IERI ȘI AZI…

Este 31 decembrie 2018. Am revenit, de câteva zile, în orașul
tinereții mele, Drobeta
Turnu Severin. Anul acesta,
în toamnă, s-au împlinit 58
de ani de când am venit aici,
în orașul Turnu Severin
– așa se numea atunci –,
adică în noiembrie 1960,
după ce am absolvit școala
militară de ofițeri și un curs
de trei luni de dresaj câini
se serviciu. Aici am fost
repartizat. Aveam 20 de ani.
S-au împlinit, de asemenea,
tot în toamna care tocmai
a trecut, 46 de ani de când
am fost mutat, în interes de serviciu, din garnizoana
Drobeta Turnu Severin, în garnizoana București.
În 1960, când am venit aici, orașul florilor,
port la Dunăre, avea doar un șantier naval, o uzină
mecanică, o fabrică de cherestea, o uzină de vagoane,
una mecanică, un abator, o fabrică de pâine, una de
bomboane și încă vreo câteva întreprinderi locale.
În noiembrie 1963, președintele de atunci al
României, Gheorghe Gheorghiu-Dej și președintele
Iugoslaviei, faimosul Iosif Broz Tito, s-au întâlnit pe
insula Golu, în zona Gura Văii, Kladovo, la ieșirea
din cataractele de la Porțile de Fier ale Dunării, unde
au semnat prețiosul document prin care se demara,
construirea, împreună, așa cum le stă bine unor țări
vecine, a unui sistem hidroenergetic și de navigație,
după atâția ani de relații reci și chiar tensionate dintre
ele. Piatra de temelie a fost pusă de cei doi președinți
la 7 septembrie 1964. Era cel mai mare proiect de
până atunci al României. Se punea astfel în operă
o idee mai veche a lui Saligny, de barare a Dunării
chiar în zona Porților de Fier. Spre deosebire de alte
proiecte hidroenergetice, barajul Dunării de la Porțile
de Fier nu se sprijină pe maluri, ci pe adâncul de piatră
al marelui fluviu.
Deși se spunea că
relațiile oficiale dintre
România și Iugoslavia erau
încă reci, Tito, în acele zile,
a fost primit cu aplauze și
cu multă căldură pe străzile
din Turnu Severin. Eram și
eu acolo, tot orașul era afară
să-l vadă pe Tito.
În anul 1964, a început, în forță, cu o organizare de șantier exemplară, construcția unuia
dintre cele mai mari
sisteme hidroenergetice și
de navigație din Europa.
„Porțile de Fier I” se va
numi, peste alți ani, când va fi durat, ceva mai jos, la
Gogoșu, tot împreună cu iugoslavii, un al doilea sistem
hidroenergetic și de navigație, „Porțile de Fier II”.
În anul 1964, s-au deschis, la Gura Văii și în
amonte de Kladovo, două batardouri (unul adiacent
malului românesc, celălalt malului sârbesc, față în
față, pe porțiunile din marele fluviu unde urmau să
se construiască ecluzele și centralele hidroelectrice),
iar Dunărea a fost obligată să-și năpustească apele
printr-o deschizătură centrală dintre aceste două
batardouri, doar de 400 de metri, unde urma să fie
ridicat barajul.

După ce ecluzele și centralele hidroelectrice
au fost construite, a urmat momentul cel mai greu
și cel mai spectaculos, cel al închiderii, tot printr-un
batardou, a mijlocului Dunării. Șuvoiul impresionant,
ca un torent de munte, a fost stăvilit cu uriași
stabilopozi, inventați atunci, cu cuburi masive de
beton armat și anrocamente, iar Dunărea obligată
să treacă doar prin cele două ecluze. Picamerele au
început să sfredelească piatra cenușie din adâncul
apei, neclintită niciodată, de nimeni, în profunzime,
vreo patruzeci de metri. Apoi, a început construcția
unuia dintre cele mai mari baraje din acea vreme,
turnat și sudat în piatra fluviului, pentru a rezista,
probabil, cel puțin cât va exista fluviul și civilizația
pe Terra, adică o veșnicie…

