CLASA NOASTRĂ CÂNTĂ RÂDE ŞI VISEAZĂ

La începutul anilor cinci zeci, la puţin timp dela terminarea războiului, noi
generaţia copiilor care neam jucat în tranşee cu căşti
soldăţeşti şi care ne ascundeam
prin tancuri şi avioane distruse
în lupte şi rămase pe câmp, am
avut parte fără să ne dăm seama
şi acordul, de toate prefacerile
unei lumi răvăşite şi sărăcite de
război dar cu promisiuni felurite privind perspectiva
unui alt viitor.

Nu ştiu şi nici nu m-am interesat dacă a existat
în Câmpia Turzii grădiniţă pe timpul războiului. Eu
am fost înscris direct la şcoală când aveam şase ani.
Ea a funcţionat în fostul castel al unui grof ungur şi
avea o aşezare foarte frumoasă într-un parc cu lac. Am
început să scriem pe tăbliţă iar pe caiete, după creion,
am folosit tocul cu peniţă şi călimara cu cerneală, o
adevărată piatră de încercare pentru viaţa elevului de
atunci!

Locallitatea în care am început şcoala este
situată în inima Transilvaniei având un trecut de
câteva secole. Aşezată pe Valea Arieşului, de un
pitoresc deosebit şi locuită în majoritatea covârşitoare
de români ardeleni sfătoşi şi gospodari, Câmpia Turzii
a fost leagănul copilăriei şi adolescenţei mele şi
reprezintă casa mea, în ciuda faptului că familia a stat
tot timpul cu chirie.

Câmpia Turzii, astăzi municipiu, era la sfârşitul
războiului mai mult un târg, aşezat la răspântia
drumurilor spre Turda, Cluj şi Ludus, Târgu Mureş,
loc de întâlnire a negustorilor şi meşteşugarilor din
satele mărginaşe de-o parte şi de alta a râului Arieş
dar şi al moţilor veniţi în cursul apei din mijlocul
Apusenilor; plecaţi din munte cu căruţele să vândă
“ciubere”, butoaie şi mere pădureţe, pe “bucate”,
adică pe porumb şi grâu, boabe sau “fărină” cu care
să poată trece iarna grea. Erau moţii oameni curaţi şi
îngrijiţi în ciuda drumurilor
lungi şi obositoare şi mai erau
bărbaţi munciţi, dar falnici şi
cu o bună creştere şi cinste
recunoscută de toată lumea.
Unii işi aveau nevestele cu
ei, ele ţineau “ciurul” cu mere
în mână, mergând pe lângă
căruţa cu coviltir iar în faţa
cailor ducându-i de dârlogi
înainta, cu pas măsurat,
“moţul” în opinci. Noi, copii, ieşeam înaintea căruţei
şi primeam câte un măr scos din fân, locul în care se
păstrau fructele. De aceea, copii îi iubeau pe oamenii
de la munte fiindcă erau buni, liniştiţi şi nu se supărau
niciodată. Îi vom cunoaşte mai târziu prin ani şi la ei
acasă, atunci când în excursiile din Apuseni, liceeni
fiind, ne-au găzduit noaptea în casele lor din lemn
răsfirate pe dealuri.

Ca dovadă a existenţei localităţii ca un târg
prosper, în centrul aşezării de atunci exista o imensă
piaţă pietruită, astăzi parc, în care se vindeau de toate,
inclusiv animale. Piaţa funcţiona din plin de două ori
pe săptămână, în ziele de târg, dar şi în celelalte cu tot
ce era de trebuinţă oamenilor.

Ceea ce deosebea târgul nostru de alte localităţi
erau cele două fabrici de “sârmă” şi de “lut” cum le
spuneau oamenii. De fapt, era vorba despre uzinele
“Industria Sârmei” construită înainte de război în care
lucrau peste 5000 de muncitori şi “Fabrica de cărămizi
şi ţigle” foarte dezvoltată la vremea aceea. De aici
şi caracterul industrial-agrar al preocupărilor locale
şi chiar al zonei influenţată de acest dublu profil al
muncii oamenilor, la câmp şi în fabrică.
În condiţii de timp frumos se vedeau în
depărtare Cheile Turzii, drumul deschis în stâncă de
apele învolburate ale Hăşdatelor, străjuit de pereţii
abrupţi înalţi de zeci de metri între care o potecă
îngustă şerpuia peste poduri suspendate, dificil de
străbătut datorită balansului pe cabluri.

