Selectați pagina

JUSTIN CAPRĂ, un Icar al timpurilor moderne

Dintotdeauna oamenii și-au
dorit să zboare, poate pentru
a fi asemeni păsărilor ca
să vadă lumea din înaltul
cerului,sau poate pentru
a-și depăși limitele condiției
umane. De la anticul Icar
și profetul Ilie care s-a
înălțat la cer într-un car de
foc, mitul zborului a însoțit
mereu evoluția umanității. Au
existat vizionari ca Leonardo
da Vinci care au încercat
să împlinească visul, dar
adevărata desprindere de sol
a primilor oameni s-a petrecut
mult mai târziu. Românii au
fost printre pionierii zborului
cu aripi la începutul veacului
al XX-lea. Traian Vuia, Aurel
Vlaicu, Henri Coandă au
înscris adevărate pagini
memorabile în istoria aeronauticii. Un alt român,
mai aproape de noi, s-a alăturat marilor săi înaintași
în încercarea de a birui gravitația terestră. A fost
contemporanul nostru, Justin Capră.
Justin Capră (1933-2015) a fost ultimul mare
inventator și vizionar român. A creat în anii1956-
1958 primul aparat individual de zbor, pe care l-a
denumit“
rucsacul zburător”, o prioritate mondială
absolută. Abia peste patru ani a apărut un model
american similar. A conceput și realizat alte aparate de
zbor cu decolare și aterizare verticală, precum și un
obiect care poate levita fără un mijloc de propulsie,
contrazicând legea gravitației.

A imaginat și construit
numeroase vehicule neconvenționale cu un consum
infim de energie și cu emisii poluante nesemnificative,
adevărate priorități tehnice. Toate au fost performanțe
care l-au îndreptățit pe Justin Capră să intre în elita
marilor inventatori. Acesta
a fost, în câteva cuvinte, în
conștiința publicului larg,
Justin Capră.
Un alt Justin Capră,
într-o viziune personală,
aș vrea să vă prezint acum.
Justin Capră a fost unchiul
meu, fratele mamei mele,
fiind unul dintre cei mai
apropiați membri ai familiei.
Tânăr locotenent de aviație
venea deseori la noi, atunci
când avea permisie. Îi plăcea
să ne istorisească, mie și
fratelui meu, povești la capul
patului, înainte de culcare.
Povestea preferată era aceea
a trenului care o dată garat în
hangar, după cursa încheiată,
se îmbrăca în pijama și se
culca. Înțelegeam cu greu
cum ar putea trenul să se
îmbrace în pijama, dar îl credeam cu încredere pe
unchiul Justin. Timpul a trecut, unchiul s-a căsătorit
și s-a așezat la casa lui.

Îl vizitam deseori împreună cu
familia. Așteptam atunci cu nerăbdare ca unchiul să
se retragă în atelierul său, un soi de magazie de lemn,
lipită de casă. Pătrundeam acolo cu senzația că mă
aflu în peștera cu comori a lui Ali Baba. Pe un perete
erau așezate într-o ordine perfectă tot felul de unelte,
ciocane, clești, chei, șurubelnițe și alte scule pe care
nu le cunoșteam. Pe câteva rafturi, deasupra ușii erau
aliniate cutii și borcane inscripționate: șuruburi de 6
sau de 8, piulițe de diferite mărimi, șaibe, garnituri și
altele. O singură cutie, pe care era scris“
te miri ce”,
îmi atrăgea atenția. Curiozitatea de copil m-a împins
să îl întreb ce se află în cutia aceea. “
Acolo sunt tot
felul de obiecte care nu se încadrează în niciuna din
categoriile celelalte, dar care poate îmi vor folosi
cândva!”
– a venit răspunsul. Așteptam de fiecare

dată când mă aflam în atelierul unchiului să văd dacă
folosește ceva din cutia cu “
te miri ce”. De obicei,
în mijlocul atelierului trona vehiculul în faza de
asamblare la care lucra Justin. Vizitatorii trebuiau să îi
dea ocol, strecurându-se de-a lungul pereților. Aici își
petrecea unchiul cea mai mare parte a zilei. Sculele,
instrumentele aliniate pe pereți ca într-o farmacie,
prindeau viață atunci când Justin se afla acolo. Îl
urmăream dintr-un colț al atelierului cu sentimentul că
mă aflu într-un alt univers, diferit de cel real. Au trecut
anii, dar de fiecare dată când îl vizitam la lucru aveam
aceeași senzație de pătrundere într-o lume aparte. În
timp ce meșterea la ultima sa invenție, lui Justin îi
plăcea să poarte cu mine discuții neconvenționale cu
trimiteri filozofice.