În 1970, la inundații, când barajul era
deja ridicat și mai erau de făcut doar finisările,
definitivările, construirea podului și instalarea
aparaturii de monitorizare a comportamentului
acestuia în anii următori, batardoul central a cedat,
într-un punct, presiunii fluviului care depășise demult
toate cotele de siguranță, apa a năvălit în interior,
torsionând macaralele și utilajele aflate acolo. Noroc
că lucrătorii care se aflau în batardou, au scăpat de
furia apelor. Grănicerul care se afla la post, sus, pe
baraj, a observat primul că batardoul cedează în acel
punct și a strigat din răsputeri că se rupe. Lucrătorii
s-au refugiat rapid, sus, pe baraj și au privit uimiți
furia apelor. Dar doi dintre ei n-au mai avut însă timp
să se salveze. Erau în măruntaiele barajului…
A fost groaznic, dar șantieriștii, printr-o
disciplină cum nu mai văzusem niciodată până atunci,
au lucrat non-stop (de fapt, non-stop s-a lucrat mereu
pe acest uriaș șantier), spărtura a fot închisă, batardoul
consolidat, apa evacuată și lucrul la finisarea barajului
reluat.

În anul 1970, când lucrările erau în ultima
fază, treceam zilnic pe noua comunicație Drobeta
Turnu Severin, Orșova, cale de 26 de kilometri și
vreo 27 de viaducte. Le număram în fiecare zi. Și la
ducere, și la întoarcere. Și noi, cei care circulam pe
acest drum, ne mândream cu el. Ba, de câteva ori, am
parcurs acest drum pe jos, de la Orșova până la Gura
Văii. Ca să simt căldura pietrei și să văd, la pas, truda
drumarilor care l-au durat în piatra muntelui. De la
Gura Văii până la Turnu Severin am luat autobuzul
3 barat, care făcea, din jumătate în jumătate de oră,
cursa Drobeta Turnu Severin – Baraj. Noua cazarmă
a Brigăzii 2 Grăniceri din Drobeta Turnu Severin era
în construcție, iar Batalionul Școală de Gradați și
Instrucție fusese redislocat, temporar, în noua cazarmă
a fratelui său mai mic, Batalionul de Instrucție de la
Orșova, construită și ea din temelii, la fel ca întregul
oraș, tot în acei ani. Noi, ofițerii batalionului, făceam
naveta cu autobuzul brigăzii sau după caz, cu unul sau
două camioane. Plecam dimineața la ora 05.00 și ne
întorceam după-amiaza, iar când aveam instrucție de
noapte, rămâneam acolo.

În zilele în care barajul a fost terminat și s-a
trecut la stăvilirea Dunării, mă aflam acolo, la Orșova,
sus, pe cerdacul Mânăstirii Sfânta Ana, construită de
Pamfil Șeicaru, imediat după Primul Război Mondial,
după Războiul nostru sfânt de reîntregire a țării. Eram,
ca în fiecare zi, la instrucție cu plutonul. Priveam de
acolo, de sus, cum apele Dunării, barate la Gura Văii,
suie pe Cerna și inundă locurile pe unde, doar cu
câteva zile înainte, făceam instrucție cu subunitățile.
În 16 mai 1972, când s-a dat în folosință această
bijuterie, aproape totul era schimbat. Orașul Orșova
și toate localitățile de pe malul românesc dintre Gura
Băii și Moldova Veche au fost strămutate (de fapt,
reconstruite din temelii în afara zonei inundate de
imensul lac de acumulare care se întindea până la
vărsarea Tisei în Dunăre); a fost săpată, cu picamerele,
în piatra muntelui, comunicația Gura Văii Orșova
și refăcută complet comunicația Orșova Moldova
Veche, care trece prin Clisură, cam aceleași mutații
petrecându-se și pe malul sârbesc, cu orașul Tekia și
celelalte localități sârbești limitrofe Dunării.
În toți acești ani, orașul, redenumit, după o
vizită a lui Nicolae Ceaușescu aici, Drobeta Turnu
Severin, s-a dezvoltat frumos, armonios și vertiginos.
Au apărut combinatul de industrializare a lemnului,
cu o fabrică de mobilă sculptată care exporta produse
în toată lumea, combinatul de celuloză și hârtie, o
termocentrală, un combinat de apă grea, o fabrică
de cauciuc, o forjă, o fabrică de confecții și foarte
multe alte întreprinderi. E mult de-atunci. Nu le mai
știu numărul și denumirile. S-au construit cartiere de
blocuri, un spital județean modern, clădiri noi pentru
școli și grădinițe, o gară feroviară nouă, modernă, iar
șantierul naval a fost extins, întrucât primea multe
comenzi din țară și din afară etc. Și asta doar în opt
ani…