În pereţii stâncilor se deschideau grote şi peşteri întunecoase,
tot atâtea locuri de adăpostire şi ascundere pentru
oameni şi animale. Acolo, la Cheile Turzii, excursiile
noastre se consumau pe durata unei singure zile ceea
ce făcea zona foarte vizitată.
La orizont se puteau observa şi culmile
Apusenilor, unul din leagănele naţiei româneşti, a
tradiţiilor civilizaţiei oamenilor de la munte, loc de
pelerinaj în ţinutul Iancului, crăişorul românilor.
Acolo, în Apuseni, dragostea de ţară şi sufletul
românesc sunt nu numai simţire ci şi o adevărată
religie. O călătorie în Apuseni constituia în acelaşi
timp pentru noi o lecţie de istorie, geografie,
cunoştinţe de arheologie, etnografie şi până la urmă de
viaţă în colectivitate, de educaţie patriotică, astăzi din
nefericire contestată, căzută în derizoriu şi libertinism,
într-o confuzie de falsă modernitate copiată.
Nu ştiu cum aş putea descrie mai convingător
frumuseţea inconfundabilă a unei călătorii în Apuseni
cu “Mocăniţa”, trenul de munte pe linie îngustă care
urca de la Turda la Abrud cale de aproape 100 km.
Călătoream întotdeauna alături de moţii cu
desagi, bărbaţi şi femei plecaţi sau întorşi de la oraş
care vorbeau tare şi râdeau, simţindu-se la ei acasă.
Aşa se explică şi bunăvoinţa cu care văzându-ne
străini de locuri, ne arătau şi ne sfătuiau pe unde să
mergem, ne povesteau despre legendele munţilor.
În excursie cu colegii am străbătut minunatele
ţinuturi de la Moldoveneşti, Râmetea, Câmpeni,
sanctuarul Ţebea, Albac, Scărişoara cu gheţarul,
Horea, Vidra, Avram Iancu, localităţi cu rezonanţă
istorică deosebită. Mergeam mult pe jos cu popasuri
şi focuri de tabără în poienile pădurilor de brazi şi pe
malurile Arieşului din care beam apa rece şi limpede,
ca apoi să înnoptăm pe la şcoli şi în casele moţilor,
extraordinar de primitori, dormind uneori în fânul
şurelor gospodăreşti după adevărate şezători cu
muzică şi poezie sub clar de lună.
Mâncam din raniţă, ca să nu zic “traistă”,
alimente de acasă dar cele mai multe procurate de
pe la localnici constând în ouă, lapte, brânză, ceapă,
slănină afumată, pâine de casă, mămăligă făcută la
ceaun şi fructe de pădure cusele direct de la sursă.
Ulterior, la maturitate, am avut prilejul să străbat
şi să cunosc aproape toate zonele fermecătoare ale
munţilor Apuseni dar frumuseţea acelor zile petrecute
pe cursul de basm al Arieşului alături de colegii mei
liceeni, nu poate fi întrecută.

Dacă ceva mi-a influenţat decisiv dragostea
pentru natură şi frumos, respectul pentru viaţa aspră
a oamenilor simpli şi curaţi sufleteşte, acestea au fost
drumeţiile, excursiile şi timpul petrecut pe meleagurile
şi ţinuturile veşniciei româneşti ale Munţilor Apuseni.
Sufletul acestor adevărate expediţii în Apuseni
dar şi în alte regiuni ale ţării a fost unul dintre cei mai
iubiţi profesori ai liceeului, eminentul dascăl Nemeş
Ioachim, profesor de istorie şi limba română, om de
cultură şi mare patriot, devotat fără margini profesiei
sale nobile. Alături de el se aflau în mijlocul nostru
profesorii: Nemeş Carmen (soţia), Iancu Florea,
Mândruţiu Voichiţa, Iepure Pamfilion, Sălcudean
Vasile şi Veronica (soţia), Baciu Rene, Hales Liviu,
Sabău Iuliana şi alţii.

Nemeş, dirigintele nostru, originar din comuna
invecinata Luna o localitate vestita prin spiritul ei
romanesc și harnicia gospodarilor. Avea o mare
experienţă de viaţă, era blând şi sfătos, apropiat nouă,
dotat cu o voce frumoasă. Seara, la foc, adevărate
şezători literare, ne recita poezii şi cânta romanţe
acompaniat de colegele constituite într-un veritabil
grup vocal.

În apropierea oraşului, la aproximativ 3-4
kilometri, pe o coamă blândă de deal, bun de dat cu
sania iarna, se afla un parc amenajat cu brazi pe locul
taberei unde a fost trădat şi omorât primul domnitor
unificator al tuturor românilor, Mihai Viteazul.
Aici s-a construit o troiţă din lemn drept monument
închinat voievodului pe câmpia de lângă Turda de
unde şi-a luat denumirea şi localitatea copilăriei mele,
Câmpia Turzii pe drumul spre Târgu Mureş, traseul
viitoarei autostrăzi “Transilvania”.

Mai ales primăvara şi la sărbători, plecam la
monument în excursie pe jos, culegând flori de câmp
cu bucuria întâlnirii cu natura renăscută în verdele
crud al vegetaţiei, cu florile şi păsările câmpiei plină
de soare şi miresmele liliacului înflorit.
Reîntorcându-mă la perioada în care am
terminat şcoala elementară, trebuie să menţionez că la
sfârşitul clasei a 7-a urma să decidem pe ce drum vom
apuca ţinând seama că în Câmpia Turzii nu există
liceu, ci numai şcoli profesionale. Cei ce doreau să
urmeze liceul trebuiau s-o facă la Turda, Cluj, Aiud
sau Blaj. Este adevărat că în ultimul an, respectiv
în toamna anului 1953 a fost înfiinţat Liceul Mixt
Seral, care nu satisfăcea pretenţiile şi cerinţele de
pregătire intelectuală şi educaţie ale copiilor. În urma
intervenţiilor conducerii uzinelor Industria Sârmei
şi a organelor locale de partid la forurile centrale, la
1 septembrie 1954, în anul în care noi am terminat
cursul emementar s-a înfiinţat în oraşul Câmpia Turzii
Şcoala Medie Mixtă de zece ani.
Oraşul cunoştea o puternică dezvoltare pe
măsura creşterii ca producţie metalurgică şi importanţă
economică a uzinelor Industria Sârmei devenite
nu peste mult timp un mare Combinat Metalurgic.
Se construiau noi oţelării, laminoare şi trăgătorii,

fabrici de cabluri, electrozi de sudură şi altele. Şcoala
profesională ulterior transformată în complex şcolar
pregătea muncitori şi maiştrii în toate specialităţile
metalurgice.

