Ecouri în și din presă și aprecieri ale cititorilor nr. 65 – 66

„GÂNDUL ANONIMULUI” ESTE GÂNDUL ROMÂNULUI ADEVĂRAT!

Ovidiu TUȚUIANU

(Recenzie)

Am promis mai tânărului meu coleg de inginerie și actualului coleg de cenaclu literar – Gheorghe INDRE că voi încerca să scriu o recenzie la recentul număr 63-64/decembrie 2017 al publicației „Gândul anonimului”, pentru care trudește de 15 ani. Era mai întâi o datorie de onoare față de revista în care am debutat în literatura beletristică cu eseul Latinitatea limbii române? Argumente și dovezi pro și contra! (2013) care s-a bucurat de ecouri pozitive printre cititori. Dar, pe măsura răsfoirii numeroaselor pagini, am fost cuprins de plăcerea de a descoperi actualitatea, profunzimea și valoarea informațiilor.

Chiar de la prima pagină, din NOTA REDACȚIEI se reafirmă că „Gândul anonimului” este o publicație apolitică, non-guvernamentală, non profit, care se menține activă prin eforturile financiare ale membrilor fondatori col.(r) Ion MAZERE și dr. ing. Gheorghe INDRE, prin altruismul colaboratorilor și prin sprijinul Parohiei Ortodoxe din comuna Luna (de lângă Câmpia Turzii). Publicația a supraviețuit și a evoluat cantitativ și calitativ cu contribuția scriitorilor consacrați și mai puțin consacrați precum și prin interviurile cu mari personalități ale vieții culturale sau științifice cum sunt academicienii Dinu C. GIURESCU și Ioan Aurel POP sau scriitorii Emil LUNGENU și Lucian GRUIA. Meritoriu este și faptul că, în perioada 2009-2016, Redacția revistei a instituit un premiu care s-a acordat anual celui mai bun absolvent al clasei a VIII-a din Școala Generală de la Luna.

În editorialul Satul românesc între dispariție și disperare, Gheorghe INDRE martor ocular al involuției satului românesc, înainte, dar mai ales după decembrie 1989, realizează o radiografie completă a mediului rural românesc, inventariind cu obiectivitate cauzele care susțin titlul atât de pesimist, dar atât de realist al eseului. Printre acestea se numără: prăbușirea aproape totală a industriei românești și dispariția prin procese de privatizare dubioase a mii de întreprinderi economice, dezmembrarea și devalizarea cooperativelor agricole de producție și a fostelor întreprinderi agricole de stat, dispariția stațiunilor de mașini agricole și tractoare și a sistemelor de colectare și valorificare a producției agricole locale. Chiar și unele inițiative legale, în aparență de bună credință, s-au dovedit în final păgubitoare pentru economia rurală a României.

Împroprietăririle și mai ales restituirea pădurilor i-au găsit nepregătiți pe „fericiții proprietari”, necalificați în marea lor majoritate pentru munca în agricultură, fără resursele și dotările necesare exploatării pământului sau pădurilor și fără mentalitatea de a prețui terenul la adevărata lui valoare, de a-l păstra și a-l transmite generațiilor următoare.

În aceste condiții s-a produs înstrăinarea și abandonarea pământului roditor atât de jinduit de mulți locuitori ai planetei, pustiirea satelor și exodul tineretului în străinătate. Cu tristețe, autorul relatează și dezamăgirea trăită personal, legată de înfrățirea, după 1990, între comuna Luna și localitatea franceză Port-en-Bessin, care după 20 de ani s-a dovedit a fi „o acțiune de paradă, ne mai reprezentând nicio semnificație pentru autoritățile locale franceze!”. Reportajul se termină cu concluzia că realitatea actuală a satului românesc „ironizează convingerea lui Lucian Blaga că veșnicia s-a născut la sat și ne duce cu gândul că veșnicia moare la sat odată cu el.”