Așa cum știe toată lumea, după 1989, cam toate
aceste obiectivele economice impresionante, cele mai
multe dintre ele utilate cu tehnologie de ultimă oră,
cumpărată din Vest, îndeosebi din Germania și din
Franța, dar nu numai, au dispărut, așa cum au dispărut
din toată România. Combinatul de industrializare a
lemnului, cel de celuloză și hârtie și aproape toate
întreprinderile rentabile și necesare pentru oraș și
pentru țară au fost rase de pe fața pământului, cu o
furie oarbă, de parcă ar fi fost inamice sau ciumate.
În locul lor, au apărut niște hale imense denumite
Cora, Kaufland, Carrefour, Lidl, Dedeman etc., cu
locuri de parcare frumos rânduite, marcate cu alb…
Și cam atât. Orașul s-a depoluat, e drept, dar marile
obiective industriale și-au închis porțile. Primăria
are însă grijă să nu lipsească florile din parcuri și de
pe străzi – doar Drobeta Turnu Severin se numește
dintotdeauna „Orașul rozelor” – și nici ghirlandele
artificiale care strălucesc feeric de sărbători pe marele
bulevard și pe toate străzile orașului. Într-un viitor
(care a început deja azi), gazul metan extras din
subsolul României a ajuns, în fine, și la Drobeta, dar
sub distribuția altora…
În locul combinatelor de industrializare a
lemnului, a fabricilor de mobilă și a celor de celuloză
și hârtie de aici, din Drobeta și din toată țara, au
venit, pe alocuri, niște italieni cu gatere primitive și,
apoi, austriacul Schweighofer cu drujbe care au ras
și rad în mod criminal, aproape pe degeaba, pădurile
seculare ale României, nu pentru a aduce vreun venit
țării noastre, ci pentru a le transporta cu trailere de
mare tonaj în Austria, devenită, peste noapte, mare
specialistă în petrol, în tăierea pădurilor noastre și
în tot ce se află pe pământul românesc. Probabil că
Austria mai crede și acum că pământul României îi
aparține.

Celelalte companii – toate, dar absolut toate
– nu fac altceva decât să preia rezultatele muncii de
o viață a poporului român și să i le vândă lui însuși,
la prețul pe care-l doresc ele. Așa cum bine se știe,
străinătatea n-a făcut niciunde în lume altceva decât
să folosească la discreție resursele celorlalți în interes
propriu și să exporte acolo… civilizație occidentală,
mai exact, condiții pentru ca o astfel de exploatare
discreționară a resurselor altora – ca să n-o spunem
altfel – să dureze atâta vreme cât aceste resurse există.
Iar când cetățenii acelei țări s-au trezit, ele, aceste
corporații nesătule și marea finanță mondială (care
le folosește pentru a concentra capitalul în mâna ei)
au declanșat un război cumplit, mediatic, ONG-ist,
de stradă și, mai ales, financiar, împotriva acestor…
nerecunoscători, după cunoscuta deviză:
Cet animal
est très méchant; quand on l’attaque, il se défende

…Merg tăcut pe străzile orașului tinereții mele.
E liniște și frumos. Ar trebui să fiu încântat. Au
apărut, pe alocuri, ditamai viloaie, chiar dacă, spre
exemplu, blocul confort trei în care a fost mutată,
cu chirie la stat, și familia soției mele, după ce i s-a
demolat, prin 1975, casa proprietate personală, a
început să se decojească și să se degradeze. Cei care
au mai rămas pe aici, prin România, abia de câștigă
câțiva lei să-și ducă viața de azi pe mâine, chiar
dacă au devenit proprietari ai apartamentelor în care
erau, în vremea socialismului, chiriași. Pentru că au
dispărut și marile întreprinderi în care lucrau, iar acea
forță de muncă înalt calificată, mândria orașului, nu
mai există. A emigrat pe meleaguri europene, iar cea
compusă din vârstnici, a
trecut la pensie sau în
lumea fără de întoarcere.
Făbricuța de cabluri
pentru autoturisme, care
a apărut de câțiva ani aici
și plătește muncitorii cu
o mie și ceva de lei pe
lună, nu mai are de unde
angaja noi lucrători. De
aceea, dimineața, cu
microbuze, cu autobuze
și chiar cu autoturisme,
aduce oameni la lucru
din mediul rural, din
localități situate la zeci
de kilometri de oraș, iar
la finalul schimbului îi
duce înapoi, acasă. Cei
care trudesc astfel, doar
sâmbăta și duminica mai
pot face ceva pe acasă, pe
la țară, în rest…