În aceste condiţii, se făceau angajări masive
în “fabrică”. Întrucât cererea de forţă de muncă era
foarte mare, au fost încadraţi şi pregătiţi pe locul de
muncă nu numai localnici, ci şi foarte mulţi ţărani
din satele învecinate care deveneau astfel muncitori
aduşi la lucru în cele trei schimburi cu camioanele
întreprinderii. Începerea programului la fiecare
schimb se anunţa printr-o sirenă cu aburi, semnalul
auzindu-se de departe, pe la sate oamenii anunţând că
“suflă fabrica”. Semnalul se folosea şi ca oră exactă,
aşa cum cei care locuiau lângă gară îşi potriveau
ceasurile după trecerea acceleratelor. Tata, ceferist,
îmi spunea că trenurile accelerate şi rapidele nu
întârziau aproape niciodată. La vremea aceea toată
lumea avea un loc de muncă şi câştiga un salariu. La
ţară, în împrejurimi, din fiecare familie cel puţin un
membru lucra în fabrică, aducând acasă o sumă de
bani necesari în gospodărie, iar ceilalţi munceau la
câmp astfel încât traiul era îndestulător.

Uzinele “Industria Sârmei” aveau rezultate
economice foarte bune şi o conducere de specialişti
veniţi din toată ţara. Directorul general Ion Stanatiev
avea o practică îndelungată în producţie şi pe lângă
cunoştinţele sale profesionale era şi un desăvârşit
gospodar. Împreună cu această conducere, profesorii
Ioan Bogdan, Suciu Alexandru, Nemeş Ioachim,
Cojocaru Silvia şi alţii au reuşit după eforturi susţinute
să obţină aprobarea înfiinţări liceului teoretic în
Câmpia Turzii.

În urma examenului de admitere au reuşit 80
de elevi în Şcoala Medie Mixtă (denumirea liceului)
formând două clase a VIIl-a cu băieţi şi fete împreună.
În acestă primă serie 1/3 din colegii noştri proveneau
din comunele şi satele învecinate. Cei mai multi din
comuna Luna, aflată la nici 2 km de Campia Turzii,
pe soseaua spre Targu Mures. Lunenii sunt români
ardeleni, patrioti cu o istorie bogată, în lupta pentru
libertate si unitate națională, cunoscuti pe toata
Valea Ariesului. E un platou la marginea comunei
unde esista un aerodrom militar de rezerva, astazi o
importanta Baza aeriana în plină devoltare în cadrul
NATO.”

Noi cei de la oraş să zicem, din Câmpia Turzii,
băieţii în special, ne permiteam să mai şi pierdem
vremea cu tot felul de preocupări în timp ce colegii
de la sate erau copii harnici şi serioşi, obişnuiţi cu
munca, hotărâţi să-şi facă un viitor, iar rezultatele lor
la învăţătură erau pe măsură.

Trebuie să mai amintesc că din “Generaţia
de aur – 1957”, aşa cum am fost numiţi noi cei din
prima generaţie, în volumul omagial “Arc peste timp”
dedicat liceului şi apărut în 2003 la Câmpia Turzii,
peste jumătate (aprox. 60% ) erau fete recunoscute ca
fiind “mai serioase şi tocilare”, cum le spuneam noi,
invidioşi pe notele lor mari.

În general, atitudinea dominantă la şcoală
era preocuparea pentru învăţătură. Asta probabil şi
datorită condiţiilor specifice unui oraş mai mic în care
lumea se cunoştea şi distracţii colective, de “gaşcă”,
cum se spune astăzi, era mult mai puţine. Sigur că
la acele vremuri nu existau discoteci şi televiziune,
calculatoare, video, casetofoane etc. Acasă majoritatea
ascultau radio Bucureşti la difuzoarele staţiei de
radioamplificare a oraşului, am mai scris despre asta.
Aşa că ne-am îndreptat mai mult în timpul liber spre
activităţile cultural-artistice şi sportive şcolare, locale
şi chiar republicane.

Ne-am bucurat de îndrumarea şi sprijinul
susţinut al cadrelor didactice atât pentru învăţământ
cât şi pentru activităţile extraşcolare. Profesorii tineri
printre care în mod deosebit profesorul de sport Iancu
Florea, Baciu Rene, Mândruţiu Voichiţa, Sălcudeam
Vasile, iubitori de sport dar şi cei mai experimentaţi
în frunte cu Ioachim Nemeş, directorul Ioan Bogdan,
unchiul meu venit din Moldova, Ioan Bălău profesor
de desen şi pictor renumit, Nicolae Botezan profesor
de muzică, Iepure Pamfilimon profesor de limba
română şi alţii.

În oraş am început colaborarea cu staţia de
radioamplificare, unde, noi, liceenii, susţineam cu
materiale şi prezentare emisiunea lcoală. Acolo am
pregătit şi interpretat la radio piesele “Nota zero
la purtare” şi “O scrisoare pierdută”, colegii mei
dovedind reale calităţi actoriceşti, îndrumaţi de
profesorii Nemeş, Iepure şi Chicu.