În paginile următoare ale revistei, grl.bg.(r) dr. Gheorghe VĂDUVA ne prezintă un eseu de adâncă substanță (Gând prin gheața fierbinte …) din care am reținut cel puțin patru concluzii de mare importanță pentru opinia publică și autorități. Este vorba, în primul rând, de imaturitatea politică a românilor și încălcarea repetată a principiilor democratice în țara noastră. Astfel o mare parte a populației și mai ales tineretul nu participă la vot însă ulterior, în urma manipulărilor de către diverse părți interesate, iese în stradă pentru a manifesta chiar violent, neavând clar de multe ori,

mobilul protestului! Mai grav este faptul că la astfel de manifestări participă politicieni din opoziție, care nu au obiective clar-declarate și nu ne-au convins atunci când au fost la putere, și însuși președintele țării, cel care, conform Constituției, trebuie să fie mediatorul forțelor politice! În al doilea rând, ținând seamă de contextul internațional foarte încordat și neprielnic țării noastre, autorul atenționează că: „România nu are nevoie de lupte politice interne, de mofturi prezidențiale sau partinice, de învrăjbire, de distrugere a valorilor națiunii și de creare, în continuare , a unei stări de haos care ar putea avea efecte cumplite”.

În al treilea rând, își exprimă îngrijorarea că pe măsura distrugerii economiei naționale și intrării averilor pe mâna unor „băieți deștepți” a scăzut drastic nivelul de educație și cultură a populației. Chiar în mijloacele media și în parlament se vorbește sau se scrie incorect românește. Și nu în ultimul rând, autorul, ajuns la 77 de ani, care a parcurs etape importante în pregătirea profesională militară, a avut misiuni și funcții de răspundere în domeniu și a educat numeroase generații de elevi și studenți este oripilat de „atacurile josnice la adresa oamenilor în vârstă, care arată o decădere morală cumplită a acestor vremuri”. Cu un an mai tânăr ca domnul general mă raliez și eu la întrebările sale retorice: Ce nu este în regulă cu viața noastră? De ce suntem decrepiți, cretini, comuniști? De ce trebuie să murim înainte de a ne veni vremea?

Partea I din Arta supliciului, autor colonel (r) Dan GÎJU este intercalată între scrierile altor doi distinși militari de carieră dintre care cel din amonte l-am „descoperit” deja. Acest fragment de roman, scris cu umor și cu talent, ne scoate, parțial din lumea palpabilă zugrăvită cu aplomb în paginile anterioare ale revistei și ne aruncă într-un amestec de realitate și fantezie. „Firul roșu” al narațiunii îl constituie chiar supliciul, prezentat sub diverse exemplificări, unele părând a izvorî din imaginația marchizului de Sade! Lanțul imaginilor macabre începe cu un priveghi al eroului romanului, în vârstă de cinci-șase ani, la căpătâiul unei bătrâne, fostă prietenă din tinerețe a mamei sale, eveniment care îl va obseda întreaga viață.

Urmează supliciul lui Gheorghe Doja, cu remarca: „unii susțin că n-ar fi fost secui, că altminteri nu l-ar fi căsăpit așa ungurii”, ipoteză cu care și eu mă declar de acord! Apoi se face referire la „un manual de tortură și de execuții capitale” de pe la 1612, care ar conține semnătura unui oarecare Bartolomeo Putra. Nu lipsesc nici referiri la pedepsele favorite ale lui Alexandru cel Mare bazate pe sfâșierea condamnatului, pe ruperea în două sau dezmembrarea prin diverse metode. Este amintit și Ioan Vodă cel Cumplit, domnitorul Moldovei care a sfârșit sfârtecat după legarea corpului său de două cămile.

Eroul romanului (sper că nu și autorul romanului!) mărturisește la un moment dat: „În ultima vreme scriu, din ce în ce mai greu, este drept. Pentru că multe dintre cuvinte trebuiesc mai întâi torturate, chinuite, umplute de sânge, ciuruite, bătute-n cap sau la tălpi, altminteri nu se lasă smulse din alveola lor și plantate acolo unde și cum am eu chef.” La sfârșitul acestei prime părți a romanului, aflăm și crezul filosofic al eroului: „Cred în tot ceea ce există și, mai ales, în ceea ce nu există. Pentru că tot ceea ce astăzi există poate că mâine să nu mai fie, în schimb, ceea ce nu există, încă, mâine să existe din plin”… Spre Europa prin Alma Ata se intitulează reportajul semnat de g-ral lt. (r) Ioan BĂLĂEI. În stilul riguros, milităresc, este relatată o deplasare în U.R.S.S. a delegației Ministerului Apărării Naționale-Comandamentul Trupelor de Grăniceri în vederea unui schimb de experiență cu grănicerii sovietici privind paza frontierei și pregătirea efectivelor (iulie 1991). Impresia generală a acestei vizite, plină de surprize, pare a fi pozitivă.

