O LUMINĂ PENTRU EROII NEAMULUI

De-a lungul râului de la care îşi ia numele şi străjuită la vest de culmile abrupte
ale Munţilor Bucegi, care – aşa cum scria Alexandru
Vlahuţă la începutul secolului XX – „au ceva din
farmecul lucrurilor visate“, se întinde
Valea Prahovei,
una dintre regiunile turistice cele mai renumite din
România. Staţiunile se înşiră asemenea perlelor
unui colier, iar peisajele sunt de o frumuseţe şi
sălbăticie tulburătoare.

Iată cum descrie aceste meleaguri autorul
României pitoreşti: „Pe sub coastele Bucegilor, pe
dinaintea celor mai înalte şi mai frumoase vârfuri,
se deschide de la miazănoapte spre miazăzi Valea
Prahovei – pustietăţi şi întunecimi de codru acum
două sute de ani –, astăzi valea cea mai locuită şi
mai bogată din ţară. Porneşte de la hotar, din dâmbul
Predealului, şi se lasă-n cotituri trăgănate printre munţi
până dincolo de Câmpina, unde-şi topeşte malurile
în largul neteziş al şesului. (…) Din Azuga şoseaua
face o îndoitură largă spre dreapta, înconjură tunelul
drumului de fier şi dă în Buşteni. Aici valea se mai
deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s-aştern între
izvoare. Case frumoase, vesele – un adevărat orăşel
de munte – se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga,
în fund de codri de brazi, iar din întunericul codrului
se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor,
cu brâie albe de zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari
numai vulturii şi norii le ating“.

Valea Prahovei nu a fost însă întotdeauna un
tărâm al frumuseţii, bucuriei şi liniştii. La sfârşitul
lui august 1916, prin trecătoarea Predeal – unde
odinioară răsunaseră paşii cohortelor romane şi, mai
în urmă, ai ostaşilor lui Mihai Viteazul – au mărşăluit
spre Transilvania, victorioase, trupele române.
Câteva luni mai târziu, pe aceeaşi vale contraofensiva
germană se lovea de rezistenţa înverşunată a armatei
române. În tranşeele săpate pe coastele Bucegilor –
povesteşte Constantin Kiriţescu în
Istoria războiului
pentru întregirea României
–, ostaşii români se
luptau nu numai cu inamicul, ci şi cu vitregia naturii.
Zăpada îi acoperea, viscolul îi biciuia cu ace de
gheaţă. Urcate cu frânghii pe crestele Coştilei şi
Caraimanului, la aproape 2400 m, tunurile noastre îşi
revărsau focul asupra trupelor generalului Erich von
Falkenhayn, desfăşurate pe Omul. Nemţii nu puteau
înainta nici de-a lungul văii: două tunuri de mare
calibru, amplasate pe vagoane-platformă remorcate
de o locomotivă, ieşeau din tunelul aflat între Buşteni
şi Azuga, unde se adăposteau de avioane, pentru
„a trage salve bine ochite în poziţiile duşmane“.
Furioşi, nemţii au bombardat Buştenii, distrugând în
întregime cartierul din jurul Fabricii de hârtie, şi au
ras de pe faţa pământului vila din Predeal a primuluiministru român, Ion I.C. Brătianu.

Cu tot eroismul
lor, în decembrie 1916 trupele române au trebuit să se
retragă din aceste locuri, în urma înfrângerilor suferite
pe celelalte fronturi.
La sfârşitul războiului, locuitorii Văii
Prahovei au ţinut să cinstească memoria ostaşilor
căzuţi în luptele purtate de-a lungul acestei văi
devenite a suferinţei şi jertfei. Crucile fără nume
din cimitirul de pe drumul care leagă Timişul de
Sus de Predeal sunt vegheate de un obelisc purtând
inscripţia „Eroii Neamului 1916“; la intrarea în
Predeal, un bust în bronz realizat de Oscar Han îl
înfăţişează pe melancolicul poet Mihail Săulescu
– căzut, pe 30 septembrie 1916, în luptele pentru
apărarea oraşului –, cel care, la plecarea pe front,
i-a spus logodnicei: „mă duc să mă căsătoresc cu
Transilvania“; în faţa gării localităţii, unde mitraliorii
români au luptat până la ultimul om, este amplasat
„Grupul Statuar Apărătorii Predealului“ – creaţie a
sculptorului Constantin Baraschi –, reprezentând trei
soldaţi în încleştarea cu inamicul; în cimitirul aflat
la ieşirea către Azuga se află un monument masiv în
piatră pe care scrie: „Aici odihnesc soldaţi căzuţi în
luptele din jurul Predealului, 1916“, însoţit de două
troiţe sculptate în lemn; în Parcul central din Azuga
se înalţă „Monumentul eroilor din Primul Război
Mondial“, simbolizând Jertfa şi Victoria, purtând pe
soclul său numele eroilor localnici care au luptat între
1916 şi 1919; în faţa Gării Buştenilor, încremenit
pentru eternitate în bronzul turnat de sculptorul Ion
Dimitriu-Bârlad, legendarul caporal Muşat aruncă
spre inamic „ultima grenadă“; iar sus, în Şaua Mare a
Caraimanului, la câţiva metri de marginea prăpastiei,
se profilează pe cer „Crucea Eroilor Neamului“,
înălţată – aşa
cum stă scris pe placa comemorativă
„întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi
în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru
apărarea patriei“..
.