Cu acelaşi grup de colegi, între care prietenul
meu Pick Gheorghe, cel mai bun la învăţătură, de fapt
şeful promoţiei noastre, Popa Ioan din comuna Luna,
talentat autor de poezie şi proză, Suciu Sanda, Sepi
Zoe care cânta la pian, viitoare profesoară de muzică,
Ciupercescu Marcel, Vlad Elisabeta, Ţiboc Cornelia,
Tot Gherghina, Cioargă Margareta şi alţii am scris şi
prezentat un program satiric la Festivalul regional al
brigăzilor artistice din licee. Textul şi interpretarea
noastră au fost apreciate.

Performanţa artistică a constituit-o un grandios
spectacol muzical-coregrafic, o comedie teatrală,
creaţie a profesorului nostru drag Nemeş Ioachim,
pe muzica profesorului Botezan Nicoale, sprijinit de
o întreagă echipă de intelectuali ai oraşului, fiecare
în domeniul pasiunilor sale artistice. Piesa având
un subiect inspirat din viaţa elevilor, de fapt din

viaţa noastră, s-a numit “Clasa noastră cântă, râde
şi visează” şi pe durata a trei acte şi 12 tablouri, a
constituit principalul eveniment cultural local al
anului. La cererea spectatorilor, au fost prezentate cu
mare succes mai multe spectacole.

Înclinaţiile şi chiar pasiunea noastră pentru
teatru, muzică, literatură, pictură, pentru cultură în
general, în condiţiile modeste din provincie ne-a fost
insuflată de profesorii nostri de limbă şi literatura
română, desen, muzică, psihologie, geografie, istorie
şi chiar matematică, fizică, chimie, limbi străine
etc. Îi voi aminti din nou pe Nemeş Ioachim, Iepure
Pamfilimon, Bălău Ioan, Botezan Nicolae, Chicu
Tamara, Hagău Emilia, Mândruţiu Voichiţa, Nanu
Stefania, Mardare Livia, Sălcudean Viorica şi alţii.
Pentru studiile noastre, a fost hotărâtoare promovarea
lecturii, a celor mai variate forme de analiză, a tuturor
genurilor de creaţie românească şi universală în artă
şi cultură, a contactului direct cu opera în original
şi nu prin intermediul rezumatelor, sintezelor etc.
Abia după cunoaşterea directă a operelor, exersam
capacităţile proprii de evaluare şi creativitate.
În aceste condiţii noi liceenii acelor vremuri,
scriam versuri şi mesaje de dragoste colegelor,
întocmeam jurnale intime şi eseuri pe care le publicam
în revistele şcolare şi le citeam în cercuri literare.
Şcoala nu avea magnetofon dar împrumutam de la
clubul muncitoresc unul “Tesla” pentru a înregistra
piesele de teatru.
Într-o discuţie cu fiul meu, povestindu-i despre
preocupările generaţiei mele şi bineînţeles lăundândule,

l-am întrebat dacă el a trimis scrisori şi poezii de
dragoste colegelor sau fetelor cunoscute. M-a privit
îngăduitor şi mi-a răspuns “La ce mi-ar folosi?
După ce discutăm la telefon şi pe internet, după ce
ne întâlnim la liceu, pe stradă, la discotecă, la alte
petreceri, dumneata îmi ceri să-i mai trimit şi scrisori,
ce să-i mai scriu în ele?”

Mi-am adunat gândurile şi i-am sugerat să-i
scrie iubitei despre renaşterea naturii primăvara,
despre frumuseţea florilor dăruite celui drag, despre
dragostea şi prietenia oamenilor, despre cerul înstelat
ca o explozie a luminilor dragostei!

A stat puţin, după care: “Da, măi tată. Am
înţeles să-i arăt stele şi florile, soarele şi luna etc. Dar
ce, ea nu le vede?” Apoi a continuat mai concentrat:
“Să ştii că noi, tinerii de astăzi, dacă avem ceva de
comunicat o facem direct şi fără prea multă “vrăjeală”
de-asta. S-au schimbat vremurile. tată, noi avem
multe griji, multe proiecte şi ne grăbim!”.
N-am insistat şi m-am gândit că poate avea
dreptate din punctul lui de vedere. Totuşi, oare până
unde vom ajunge pustiindu-ne sufletele?
Să revin la adolescenţa mea, a generaţiei cu
care sunt solidar. În plan local, la Câmpia Turzii,
viaţa culturală dacă ne gândim la populaţia oraşului
era remarcabilă. Clubul muncitoresc aflat în centrul
oraşului, este o construcţie impunătoare şi astăzi,
cu destinaţie specială, realizată înainte de război, de
către patronii fabricii.
Clubul avea o mare şi extrem de elegantă şi
modernă pe atunci sală de spectacole şi cinematograf,
apoi bibliotecă, săli de repetiţie pentru formaţiile de
treatru, dansuri populare, balet, orchestră simfonică,
de muzică uşoară şi populară. Tot în aceeaşi clădire
existea o cofetărie cu terasă, camere de oaspeţi, săli
de studiu şi documentare.