De aceea, și pământul rămâne nemuncit sau
este vândut pe doi lei tot la străini. Pentru că numai
ei au bani să-l cumpere și să-l muncească sau nu.
Important este să devină al lor și, deci, să nu mai fie al
nostru… Oficial, cam 40 la sută din pământul arabil al
țării are această soartă. Neoficial, cifra este mult mai
mare, mai ales în Ardeal…
Mintea globalistă, antiromânească și fără minte
a unora dintre cei care conduc țara ne spune că așa e
bine, sau, și mai rău, nu ne spune nimic. Tace mâlc…
Corporațiile fac un profit uriaș aici, iar românii
emigrează… Cei care au plecat mai demult probabil
că nu se vor mai întoarce, iar cei care rămân aici și nu
sunt magistrați, parlamentari sau afaceriști sunt plătiți
cu salariul minim pe economie… Din care se extrag,
bineînțeles, dările…
…Ieri, am fost la Tismana, o localitate pe malul
Dunării, la vreo 20 de kilometri de Drobeta Turnu
Severin. Cunosc zona, am lucrat aici efectiv 12 ani,
din 1960 până în 1972, și vin mereu, cam de două
ori pe an, să-mi văd fiul și nepotul care locuiesc în
orașul tinereții mele. De câte ori vin, dau o fugă și la
Tismana, să o vizitez pe soția unui prieten drag, trecut
și el, prea devreme, în lumea celor fără întoarcere.
Și ea a vândut bruma de pământ ce-i rămăsese de la
părinți, tot unui italian… Ce era să facă cu el? Fiul și
fiica ei sunt la București, căsătoriți, la casele lor, iar
ea, la peste 70 de ani, nu mai poate lucra pământul. A
venit aici, pentru că aici o trage ața, dar apartamentul
ei este în București… Se duce de câteva ori pe an
acolo, plătește întreținerea și căldura și se întoarce
aici, în cămăruța în care s-a născut…
Tismana este o localitate lovită și ea de ciuma
incoloră a acestor vremuri. Cu un sfert de veac în urmă,
ca mai toate localitățile din zonă, era înfloritoare.
Case proaspăt văruite, garduri noi, peluze îngrijite,
flori peste tot. Erau mulți copii, școala funcționa din
plin (acum mai sunt doar șase), de aceea parcă nici
clădirea școlii nu-și mai are rostul…
Oamenii de aici erau, în majoritate, vaporeni.
Lucrau pe șlepuri și pe alte nave comerciale și
câștigau frumos. Aduceau fel de fel de obiecte de sus,
de la Viena, de la Bratislava și de prin alte porturi
dunărene. Cei rămași acasă lucrau pământul. În CAP
sau în IAS. Un pământ de Dunăre, să-l pui pe pâine.
Tot câmpul era plin de rod. Teren irigat, livezi cu
pomi fructiferi, podgorii. Din viile din zona Șimian,
Bistrița, lucrătorii culegeau struguri de masă – soiuri
nobile –, la primele ore ale dimineții, îi rânduiau, cu
roua pe ei, ca pe niște bijuterii, în lădițe speciale, iar
vagoanele pline cu aceste produse naturale, de cea
mai bună calitate, luau imediat drumul exportului.
Cu un sfert de veac în urmă, eram convins că
frumosul oraș de pe Dunăre, locul în care a debarcat
Traian, în care strămoșii noștri au construit un pod –
poate cel mai mare pod al antichității –, se va extinde
de-a lungul malului stâng al Dunării spre Gura Văii, în
amonte, și spre Hinova, Ostrovul Corbului, Batoți și
Tismana, în aval. M-am înșelat. Nu mi-am dat seama
atunci că toate proiectele pentru România și în folosul
locuitorilor ei au fost aruncate la gunoi, în defavoarea
țării și în folosul jefuitorilor ei…

Acum s-au terminat toate…
Aici, la Tismana, până și locul în care se făceau
hore este plin de bălării, fosta școală este o ruină,
fostul cămin cultural a ajuns și el tot o ruină. Pereți
coșcoviți, geamuri sparte, scaieți până la acoperișul
lovit și el de această ciumă fără identitate… Altădată,
veneam aici ca într-o stațiune. Acum mi se pare o
localitate uitată de oameni și bătută de soartă. E iarnă,
dar nu există nicio urmă de zăpadă. Parcă și zăpada
ocolește zona…