Baza materială a școlilor militare vizitate era impresionantă, procesul de învățământ avea o puternică orientare practică, pregătirea fizică era considerată o categorie principală de instrucție, poligoanele pentru instrucția tragerilor și sălile de „transmisiuni” fuseseră dotate cu simulatoare și aparatură electronică modernă. Toate aceste lucruri interesante se petreceau nu în zona europeană ci în Kazahstan și Kârgâzstan, la frontiera cu R. P. Chineză, unde sovieticii fixaseră, spre surpriza delegației române, locul schimbului de experiență.

O altă surpriză va fi trăită pe un stadion din Alma Ata, unde un grup de elevi militari au prezentat exerciții de gimnastică și demonstrații de probe aplicativ-militare, raportul pentru începerea acțiunii fiind dat în limba română de elevul sergent Dumitrașcu Serghei, din Chișinău! Dar surpriza maximă avea să se producă la școala de sergenți din Alma Ata. Autorul reportajului, după ce a precizat că face parte din delegația grănicerilor români și le-a transmis salutul acestora, a rugat ca cineva din clasă să spună ce cunoaște despre România. După câteva momente de derută și așteptare a „spart gheața” un elev, care a răspuns cu timiditate, spre consternarea românului de față: „România este o țară în Europa!”.

Scriitorul inginer Artemiu VANCA ne oferă o povestire emoționantă, cu caracter autobiografic, din care emană bunătatea și omenia românului, calități care par pierdute în zilele noastre, în plina desfășurare a „capitalismului sălbatic”. Eroul acesteia, care dă și titlul narațiunii este Vasilică, un elev de 9 ani din Moldova, orfan de tată, care, în vara secetei cumplite a anului 1946, sosește împreună cu un grup de alți copii năpăstuiți din zona afectată în localitatea ardeleană unde trăia familia autorului. Vasilică este primit cu multă căldură și prietenie în familia respectivă, este tratat de râie, este ajutat la învățătură și se atașează de membrii noii sale familii.

Se încearcă chiar și adoptarea lui, cu care Vasilică este de acord (deși îi e dor de mamă și soră), însă mama sa se opune. După un timp, Vasilică se întoarce la rudele sale, familia sa nu răspunde la scrisorile celor care l-au ajutat iar încercarea autorului de a-l căuta se dovedește fără rezultat. Și pentru că subsemnatul a fost martor la o întâmplare asemănătoare cu un „Vasilică” din Basarabia pe care bunicii mei paterni l-au crescut, l-au cununat, i-au botezat copii și i-au dăruit un „petec de pământ”, se poate concluziona că uneori omenia nu este răsplătită cu aceeași „monedă”; însă vorba românului „Dumnezeu le vede pe toate!”

Alunelul, este titlul schiței semnate de reputata scriitoare și jurnalistă Ioana STUPARU. Este și titlul unui cunoscut dans popular românesc care a făcut deliciul multor generații. Așa cum de altfel sesizează și autoarea prin gura unui personaj al narațiunii, există mai multe variante ale acestui dans (venit probabil din trecutul geto/dacic!), cu caractere regionale ca de exemplu:

Alunelul bătut, Alunelul de la Goicea, Alunelul de la Vlădila., ceea ce demonstrează „unitatea în diversitate” a folclorului nostru. Pe motivul acestui minunat dans este construită, cu simplitate și delicatețe feminină, acțiunea compoziției. La o nuntă unde se încinge un „Alunel înfocat ca la Puțureni”, se revăd după trei decenii două prietene, Eva și Mura. Dar marea surpriza a revederii o reprezintă, întâlnirea Evei cu Samuel, soțul Murei, căruia i-ar fi scris cu trei zeci de ani în urmă o scrisoare de dragoste !?

La rubrica „Opinii”, Gheorghe INDRE consem-nează un interviu (în limba franceză, tradus și în română) cu scriitoarea și poeta franceză Linda BASTIDE, intitulat Un cântec franțuzesc spune: Unde este fericirea, oare unde e ?Astăzi știu răspunsul: Este aici , în România!