În stagiune, opera şi teatrul naţional din
Cluj, teatrul de stat din Turda, precum şi trupe de
teatru şi muzică din toată ţara prezentau la Câmpia
Turzii spectacole şi concerte. La acestea se adăugau
spectacolele teatrului muncitoresc de amatori. În
acestă formaţie de amatori activau: Cornel Nicoară
viitorul director al Teatrului Tineretului din Piatra
Neamţ, regizorul George Racoţi, Pick Gheorghe
senior, tatăl colegului meu Ghiţă, Eleonora Bălău,
soţia unchiului meu, profesorul de desen care picta
decorurile, tinerii Nicoale Vaida, Iosif Spaniol şi mulţi
alţii printre care şi colegi din liceul nostru.

Clubul muncitoresc avea şi două formaţii
laureate ani la rând cu locul I la festivalurile concurs la
nivel naţional şi anual, ansamblul de dansuri populare
şi corul mixt în care mulţi membri erau profesori
din liceu. De fapt, dirijorul corului şi artizanul
performanţelor acestuia era profesorul nostru de
muzică Nicolae Botezan.

În plan sportiv, liceul, avându-l în rolul principal
pe valorosul şi neobositul profesor de educaţie fizică
şi sport Iancu Florea, s-a lansat în toate competiţiile
şcolare de atletism, handbal, voley, fotbal şi tenis de
masă. La atletism şi unele jocuri, profesorul Iancu
Florea ne-a învăţat pur şi simplu să le practicăm şi
tot el le-a convins şi pe multe dintre colegele să se
dezbrace în şort.

Am în faţă o fotografie pe care o privesc cu
emoţie întrucât recunosc colegii, băieţi şi fete din
primele noastre echipe de voley, cu care am participat
la concursurile interjudeţene ale liceelor. Astfel
îmi zâmbesc fetele care de care mai frumoase: Tot
Gherghina (Didina), Doina Ardelean, Moldovan
Maria (Moriş) din nefericire plecată foarte devreme
dintre noi, Vlad Elisabeta (Vetuţa), Runcu Monica,
Ţiboc Cornelia, Inocan Maria, Iosivaş Cornelia, Boar
Maria, Fetiţă Lucreţia, Marcu Ligia şi Baciu Maria.
La băieţi, îi privesc cu drag pe cei de la voley,
handbal şi fotbal: Pick Gheorghe (Ghiţă), Câmpian
Ioan (Bogărel), Mera Eugen, Călinac Gheorghe
(Gili), Adam Vicenţiu (Milu), Jenei Iuliu (Cucu),
Oană Titus, Tătar Mihai, Gheorghe Tiberiu (Puiţu),
Oargă Nicoale, Popa Ioan, Zeic Nicolae, Nosa Vasile,
Ciupercescu Marcel (Ciupi) şi rezervele: Vălean
Ioan, Pop Nicoale, Horvath Gheorghe, Buză Mircea
şi valorosul în sport, simpaticul Bodea Aron. Din
nefericire, nu aveam sală de sport, în schimb curtea
era foarte mare existând spaţii pentru un teren normal
de fotbal precum şi pentru voley, handbal şi atletism.
Echipamentul l-am procurat noi, elevii, pe banii
părinţilor şi l-au îmbunătăţit mamele care ne-au cusut
numere.

Dintre colegii noştri de şcoală şi liceu s-au
ridicat la Câmpia Turzii o serie de sportivi de
performanţă la nivel naţional. Astfel Sălăgean Vasile
a devenit campion naţional la aruncarea discului,
Virginia Ruzici campioană naţională şi câştigătoare
a marilor turnee profesioniste internaţionale de tenis,
boxerul Chivăr medaliat olimpic, precum şi o suită
de mari fotbalişti în campionalul republican divizia A
şi B în frunte cu Mihai Adam de trei ori golgheterul
campionatului de fotbal al României şi continuând cu
Ienei Iuliu, Călinac Gheorghe, Mera Eugen, Bândean
Virgil, Măgaş Ion, Orăsan Vasile, Zeic Nicoale,
Mureşan Vasile şi alţii.