O iau încet, la pas, spre Dunăre. Aici malul
este înalt, nu poți ajunge la suprafața apei decât
prin niște locuri speciale, amenajate de oameni.
Dar și aceste amenajări poartă patina neumblării.
Renunț să cobor printr-un astfel de hogaș părăsit
și inundat de mărăcini și de patina nimicului. Mai
fac însă câțiva pași pe mal, pentru a găsi un unghi
potrivit să fotografiez marele fluviu. Trec printre
mărăcini și dau de o cruce din fier forjat. Cu ani
în urmă, un copil de 14 ani, Pană Șt. Costel, a fost
înghițit de apele nemilosului fluviu… Fiorosului
fluviu, scrie pe cruce. Scrisul se păstrează intact,
deși fierul a început să ruginească…
Privesc dincolo, spre sârbi… Apă liniștită,
cenușie netulburată nici măcar de o vrabie…
Barajul de la Gogoșu a ridicat până aproape de
Drobeta Turnu Severin nivelul apei și a temporizat
curentul din talveg. Apa marelui fluviu pare mai
degrabă luciul de plumb al unui lac bătrân, obosit
și el, ca noi toți, dar încă plin de mistere…
Altădată, vapoarele nu mai conteneau…
Acum, trec doar din când în când… Iar
pavilioanele românești, dispărute și ele odată cu
flota comercială românească, una dintre cele mai
mari din Europa, or fi și ele pe undeva prin vreun
iernatic fără iarnă… Sau pe la alții…
Astă vară, când am fost aici, verdele
lustruit de soare îmi lăsa parcă un sentiment de
libertate și de nostalgie. Erau, cred, vinovate
frunzele care fluturau pe un cer toropit de căldură.
Acum, vântul aspru de aici, de pe malul Dunării,
îmi aduce aminte de cei zece ani, cât am fost
comandant de subunitate, aici, la Drobeta Turnu
Severin, și de următorii doi, cât am lucrat în statul
major al brigăzii, tot aici, bătând zi și noapte, cu
pasul, cărările grănicerești de la Naidaș, de pe
Nera, până la Gura Jiului… Chiar și în ceilalți ani
care au urmat, până la cifra de 40, cât am trudit în
armată ca ofițer, am trăit tot așa. Cu vântul aspru
biciuindu-mi fața, cu ploaia și zăpada călindu-mi
trupul și uzându-mi articulațiile, ca alternative
preferabile biroului cald, cu sute de kilometri
străbătuți pe jos, la aplicații, la trageri, la exerciții
de tot felul și chiar în locuri unde viața valorează
mai nimic. Pentru că, deși am urcat constant și
cu mult spor treptele cunoașterii generale și
profesionale și am zăbovit mult prin biblioteci
și prin sălile de curs, n-am dorit niciodată să fiu
la adăpost de vântul aspru, de viscolele iernilor
geroase, de crestele munților, de largul mării și
de înaltul cerului, ci, dimpotrivă, am continuat
să trăiesc intens pe aceste coordonate care mi-au
umplut și înnobilat viața…