Temele erau vaste, dar căutau să
aducă în lumină partea ascunsă a lucrurilor. Istoria,
fizica și metafizica, fenomenele paranormale, esența
miturilor și a religiilor,
paleoastronautica, partea
înșelătoare a științelor
exacte erau subiecte care
se întrepătrundeau unele
cu altele, dezvăluindumi o altă fațetă a realității
pe care nu o cunoșteam.
Adolescența și tinerețea
mi-au fost modelate de
acele discuții. De multe ori
primea în atelier vizita unor
prieteni și cunoscuți. Erau
printre ei medici, terapeuți
neconvenționali, inventatori, fizicieni, scriitori,
filozofi, istorici, ziariști, ingineri, oameni de artă. Unii
dintre oaspeții săi se numeau Henri Coandă, Dumitru
Prunariu, Eugen Macovschi, Radu Manicatide,
Octavian Groza, Alexandru Mironov, Mircea Chelaru.
Discuțiile și comentariile se desfășurau atunci pe mai
multe paliere multidimensionale, devenind adevărate
dizertații filozofice. Justin participa activ la dialog în
timp ce lucra tacticos la vehiculul care prindea viață
și formă sub ochii uimiți ai auditoriului.
Înainte de a începe lucrul la un nou vehicul,
Justin îl desena din mai multe unghiuri. Avea un
real talent la desen, iar schițele sale aveau de multe
ori adevărate calități artistice. Noi, cei din familie îi
cunoșteam și apreciam la superlativ abilitățile sale
tehnice, dar față de marea masă a publicului său, îi
prețuiam cu precădere latura sa mai puțin cunoscută
de ceilalți, capacitățile paranormale ieșite din comun.
Putea vindeca pe cineva de la distanță, doar prin
puterea gândului. Era capabil să caracterizeze o
persoană până la detalii ascunse, doar privindu-i o
fotografie. Avea o remarcabilă putere de anticipație,
putând prevedea cu un grad ridicat de exactitate
evenimente și fenomene viitoare. Și-a prevăzut cu
precizie și clipa morții sale cu 14 ani înainte.
Era
considerat vrăjitorul și șamanul familiei. De câte ori
aveam o problemă căreia nu îi vedeam soluționarea,
mergeam la Justin pentru o consultație. După o clipă
de concentrare, unchiul îmi dădea cu exactitate soluția
problemei și estimarea în timp a rezolvării ei. Cred
că această înzestrare paranormală de excepție a fost
determinantă și în activitatea sa de inventică. Obișnuia
să afirme că invențiile sale nu îi aparțin, el fiind doar
un simplu emițător în mâna lui Dumnezeu. “
Am fost
de când mă știu un nemulțumit, am căutat mereu
altceva…Merg în atelier și lucrez, îmi pun întrebări,
mă culc apoi și în dimineața următoare mă trezesc că
am soluția în cap. O visez, asta e tot!” “Eu, de fapt,
nu am inventat nimic.

Racheta este cunoscută cu mii
de ani înainte de Hristos, de
la mandarinii chinezi. Nu am
făcut decât să propulsez un
om în aer. Dacă am obținut
ceva, va spune istoria.”
“Întotdeauna am fost curios,
am vrut să aflu mai mult, dar
se pare că a trebuit să ajung
la senectute ca să-mi pot
da seama că, de fapt, nu se
poate afla nimic nou. Totul a
fost știut și cunoscut cu mult
timp înainte. Noi nu facem
decât a ne reaminti ceea ce
a fost cunoscut odinioară”. “Nu am făcut niciodată
ceva clasic. Am evitat toate invențiile apropiate de
clasic. Am vrut să caut în totdeauna ceva nou, o cale
de rezolvare diferită, nebătătorită.”
– spunea deseori.
Această înclinație către spiritualitatea profundă a
vieții, către tot ce este diferit și neconvențional i-au
guvernat de fapt întreaga existență. După moartea
credincioasei sale soții, Mariechen și emigrarea unicei
sale fiice – Doina, în Canada împreună cu întreaga
ei familie, Justin s-a izolat treptat de tumultuoasa
viață a capitalei, retrăgându-se într-o cabană- atelier
din lemn în localitatea Filipeștii de Pădure, județul
Prahova, pe un loc care aparținuse odinioară bunicilor
săi. A continuat să viseze și să creeze la invențiile sale
nonconformiste, ca un paliativ contra sentimentului
de însingurare pe care îl resimțea în fața acestei lumi
în continuă schimbare și transformare. I s-au alăturat
acolo numeroși discipoli, unii din sincera dorință de a
învăța din vasta experiență a maestrului, alții doar din
intenția de a-și putea asocia numele alături de gloria
sa. A avut parte și de satisfacții târzii. S-a bucurat de
contactul și aprecierea Majestății Sale, Regele Mihai
I al României, și el un împătimit al motoarelor și
mașinilor.

A fost o onoare supremă pentru el și pentru
mine ca să primim împreună din partea Majestății
Sale, Regele Mihai I al României, decorația „
Regele
Mihai pentru Fidelitate”
în ziua de 26 martie 2014,
la Castelul Peleș, în chiar clipa aniversară a Alteței
Sale Regale, astăzi Majestatea Sa, Margareta a
României, el pentru contribuția sa la inventica
României, eu pentru meritele mele artistice. I s-au
acordat numeroase alte premii și distincții. Lăudători
și amatori dornici de ecouri de presă la ordinea
zilei l-au înconjurat necontenit, unii din sinceritate,
alții din interes. Conștient că timpul său terestru se
apropia de sfârșit, s-a concentrat în ultimii săi ani la
finalizarea ideilor și invențiilor sale. A plecat, așa cum
estimase cu mulți ani înainte, într-o seară de ianuarie
a anului 2015, la vârsta de 82 de ani. Implicat profund
asupra ideilor și visurilor care îl frământau, nu putuse
prevedea, cu o clipă mai devreme, că ceara care lipise
aripile sale de gânditor în absolut, începuse să se
topească asemeni aripilor anticului Icar, iar limitele
sale umane se apropiau de final. Existența terestră
este, după spusele sale, doar un episod temporar
în drumul spiritului nostru, care este veșnic, către
perfecțiune. Dacă este așa, sunt încredințat că unchiul
meu, Justin Capră se străduiește, acolo sus, într-un
univers paralel, alături de mentorii săi Traian Vuia,
Aurel Vlaicu și Henri Coandă să făurească aripi care
să ne permită nouă, încă trăitori pe Terra să depășim
vicisitudinile și meschinăriile vieții de zi cu zi și să ne
înălțăm în căutarea adevărului.
Col.(r) Valentin TĂNASE
Directorul Studioului de Arte Plastice al
Armatei

Gândul Anonimului

Arhivă