Împreună cu Ghiţă Pick, Mera Eugen, Gheorghe
Tiberiu şi Ciupercescu Marcel, am iniţiat un adevărat
cerc şcolar de tenis de masă la clubul muncitoresc din
oraş, unde ne întâlneam seara după plecarea seniorilor
şi încingeam epuizante partide de simplu şi dublu.
Iarna ne lansam într-un alt sport şi anume
patinaj şi hochei pe gheaţă la patinoarul improvizat
pe terenurile de tenis din “Colonia fabricii”. Pe acele
terenuri de tenis cu instructorul Vaida, am învăţat
acest joc, Virginia Ruzici despre care am povestit,
fiica unui mare fotbalist de la “Sârma” precum şi alţi
tenismeni campioni ai României: Sever Mureşan,
Felecan, Damian şi alţii.
Multe din amintiri aparţin fotbalului întrucât în
anii adolescenţei am avut şansa, ca echipa de fotbal
“Sârma” nume înscris cu fir aurit pe treninguri a atins
apogeul performanţelor sale jucând două sezoane în
divizia A naţională alături de marile cluburi de fotbal
şi o finală a Cupei României. Ca urmare, generaţia
mea de amatori de fotbal am avut prilejul să vedem pe
“arena” orăşelului nostru echipele celebre româneşti
Casa Centrală a Armatei ulterior “Steaua”, “Dinamo”,
CFR ulterior Rapid, Petrolul, Progresul, UTA, U Cluj,
IC Oradea, Metalul Hunedoara şi altele.
Dintre jucătorii renumiţi care au evoluat pe
terenul din Câmpia Turzii amintesc pe Ozon, Apolzan,
Petchovschi, Filoti, Bazil Marian, Voinescu, Toma,
Vaczi, Farmati, Alexandrescu, Constantin şi mulţi
alţii. La “Sârma” au jucat fotbalişti crescuţi în oraş
printre care internaţionalii Copil I, II şi III, ultimul
Copil Vasile la “Rapid” a fost extrema naţionalei
României, apoi Câmpeanu Victor, portarul echipei
reprezentative de juniori, în continuare internaţionalii
Mari Alexandru, Cacoveanu, Raksi, Kraus, Suru,
Sighety, Bartha, Urcan, colegii noştri Mihai Adam,
Ienei Iuliu, Gherghe Călinac. În echipă au am ijucat
fotbalişti de mare valoare: Ghiţă Mândruţiu, soţul
profesoarei noastre de psihologie, Güri Modovan,
fratele colegei noastre Moriş, Ilă Roman, Tibi Ban,
fraţii Nedelcu, Anghel Buriau, Lazăr şi Felecan
care împreună cu Mari Alexandru formau o linie de
apărare denumită “Horia, Cloşca şi Crişan”, apoi
Rusu Ion, Ruzici, Carapeţ, Postolache, Horvath,
Palfi, Niculescu, Mureşan, Safar, Raab şi mulţi, mulţi
alţii.

Secretul performanţelor echipei “Sârmarilor”
cum li se spunea consta în extraordinara pepinieră
locală de tineri şi copii aveau la toate periferiile
oraşului islazuri pe care se juca fotbal de dimineaţa
şi până seara. Un mare avantaj îl reprezenta sprijinul
acordat de conducerea Uzinelor Industria Sârmei,
începând cu directorul general Ion Stanatiev şi
inginerul şef Sepi (tatăl colegei noastre Zoe) care
iubeau şi practicau fotbalul şi sportul în general. De
fapt exista şi un campionat intern al uzinelor, fiecare
fabrică şi secţie mare având echipă de fotbal de
amatori.

În Câmpia Turzii, cu susţinerea Uzinelor,
funcţionau echipe înscrise în campionatul republican
la: box, atletism, popice, şah, handbal, tenis, voley,
tenis de masă. În oraş, înscrisă în campionatul regional
era şi echipa de fotbal a Fabricii de cărămizi şi ţiglă.
Tot sport se chema şi pasiunea noastră pentru
excursii şi drumeţii, ţinând seama că am străbătut
nu numai Apusenii despre care v-am povestit, ci şi
alte regiuni ale ţării. Astfel, împreună cu profesorul
Nemeş şi alţi dascăli, am vizitat Ţara Haţegului,
Câmpia Română de-alungul Dunării, am fost în Deltă
şi la Marea cea mare. Am în faţă fotografiile făcute
la castelul Huniazilor, pe insula Ada-Kaleh, la Brăila,
Tulcea şi Sulina, pe litoralul românesc unde se aflau
în construcţie noile staţiuni din Sud.
Recunosc chipurile bronzate şi frumuseţea
colegelor noastre, care în oraş ca şi în natură ieşeau în
evidenţă prin delicateţe, dinamism şi voioşie. Am în
faţă imaginile cu feţele zâmbitoare ale fetelor Iosivaş
Cornelia, Sanda Suciu, Lupea Aurelia, Iob Maria,
Cioargă Margareta, Tot Gherghina, Vlad Vetuţa,
Tiboc Cornelia, Duca Lina, Miclăuş Mia, Vereş
Rodica, Mureşan Ileana, Apahidean Maria, Golgoţiu

Maria, Fetiţă Lucreţia, Hidişan Teodora, Nistor Ana,
Ileana Vedean, Marcu Ligia şi celelalte pe care le
rog să mă ierte dacă nu le-am amintit. Deşi cu unele
m-am revăzut la întâlnirile periodice ale promoţiei,
vă mărturisesc că, pe măsură ce trece timpul, îmi este
din ce în ce mai tare dor să le revăd şi întâlnesc, să-
mi reîncarc sufletul cu sentimentele de prietenie şi
dragoste născute în copilărie şi adolescenţă.

