista vreodată vreun moment în viața mea în
care eu să nu mai pot sta pe propriile-mi picioare. Totuși,
mă așez pe un scaun care se eliberează între timp și aștept.
Din fericire, după câteva minute, ușa de la intrarea în zona
magică se deschide și o doamnă frumoasă – aici, toate
doamnele sunt frumoase – pronunță numele meu. Mă ridic
și o urmez. Intru într-un holișor străluminat. Parcă într-un
alt univers. La intrare, stă de pază un aparat pe care calci și
care te încalță, dintr-odată, peste pantofii tăi, cu acei celebri
papuci albaștri.
Fac și eu asta, reușesc din prima, mă privesc în
oglindă, parcă mă văd întâia oară – nu-mi prea place cum
arăt, dar asta n-are importanță –, doamna îmi spune să mă
așez cuminte pe un scaun – sunt vreo trei legate în serie,
acolo, retrase lângă un perete, în holul acela cu aparatul
încălțător de papuci, cu un pupitru-ghișeu neocupat de nimeni în acest moment, și să aștept. În curând, voi fi
chemat.

După un timp, din holul pre-așteptător, mai trece
dincoace de ușă o parte feminină cu fustă – probabil o
domnișoară –, care evită aparatul încălțător, evită și ochii
mei, scoate doi papuci albaștri dintr-o sacoșă, îi încalță
manual, nu se uită la mine, doar eu mă uit cu coada ochiului
la ea, are fusta prea scurtă, i se văd prea mult coapsele
albe când se apleacă, dar, la anii ei, acest lucru este firesc,
deschide apoi ușa magică a coridorului care duce spre
universul colonoscopului, radioscopului, computeruluitomograf etc. etc. și se pierde în lumina de acolo…
Eu sunt cuminte, stau pe scaun, n-am primit
permisiunea să intru, doamna care m-a chemat probabil că
n-a uitat de mine, sau, chiar dacă a uitat, numele meu o fi
fost înscris undeva pe o listă, pe o planificare, iar cineva o
să mă invite, politicos sau nu, să trec Rubiconul. Și am să-l
trec… Dar nu ca Cezar…
…O singură dată în viața mea, am făcut un examen
CT, cum îi zic ăștia, pe scurt. Mă durea capul și Gi, nevasta
mea, m-a luat pe sus, într-un tramvai, și m-a dus undeva, la
un centru particular de medicină computerizată, am plătit
examinarea, am așteptat pe un hol, apoi, după așteptare, am
intrat într-un tub orizontal, pe rând, mai întâi eu, apoi ea,
un fel de butoi electronic elegant, tubul a scos niște sunete
ciudate – ceva în genul muzicii electronice abstracte, mi-a
plăcut –, iar după, am ieșit de acolo viu și nevătămat, am
primit – și eu și Gi, pentru că și ea a făcut același lucru –
câte un film de o jumătate de metru, cu diferite imagini ale
interiorului scăfârliilor noastre, în câte un plic cu floricele
de câmp, râuri precum cele de pe iile fetelor de altădată, de
la țară, și ramuri de eucalipt. Sau de salcie pletoasă…, nu
sunt prea sigur.
M-a impresionat tehnica aia computerizată, așa cum
mă impresionează și acum computerul meu știe-tot, facetot, care-mi este nu numai unealtă de lucru, cap de pod în
Internet, memorie și neuitare, ci și poartă spre infinit, cod
de transformare a imposibilului în posibil, a necunoscutului
în cunoscut, a nimicului în tot, chiar dacă, totdeauna, în
logica unui creier cu mintea la el, din nimic rezultă tot
nimic…
Mă gândesc, totuși, că invenția asta ar fi și mai și,
dacă, spre exemplu, camera video de la laptopul meu ar
fi înlocuită cu un scanner capabil să vadă dincolo de ceea
ce se vede, cum o face, spre exemplu, stolul de antene
ale programului HAARP. Programul acesta, început de
americani prin anii ‘93, în secolul deja trecut, avea, la un
moment dat, vreo 180 de antene plantate pe undeva prin
Alaska (din cele 360 planificate), pe lângă Gakona, și
era destinat (este și acum) cercetării comportamentului
ionosferei la bombardamentul cu radiații de înaltă frecvență,
așa cum sunt cele emanate de soare și de spațiul cosmic.
Fasciculul de unde de înaltă frecvență de la HAARP, cu
o putere cam de un miliard de wați, ajunge undeva, la o
altitudine de peste 50 de kilometri, încălzește ionosfera,
în zona finală de impact, adică în lentila de foc, la 4000
de grade (pe timp cât funcționează HAARP, apare aurora
boreală). Din zona lentilei, unda care se reflectă spre pământ
este una de joasă frecvență și are o putere de pătrundere
foarte mare, capabilă să scaneze scoarța terestră și oceanele
pe o adâncime de câțiva kilometri și să descoperă tot ce este
acolo, inclusiv zăcăminte, meandre de-ale Terrei, silozuri
cu sau fără rachete, submarine în imersiune etc. etc.
Posibilul scanner-antenă de pe laptopul meu, dacă
aș dispune de așa-ceva, ar trebui să dezvolte un fascicul de
unde de joasă frecvență capabil să scaneze corpul omenesc,
să găsească afecțiunile și neregulile, să le diagnosticheze,
folosind inteligența artificială, și, cu ajutorul unor baze de
date, de situații, de algoritmi raționali etc. etc, să elaboreze
pe loc soluțiile necesare. Pare simplu. Și, la urma urmei,
chiar ne aflăm în debutul unei astfel de epoci, care ar trebui
să fie extrem de simplă, după atâta complexitate… Mâine,
poimâine, vom vedea și asta…