Căderile și experiențele dramatice nu
mă deprimă. Nu m-au deprimat niciodată, ci,
dimpotrivă, m-au îndârjit, mi-au dat puterea și
motivația să mă angajez, cu toate puterile mele, în
efortul redresării, al construcției, indiferent cât ar
fi fost de greu. Mă deprimă, însă, prostia, eșecul
lamentabil și criminal, datorat în exclusivitate
celor care au condus și conduc România în aceste
trei decenii catastrofale de capitalism grobian,
iresponsabil și distrugător de nație, de cei care
au sugrumat, cu sau fără bună-știință, finanțele
românești, economia, educația, cultura, istoria
și demnitatea națiunii, de cei care au readus
România și românii în stadiul de incultură,
de supușenie oarbă și de slugă umilă la alții,
suportată atât amar de ani, de la Decebal încoace,
până la Marea Unire. Dar și aceea, definitivată
eroic în urma Războiul nostru Sacru din 1916-
1919, a fost umbrită și ciopârțită în anii care au
urmat…
…Merg pe străzi și nu mă îndur să trăiesc
frumos bucuria dintre ani. N-am cum. Nu poți
trăi frumos când știi că neamul tău este înjosit,
umilit, alungat peste hotare, făcut harcea-parcea
de cine vrea, când vrea și cum vrea, că însuși
sistemul educațional este nu doar vraiște, ci
și irațional, alandala, fără coloană vertebrală,
volatil ca o piftie, la discreția unor neaveniți
care cred că lumea începe cu ei, dar, de fapt,
nu sunt decât niște orbi, într-o lumină neagră…
Fiecare ministru, când vine la putere, reformează
învățământul, sau măcar schimbă cum vrea el și
suita lui ce a făcut anteriorul…
Pentru a trăi frumos și a simți că trăiești
frumos, trebuie să vezi lucrurile frumoase din
jurul tău, din viața ta, din sufletul tău. Dar n-ai
cum să le vezi, de vreme ce nu există. Aproape
totul este grosolan, mincinos, monstruos. Chiar
dacă este împodobit cu ghirlande și flori. N-am
cum să fiu bucuros și fericit, când văd, știu și simt
cum se prăbușesc valorile naționale și umanitare
în care am crezut, cum reapar, din negura timpului, fantomele care au distrus, într-un mod
oribil, atunci ca și acum, orice lucru bun făcut în
această țară.
Mă deprimă lipsa de verticalitate a
poporului român, adus de netrebnicii acestui
timp, la starea de nevertebrat, de moluscă, de
neputință, mă îngrijorează demografia negativă,
transformarea neamului meu într-un consumator
de medicamente și de alimente procesate criminal,
care-i accelerează degradarea, degenerarea și
sfârșitul, acceptarea umilă a alungării lui de pe
pământul strămoșilor în căutarea unui amărât
loc de muncă, de badantă sau de sclav în
curtea oricui o fi. Mă decepționează emigrarea
creierelor, idealul majorității elevilor de 12-
13 ani, al liceenilor și studenților de a părăsi
țara și a-și afla un loc de muncă în Occident
și nu la ei acasă, comportamentul dictatorial,
nedrept și umilitor, ca întotdeauna, față de statul
român, al unora dintre ajunșii Occidentului
și chiar de unele dintre instituțiile la care am
aderat cu atâta speranță și cu atâta încredere, mă
îngrozește idioțenia fără margini a unora dintre
politicienii români, amatorismul cu care fac legi
și conduc țara acești jalnici aleși ai poporului,
zâmbetul arogant, mefistofelic și disprețuitor al
președintelui României, ochii bulbucați ai unora
dintre cei care apar pe sticlă, sfidând, prin ceea
ce spun, nu doar adevărul, ci orice logică și orice
bun simț elementar, jocul cu dosarele, ineficiența
acțiunii instituțiilor statului, nepatriotismul
conducătorilor, lăcomia hienelor cu haine de
firmă care devorează tot ce mai există în țara
asta, dar mai ales mă deprimă imposibilitatea
reacției ferme, raționale și eficiente, ca și reacția
disproporționată, lipsită de un obiectiv benefic
pentru țară și pentru oameni, lehamitea, scârba și
acceptarea resemnată a politicilor și strategiilor
de îndobitocire a neamului, de îndiguire a voinței
lui – și așa făcută șvaițer –, mă oripilează lustrul
unei realități înșelătoare, care distruge, zi de zi,
cultura, adică structura de rezistență a națiunii,
tradiția, puterea, voința, sufletul, omenia și țara.
Nu știu dacă mai pot avea vreun strop de
entuziasm, la miezul nopții, când vom trece din
2018 în 2019. Probabil că voi privi, ca și anul
trecut, anemicele sau prea-frumoasele focuri de
artificii, luminile îmbătrânite și ele ale orașului
rozelor și marele pavoaz al unei nave ruginite,
cu un echipaj drogat, care încă mai plutește în
derivă, pe o coastă, cu prova spre nicăieri…

La mulți ani, țară frumoasă și eroică,
reîntregită după 18 secole de la căderea Daciei,
printr-un război sacru, Războiul nostru din 1916-
1919, apărată într-un alt război de supraviețuire
a neamului românesc, cel din 1941-1945, și
devorată azi de hoții, de șacalii, de incompetenții
și de tâlharii acestor vremuri!
Drobeta Turnu Severin, 31 decembrie 2018

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.