Excursiile erau valorificate de dascălii noştri
în diverse modalităţi. Trecerea prin zone diferite ale
ţării era un prilej de cunoaştere geografică, istorică,
economică, folclorică, de percepere a florei şi faunei
specifice, a tradiţiilor locurilor dar şi cunoaşterea
personalităţilor din cultura şi ştiinţa românească. Peste
toate acestea cu fiecare zi se întăreau prieteniile dintre
noi, ne obişnuiam în colectivitate, ne manifestam
potrivit trăsăturilor de caracter şi comportamentale
ale fiecăruia. Ca să nu mai vorbim de stimularea
spiritului de iniţiativă şi responsabilitate urmărite
permanent de profesori.
Pe timpul excursiilor, preocupările colegilor
corespundeau pasiunilor şi interesului fiecăruia.
Astfel imi amintesc de colegul Buza Mircea viitor
geolog care, în ieşirile din natură, aduna tot felul de
pietre şi bucăţi de rocă spre amuzamentul tuturor.
Prietenul meu Oană Titus, viitor inginer, ofiţer tehnic
era interesat de orice maşină, agregat, dispozitiv etc.
Colegii Ciupercescu, Pop, Tătar urmăreau flora şi
fauna, Pick, Adam, Bodea, Iosivaş Cornelia, Ileana
Vedean, Văleanu Ion Nosa, Tiberiu Gheorghe făceau
calcule şi se ocupau de contrucţii, Hidişan Teodora,
Nistor Ana, Bobăilă Emilia, Corovei Maria se
preocupau de etnografia zonei. Literatura şi arta erau
în preocupările colegilor Zoe Sepi, Doina Ardelean,
Tiboc Camelia, Oargă Nicolae, Miclăuş Mia, Mureşan
Ileana, Lupea Aurelia, Fetiţă Lucreţia, Popa Ioan,
Suciu Sanda, Cioargă Margareta şi Tot Gherghina.
De istorie şi sport se ocupau colegii Câmpeanu
Ioan, Mera Eugen, Călinac, Baciu Maia, Ienei Iuliu,
Marcu Ligia etc. Imi cer iertare dacă memoria mi-a
jucat feste şi preocupările unor colegi le-am reţinut
eronat.
Cu siguranţă, ambianţa excursiilor noastre şi
poate felul în care ne manifestam noi, prima promoţie
de liceeni, l-a determinat şi inspirat pe profesorul
Nemeş Ioachim să scrie şi apoi să monteze la teatrul din
oraş însă cu noi elevii piesa de care am amintit “Clasa
noastră cântă, râde şi visează”. Spectacolul muzicalcoregrafic a fost realizat muzical de profesorul
Nicolae Botezan şi orchestra simfonică a Uzinelor
Industria Sârmei, regia a aparţinut lui George Racoţi
şi profesorului Nemeş, decorurile au fost realizate de
unchiul meu profesorul Ion Bălău, costumele au fost
asigurate de familii iar interpreţii am fost noi, băieţii
şi fetele proaspătului liceu teoretic înfiinţat în, de
asemenea proaspătul oraş Câmpia Turzii.
Ce conţinea spectacolul? Întâmplările trăite şi
imaginate de clasa noastră în excursie, prezentate pe
scenă, în trei acte şi mai multe tablouri. În actul întâi,
după o zi de mers, obosiţi dar veseli şi mulţumiţi,
elevii şi elevele clasei noastre în excursie ajung într-o
poeniţă din pădure. Imediat se instalează corturile,
se pune ceaunul la foc, se pregăteşte mâncarea şi
în acest timp, pădurea răsuna de cântece şi veselie.
Treptat personajele, adică noi elevii cântam şi recitam
poezii, spuneam anecdote şi întâmplări din şcoală, ne
adresam epigrame, ghicitori, se povesteau legende
populare, totul la un foc de tabără seara.
Se spuneau şi nişte poveşti cu împăraţi şi
Feţi-Frumoşi în care erau strecurate diferite pilde ce
trebuiau sesizate. În timp ce se rosteau aceste poveşti
cu împăraţi şi Feţi-Frumoşi, cu Ilene Cosânzene şi
Zmei, noi elevii adormeam pe rând şi în poiană se
aşterne întunericul şi liniştea.

În actul doi, basmul prinde viaţă, în poiana
luminată feeric descoperim o curte domnească în
care un împărat cu boierii şi curtenii săi, doresc să-l
pună la încercare pe Făt-Frumos venit să ceară mâna
Ilenei Cosânzene. Astfel se derulează basmul în care
Făt-Frumos se luptă cu Zmeul, înfruntă tot felul de
obstacole, se confruntă cu Ielele şi până la sfârşit iese
învingător iar la curtea Impăratului începe un ospăţ la
o nuntă mare ca-n poveşti.
În pădure Făt-Frumos este atras de dansul
Ielelor, moment coregrafic de excepţie, un adevărat
balet în care au evoluat pe muzica orchestrei
simfonice, excepţionalele noastre colege costumate în
rochii albe, vaporoase asemenea unor zâne minunate.
Pe cine recunoaştem în eroii basmului? Păi,
Făt-Frumos era colegul nostru Ghiţă Pick, Ileana
Cosânzeana era Ileana Vedean, împăratul eram eu,
Zmeul era încruntatul Tătar Mihai şi apoi ceilalţi
colegi, Cuipercescu, Câmpian, Mera, Oană Titus şi
ceilalţi curteni, valeţi, boieri, prinţese, meseni, oşteni
etc.
Masa împărătească de la nuntă era cât se poate
de reală iar bunătăţile au fost pregătite şi aduse de
mamele noastre care s-au întrecut în a pregăti o nuntă
de împărat! Într-o asmosferă de petrecere generală, pe
muzica adecvată se încheie actul doi.
În actul trei, revedem aceiaşi poieniţă în care
ne trezim treptat cu toţii şi începem să povestim
visul pe care l-am avut şi în care se făcea că la curtea
unui împărat s-a anunţat că se caută peţitor de rang
înalt pentru Ileana Cosânzeana. Fiecare recunoştea
în ceilalţi colegi personajele din basmul visat,

cu caracterizările pline de haz şi ironiile la adresa celor
întâmplate. Treptat, tabăra se trezeşte, încep cântecele,
bancurile presărate cu întâmplări din basmul visat, se
fac planuri cu viitorul nostru în diferite profesii şi în
viaţă. Apoi se strâng lucrurile, lumea se pregăteşte
de deplasare şi, în final, cu cântece, clasa noastră
începe marşul, continuând excursia într-o atmosferă
de bucurie şi petrecere tinerească.