Mă și văd zgâindu-mă la monitorul plin de toate
aceste minuni care mi se par că se vor întâmpla ieri…
În acest moment, ușa din interiorul luminii se
deschide și doamna care mă chemase adineauri, mă cheamă
din nou acolo, adică dincolo, în universul luminii lumii
cibernetice a aparaturii medicale sau de care o fi…
Calc cu smerenie, nu mă uit nicăieri, ca nu cumva să
deranjez neuronii aceia artificiali care au acum și grija mea.
După vreo douăzeci de pași, ghidul meu cu fustă îmi arată
o ușă deschisă și îmi spune pe un ton cu accent de elizeu:
– Aici!
– Mulțumesc! Săru-mâna!
– Sănătate! îmi spune vocea de deasupra fustei și
dispare pe drumul dus-întors, pe care-l face, probabil, toată
ziua…
Doctorul, pe care-l recunosc imediat, întrucât l-am
văzut și ieri, îmi explică cum devine colonoscopia asta,
mă invită să mă așez pe o masă îngustă, de o persoană, pe
partea stângă, cu mâna stângă sub cap, cam cum mă așezam
cândva, demult, în copilărie, pe fânul proaspăt cosit. Nu
în pătratul de cânepă din grădină, pentru că, așa cum îmi
spunea mama, în acea suprafață este mare pericol, o să mă
doară capul și o s-o iau razna…
Nu simt mai nimic, nu mă gândesc la ce se întâmplă
aici – e treaba lor, a medicilor și IT-iștilor, ei știu cum se
face asta –, doctorul spune ce vede, probabil dictează cuiva,
care notează ce descoperă colonoscopul acolo, apoi spune,
cumva cu regret, că musiu colonoscopul nu poate trece mai
departe. Mie îmi zice să nu mă sperii, voi simți totuși vreo
trei ciupituri, probe pentru biopsie, și cam atât.
Tot examenul durează doar câteva minute, întrucât
colonoscopul nu reușește să treacă dincolo de un prag –
o tumoare, îmi spune doctorul – situat undeva la 23 de
centimetri…
– Treceți dincolo, în zona de odihnă, puteți sta acolo
până ce vă liniștiți, apoi mergeți pe secție, și așteptați acolo,
veți primi rezultatul și vă vom spune ce trebuie să faceți în
continuare.
Cineva îmi arată unde este acest loc de odihnă. Este
chiar vizavi de cabinetul colonoscopului, o încăpere cu
aer condiționat, două paturi de spital și două scaune. Mă
așez pe un scaun și aștept. N-am nevoie de liniștire sau
de odihnă, sunt cât se poate de liniștit, deși vestea nu este deloc liniștitoare, dar dacă așa e ritualul…
Pe unul dintre paturi, se află, culcată pe spate, cu
ochii închiși, fata cu papucii albaștri la purtător și fustă
scurtă, care trecuse, ca o briză, pe lângă mine, adineauri.
Fusta i se ridicase, aici, și mai sus, până aproape de zona
discretă – mă uit doar cu coada ochiului –, dar îmi dau
imediat seama că pe ea n-o interesează asta, că este ca un
nou-născut care nici măcar nu îndrăznește să plângă. Și
cu atât mai puțin să deschidă ochii. Oare ce caută îngerul
acesta de fată într-un loc atât de luminos care prevestește,
în majoritatea cazurilor, o epocă de întuneric?! Precis, în
vremea Cornobîlului, ea nu era născută…
Pare finuță, are o frumusețe de tip renascentist,
durdulie, parcă ar fi fost pictată de Michelangelo, nu-i pasă
de nimeni și de nimic, nu este pe această lume, ci, probabil,
undeva într-un vis. Suntem numai noi doi în această cameră
de recuperare, precum scafandrii în zona de decompensare,
ea, o copilă, eu un pre-octogenar, uniți de acel nimic pe
care oamenii nu-l văd și de care, de cele mai multe ori, nu
le pasă. Pentru că, de regulă, ceea ce ei nu văd, nu există.
Îmi aduc aminte de un vers, scris de mine demult,
parcă într-o altă viață, impresionat, tot așa, de o frumusețe
renascentistă, prea devreme pentru ea și prea târzie pentru
mine:

„Eu aștept, senin, o noapte, tu, o zi ca să răsară”
Las scaunul, încăperea și fata cu fustă scurtă și
coapse albe, proaspete, în plata Domnului și a Universului
ei – oricum, e treaba lor să se ocupe de ea – și, fără să întreb
pe nimeni, mă întorc în holul spațios al secției. Mă așez pe
un scaun liber, scot laptopul din cutia sa blindată ca o haină
vătuită, și mă cufund în universul meu, al scrisului…
Uit de toate – și de ce știu și de ce nu știu –, îmi
imaginez că am inventat mini-scannerul capabil să vadă
tot ce există în organismul uman, să elaboreze rapid un
diagnostic, să găsească o soluție, de pildă, una de tratare
cu frecvențe adecvate, cam cum o face HAARP, pentru a
descoperi ce e de descoperit acolo. sus, a diagnostica starea
și comportamentul ionosferei, sau de a produce uragane și
tot ce mai e necesar pentru noul război sau pentru războiul
acesta nelimitat în care se află omenirea contra omenirii, de
când e lumea…
Gheorghe Văduva
(fragment din romanul „Ancore pe nori”, în curs de
finalizare)

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.