Din CV-ul succint al intervievatei (unde nu sunt precizate data, locul nașterii și studiile) am reținut că aceasta este o autoare prolifică a 5 romane, 14 culegeri de poeme, 9 volume de poezie, bilingve (franceză-română) care a primit deja 10 premii literare franceze și 9 premii internaționale fiind și ambasadoare culturală a Republicii de Montmartre (?) în România și în alte țări. Invitată în țara noastră de mai multe ori a trăit „cea mai mare surpriză din viața sa de poetă, neîntâlnită nici în California, nici în Spania, nici în Italia – minunate țări ale poeziei”…în ziua de 29 octombrie 2016, când s-a aflat față cu un public cultivat și entuziast la Centrul Louis Calderon din București.

Ca mai toți străinii, și dânsa este plăcut impresionată de Capitala noastră cu „bulevarde largi dar și cu străduțe mărginite de copaci și numeroase parcuri ”…și este mirată de „bogatul program teatral de fiecare lună”…Scriitoarea este la curent cu mulți dintre confrații literari din România și în special cu cei din zonele Deva și Petroșani, unde a fost găzduită în case de români (ceea ce nu prea fac francezii!). În privința prezenței culturale a românilor în Franța și în general în lume, cunoștințele sale se rezumă la Nick Vârlan „organizator excepțional de spectacole de operetă” și la Grigore Cugler „unul dintre creatorii literaturii suprarealiste în anii ’20”. În privința prezenței culturale a tinerilor români pe mapamond în domeniul literaturii este menționată Herda Műller !? Desigur că doamna Linda BASTIDE și-a găsit deja fericirea la primirea caldă în România și sperăm că va mai reveni pentru a-și adânci cunoștințele și colaborările în domeniu și a face fericiți pe „ciudații” români care speră să nu pățească precum cei din comuna Luna, așa cum s-a relatat în editorialul revistei recenzate!

O prezentare reușită a unui subiect dificil de tratat și de înțeles o face inginerul Victor VERNESCU în Biblia și Evanghelia. Procedând apostolește (sau mai degrabă, inginerește!) autorul descrie structura Bibliei, „cartea sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul și Noul Testament”, cu mențiunea că Noul Testament este recunoscut doar de adepții creștinismului, nu și de cei ai mozaismului și pomenit doar ca expresie istorică în Coran.

Conținutul Bibliei este eterogen, cuprinzând mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, eseuri filosofice, coduri de morală practică, coduri juridice, folclor, literatură în versuri și în proză, sfaturi medicale, agricole, gospodărești ș.a. Este deci, în esență, o „Carte a cărților”. Cuvântul Evanghelie, vine din limba greacă (evanghelion), însemnând „vestea cea bună” (blagoveștenia din slavonă) despre împărăția lui Dumnezeuși despre mântuire. În esență, noțiunea implică tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos, transpusă în scris de apostoli.

Despre predicile, faptele și învățăturile lui Iisus s-au găsit mai multe evanghelii, însă au fost reținute în Biblie, numai patru, atribuite apostolilor: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Autorul prezentării precizează cu curaj (contrar dogmei majoritar acceptate!) că și celelalte evanghelii apocrife („ascunse”/„false”/„nelegiuite) „înmagazinează valori dogmatice, liturgice, informaționale și inspirative”. Printre ele se remarcă Evanghelia după Iuda din care rezultă că „Iuda a fost desemnat de însuși Iisus, întru împlinirea Scripturii, spre a-L trăda, ducând astfel până la sfârșit ciclul patimilor, morții, al învierii și al înălțării, pentru a se întoarce la casa sa adevărată, de-a dreapta și de-a stânga Tatălui ceresc”.

Având în vedere cercetările mai vechi și mai noi ale unor istorici și lingviști români și străini, inclusiv analiza bogatului folclor românesc ar fi interesant și benefic pentru cei care doresc să se apropie de istoria veche a poporului nostru dacă autorul ar dezvolta această interesantă temă cu aspecte vizând conexiunea între credința geto-dacilor și doctrina creștină.

În evocarea istorică Aurul și aurarii din Apuseni. Verșul buciumanilor, Ioan BEMBEA relatează o întâmplare petrecută pe la 1886 în comuna Bucium din vecinătatea Abrudului. La acel moment, mina de aur „Sfinții Petru și Pavel” din zonă era proprietatea lui Lukacs Laslo din Zlatna, devenit mai târziu ministru de finanțe și chiar prim-ministru al Ungariei.