Toate scenele cu acţiuni în grup, cântecele
corului, soliştii, baletul şi prezentările au fost însoţite
de interpretarea orchestrei cu melodii cunoscute sau
creaţii originale adaptate acţiunilor.
Spectacolul s-a bucurat de un succes
extraordinar ceea ce autorilor şi interpreţilor ne-a
produs o mare satisfacţie şi mândrie, răsplătindune eforturile şi renunţările impuse de nenumăratele
repetiţii şi pregătiri individuale, apoi împreună şi cu
orchestra, pe timpul vacanţei.
Din păcate după aproape 50 de ani, unele
detalii s-au uitat iar camere de luat vederi nu existau
şi nici aparat de filmat n-am avut. Vom încerca să
ne împrospătăm amintirile la apropiata sărbătorire a
centenarului a unei jumătăţi de secol de la absolvirea
primei promoţii de elevi ai liceului teoretic din Câmpia
Turzii. Noi, componenţii acestei promoţii, am lansat
şi tradiţia întâlnirilor periodice pentru următoarele
generaţii. Ne-am lăudat întotdeauna, pe drept cuvânt,
că am fost o promoţie unită, capabilă şi talentată,
că ne-am iubit şi respectat, că datorăm foarte mult
tuturor dascălilor care s-au străduit să ne formeze şi
educe. Întâlnirile noastre au fost posibile şi datorită
conducerii liceului, a colegilor localnici cărora le
mulţumim că s-au preocupat de organizarea revederii.
Să le amintim aici pe colegele Margareta Cioargă,
Maria Inocan, Tot Gherghina, Cornelia Tiboc, Maria
Hidişan, Aurelia Lupea, Maria Corovei, Mia Miclăuş,
Teodora Hidişan, Lucreţia Fetiţă. Dintre colegi, Aron
Bodea, Eugen Mera, Ioan Câmpean aflat de mai mulţi
ani în suferinţă, ioan Vălean, Nicolae Zeic şi alţii.
La ultima întâlnire m-am revăzut cu singura
rudă mai îndepărtată rămasă în oraş, Lucian Borota,
ceea ce m-a bucurat foarte mult.

Tot atunci m-am plimbat prin locurile de care
mă leagă felurite amintiri. Am trecut prin parcul cu
copaci mari şi umbroşi din centrul oraşului şi mi-am
amintit de plantarea lor la care am participat şi noi
elevii. Apoi am trecut şi pe străzile unde am locuit
cu chirie, în cartierul “Sâncrai” şi lângă gară, casele
respective existând şi astăzi.

La şcoală, în parcul alăturat am constatat că
lacul cu insulă a dispărut la fel ca şi izvorul cu apă
limpede şi rece unde ne răcoream în fiecare recreaţie.
Multe din locurile revăzute s-au schimbat,
oraşul s-a dezvoltat, numărul locuitorilor a crescut
odată cu importanţa lui economică şi scoială. În mod
firesc, a sporit şi numărul personalităţilor la nivel
naţional care s-au impus în diferite domenii, cultural-
ştiinţific, artistic, sportiv şi bineînţelesc în viaţa
politică şi lumea afacerilor, îndeosebi după 1989.
Sunt însă, spun localnicii şi multe lucruri ca
peste tot în ţară, care le fac viaţa grea şi nu le-au
îndreptăţit aşteptările, ba dimpotrivă.
Trecând prin oraş, ne-am amintit adesea de
dragii noştri colegi şi profesori care n-au mai răspuns
la citirea catalogului fiind plecaţi definitiv dintre
noi. Imaginile lor le-am păstrat în amintire, reînviind
întâmplările petrecute împreună. Cu durere în suflet
le-am dedicat de fiecare dată un moment de reculegere.
Ori de câte ori am prilejul, este drept în ultima
vreme mai rar, trec prin oraşul copilăriei mele. Nu voi
obosi niciodată să-l străbat pe urmele propriilor paşi
şi amintiri. Am avut şi am de fiecare dată marii emoţii
şi îmi stăpânesc cu greu lacrimile.
Recent, despre toate acestea am vorbit cu
colegul şi prietenul meu Ghiţă Pick, venit la Bucureşti
să-şi vadă cele două nepoţele gemene. Şi lor le-a
vorbit despre prietenia noastră începută acum, peste
cincizeci de ani.
Am depănat amintiri din şcoală şi liceu privind
câteva fotografii aduse de fiecare. Ne-am sfătuit şi în
legătură cu povestirea ce intenţonam s-o scriu, despre
perioada în care “clasa noastră cânta, râdea şi visa!”
Ghiţă m-a ajutat să-mi împrospătez amintirile
iar împreună ne-am întrebat “când şi de ce au trecut
anii aşa de repede?”
Au fost ani frumoşi cu bune şi rele, în care
unele din visele noastre s-au înfăptuit, pe altele, destul
de multe, le-am lăsat în sema generaţiilor următoare.
Am păstrat totuşi, în suflet, prietenia şi speranţa
de odinioară.
Aştept revederea!

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.