Confecţionat din traverse metalice îmbinate
prin nituire într-o reţea măiastră, monumentul de pe
Caraiman, ridicat între anii 1926 şi 1928 din iniţiativa
Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, impresionează
atât prin altitudinea amplasării – 2291 m, cât şi prin
dimensiuni:
înălţimea totală este de 39,3 m (din care
8,35 m reprezintă soclul), lăţimea stâlpului vertical
este de 2 m, lungimea braţelor orizontale până în
axul stâlpului este de 7 m, iar latura unui ochi
pătrat de zăbrea este de 2 m. Concepţia şi execuţia
construcţiei sunt sută la sută româneşti: proiectul a
fost gândit de arhitecţii români Georges Cristinel şi
Constantin Procopiu, calculele de rezistenţă au fost
făcute de inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici,
iar
lucrarea a fost realizată de Direcţia de Poduri din cadrul
C.F.R., secţiile L5 şi L1 din Sinaia, sub conducerea
inginerului Victor Bruckner.
Adăugat în 1930,
pentru o mai bună încastrare a structurii metalice,
soclul este confecţionat
din beton armat placat cu
piatră de calcar; iniţial, în interiorul lui era instalat
generatorul care alimenta cele 120 de „pere electrice
de 500 W“ de pe conturul crucii.
Fondurile necesare
construcţiei au fost obținute din diferite surse și
prin donații de la firme particulare și instituții de
stat.
Inaugurarea şi sfinţirea monumentului au avut
loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei
Cruci. Regele Ferdinand nu a mai apucat să trăiască
această clipă.

Dacă monumentele ridicate de-a lungul Văii
Prahovei imortalizează eroismul românilor care au
luptat pe aceste meleaguri, construirea Crucii de
pe Caraiman este tot o poveste despre eroism, dar
un altfel de eroism. Piesele metalice componente,
sculele şi materialele necesare descărcate în gara
Buşteni au fost transportate, în cea mai mare parte, cu
care cu boi pe ruta Sinaia-Vârful Păduchiosul-Vârful
Dichiu-Platoul Bucegi-Vârful Caraiman; restul – cu
funicularul Fabricii de hârtie până pe Platoul Bucegi,
iar de aici, pe cărările înguste ale munţilor, cu caii
şi măgarii. Cum numărul căruţelor din zonă era
insuficient, o bancă a acordat credit cu dobândă mică
pentru achiziţionarea altora. Drumul era anevoios:
într-o săptămână o căruţă nu putea să facă decât două-
trei transporturi. Căruţaşii – memoria localnicilor
păstrează şi astăzi numele celor din familia Clinci,
din Sinaia – erau plătiţi cu bani, câteva braţe de fân
şi hrană. Dar nu câştigul i-a determinat pe oameni
să se angajeze în această lucrare: era un entuziasm
general, fiecare voia să-şi aducă prinosul. Mulţi dintre
ei pierduseră în război pe cineva drag: un fiu, un tată,
un frate…

În 1939 Crucea a fost racordată la sistemul
energetic naţional, legătura făcându-se, printr-un
cablu subteran, cu sursa de la Vârful Coştila.
Până la
instalarea regimului comunist, în 1948, Crucea era
aprinsă în noaptea de Sfânta Maria, pe 15 august,
şi de Înălţarea Domnului, când este şi Ziua Eroilor.
În anii comunismului, monumentul nu a mai fost
iluminat, iar într-un anumit moment a existat chiar
pericolul mutilării lui: un primar obedient regimului a
vrut să-i taie braţele, iar în vârful coloanei rămase să
monteze… o stea roşie! În timp, instalaţia electrică s-a
defectat. În 1991, cu sprijinul
administraţiei locale
şi al unor sponsori
, s-au făcut reparaţiile necesare şi
luminile s-au aprins din nou. Nu pentru multă vreme,
căci s-au găsit nişte aşa-zişi turişti care au distrus
ceea ce alţii realizaseră cu greu şi cu bani mulţi.
Graţie eforturilor câtorva echipe de salvamontişi,
instalaţia a fost repusă în funcţiune şi racordată
la sistemul energetic al oraşului Buşteni. În 2014,
monumentul – comparabil
ca realizare inginerească
şi ca simbolistică cu „Turnul Eiffel“ din Paris, cu
„Statuia Libertăţii“ din New York sau cu „Hristos
Mântuitorul“ din Rio de Janeiro
– a intrat în în
Cartea Recordurilor, ca „cea mai înaltă cruce din
lume amplasată pe un vârf montan“.
În prezent,
„Crucea Eroilor Neamului“ este obiectul unui proiect
de „restaurare, reabilitare, conservare, prezervare,
întreţinere şi reintroducere în circuitul turistic“, care
se înscrie între acţiunile dedicate centenarului Marii
Uniri.

„La Predeal am avut o casă. În apropierea
ei era o frontieră. Acum, acea casă nu mai există.
Dar nici frontiera“, spunea, la sfârşitul războiului,
într-o emoţionantă alocuţiune parlamentară, Ion
I.C. Brătianu, „omul care înfăptuise visul secular al
neamului“. De strajă la acea frontieră rămasă doar
în cărţile de istorie, Crucea de pe Caraiman vorbeşte
despre jertfa miilor de ostaşi români căzuţi pentru
împlinirea unei năzuinţe istorice. Anonimi şi modeşti,
asemenea glotaşului dintr-o poezie a lui Vasile
Voiculescu: „Şi cu chipu-i de calic/ Înţepat de-o barbă
rară/ Nu spunea nimic, nimic,/ Că murise pentru ţară“.
Dinu Moraru

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.