El a concesionat mina unei societăți franceze care introducând o tehnologie modernă, cu șteampuri, adusă tocmai din California a intensificat extragerea aurului, „devorând” muntele cu bogatele lui filoane. În această situație, băieșii din Bucium au pus la cale o acțiune de alungare a străinilor hrăpăreți. Astfel, într-o noapte de iarnă au pătruns cu forța în casa administrativă căutând contractul pe care intenționau să-l distrugă. Negăsind documentul respectiv au pus mâna pe o ladă cu bani și pe 32 kg de aur. În zilele următoare s-au pornit cercetările bazate pe groaznice torturi și cei 37 de „răsculați” au fost condamnați la ani grei de temniță (între 2 și 10 ani) totalizând peste 200 de ani! Apărarea a demonstrat că niciunul dintre inculpați nu mai comisese furturi sau violențe, toți fiind gospodari înstăriți.

Specialiștii au evaluat că, în timp de 30 de ani, numai din mina „Sfinții Petru și Pavel” s-au extras cca 180 000 kg de aur! Unul dintre participanții la revoltă, Alexandru Lupu, în anii grei de temniță a creat o baladă derulând întregul șir de evenimente, poezia circulând mai mult oral sub titlul de „Verșul Buciumanilor”, iind îmbogățită prin contribuția altor băieși. Motivul revoltei este exprimat plastic în următoarele versuri: Și așa s-or sfătuit/C-ar trebui pustiit/Franțuzul ăsta străin/Care ne-o venit vecin/Și la noi să nu-i dăm pace/Că mult rău nouă ne face/Băișagul ni-l stârpește/Și de-avere ne scutește/Din zile plăcute, dragi/Ne-o făcut pe toți iobagi/Să lucrăm la el pe plată,/Până băișagu-l gată”. Întâmplarea ar trebui cunoscută și avută în vedere de autoritățile actuale, pentru a păstra în beneficiul românilor, aurul Apusenilor pândit și în zilele noastre de bogații nesățioși ai lumii!

La rubrica „Eveniment”, Gheorghe INDRE ne informează că, în cadrul „Întâlnirii cu fii satului” de la Luna, s-a lansat cartea Călătorind prin viață. Memorii, scrisă de profesorul lunean Dan NICOLAE. Ajuns la venerabila vârstă de 88 de ani, autorul (fost profesor de limba română și al d-lui INDRE) este prezentat ca „dăruit cu talent și cu o impresionantă vitalitate fizică și sufletească, care rememorează cu multe detalii atmosfera de familie din anii copilăriei, lumea satului ardelenesc de după primul război mondial, întâmplările și etapele succesive din viața proprie”.

În cuprinsul cărții se remarcă figura reprezentativă a tatălui (contemporan cu vestitul Ilie Moromete, al lui Marin Preda) care manifestă dragoste pentru pământ și animale, capacitate de a conduce familia și de a administra comuna în calitate de primar, cu respect pentru școală și cultură, așa cum și-a crescut propriul fiu. Iar fiul, devenit profesor și director de școală, reușește să construiască trei localuri școlare, unul la Filea de Jos (în anii tinereții) și două la Luna (în anii maturității). Dimensiunea umană a acestui „model de dascăl ardelean”este completată cu dragostea dovedită pentru soție și atmosfera de respect, echilibru și sprijin reciproc prezentă în familia cu trei fete a „profesorului”.

Cartea în discuție conține și poezii originale ale autorului, care se remarcă prin muzicalitatea și acura-tețea prozodică a versurilor. În finalul comentariilor sale pe marginea cărții, dl.INDRE, recunoscând că s-a bucurat din plin de „harul pedagogic și de pasiunea pentru limba română ale profesorului său” se duce cu gândul și îi dedică acestuia minunată poezie Inscripție pe dosul unui portret a lui Tudor Arghezi.

La rubrica „Poezie”, revista găzduiește un regal de versuri datorate unor poeți consacrați sau în curs de consacrare ca: Victoria MILESCU, Florin GRIGORIU, Dan GÎJU, Gheorghe VĂDUVA, Gheorghe INDRE, Ioan BELBE.

Rubricile „Actualitate și trecut la Luna” și „Portrete de luneni” conțin trei relatări cu referire la comuna respectivă. Prima, datorată col (r) Ion MAZERE LUNEANU ne aduce la cunoștință Evenimetele petrecute la Luna în toamna anului 1918, reprezentând un fragment din cartea sa „Comuna Luna, istorie. Trăinicie și adevăr pe Valea Arieșului”. Cu precizie militărească și în spiritul dreptății și patriotismului de sorginte ardelenească, autorul „ridică colbul” de pe evenimente dureroase din istoria acestui „leagăn al românismului”, a căror dezvăluire este pusă „sub obroc” de mai multe decenii pentru a nu „deranja” naționalități care „ne-au deranjat” mereu, continuând și în prezent. În zilele de 10 și 11 noiembrie 1918, lunenii s-au revoltat împotriva grofului Adolf Forkós implantat ca un ghimpe, cu moșia și castelul în structura comunității.

”În afară de exploatarea nemiloasă a țăranilor români, acesta era arogant și umbla permanent cu arma, de care făcea uz după bunul plac, uneori în locuri aglomerate pentru a crea impresie”. „Nobilul” a scăpat cu greu, fugind împreună cu restul familiei cu trăsura peste câmp, fără a avea curajul de a se mai întoarce. Moșia lui se întindea pe teritoriul a două comune: Luna, cu populație românească și Călărași, cu populație maghiară. „Cea de a doua comună avea gardă înarmată, dispusă să apere interesele grofului, cel puțin din rivalitate cu românii, dacă nu pentru alte motive”.

Ca urmare garda maghiară a reacționat și împreună cu jandarmii au purces la arestarea revoltaților, dintre care doi au fost chiar împușcați. Totuși românii nu s-au lăsat și făcând rost de arme și muniție au înfruntat garda maghiară și ajungând în localitatea învecinată Odaia lui Zeicu l-au alungat pentru totdeauna și pe moșierul local. Animați de spiritul revoltei la nivel regional, lunenii au reușit (în urma unor criterii riguros stabilite) să trimită la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, doi delegați: Pop Gavrilă – protopop și Pintea Ioan –ales de Societatea cultuală Inocențiu Micu Klein din Blaj. Și astfel odată cu unirea Transilvaniei cu Țara (înfăptuită pe fond, de jos în sus, peste capul guvernanților), ”lunenii au desființat și nobilimea pe plan local, lichidând-o nu numai politic ci și economic.”

În cea de a doua relatare aflăm de la Felicia TULAI că Povestea uleiurilor presate la rece de la Luna, „Luna Solai”continuă! Actuala poveste demarează cu mutarea „în casă nouă” și inaugurarea pe 7 octombrie 2016 a secției de producție de la Luncani (comuna Luna, județul Cluj), având drept scopuri: valorificarea cerințelor de utilizare a uleiurilor presate la rece, stimularea eforturilor fermierilor pentru cultivarea materiei prime în condiții ecologice și folosirea potențialului uman existent în zonă.

Interesantă și de mare actualitate este intenția autoarei (sufletul acțiunilor!) de a implementa în continuare un proiect educativ: „Ne dorim să primim aici grupuri de elevi, studenți,poate și turiști, pe care să-i inițiem în arta procesării uleiului…dorim să le deschidem apetitul pentru o conduită alimentară sănătoasă …

Și ca o recunoaștere a orientării și calității produ-selor LUNA SOLAI (care respectă întocmai cerințele impuse de standardul internațional ISO 22 000) aflăm că în ziua de 9 noiembrie 2016, Alteța Sa Regală, Principesa Maria a rămas plăcut impresionată în urma vizitei la noua secție de producție a uleiurilor presate la rece, la doi ani de la data când firma respectivă a devenit Furnizor al Casei Regale a României. Începutul anului 2017 a însemnat o pagină nouă în istoria LUNA SOLAI, prin lansarea primului sortiment din gama uleiurilor BIO: uleiul de in.

Este subliniat faptul că tehnologia presării la rece permite păstrarea vitaminelor, nutrienților și mineralelor într-o proporție mult mai mare decât în cazul tehnologiei de tratare temică iar folosirea semințelor din culturi bio (fără aport de substanțe chimice artificiale) oferă produsului gustul și savoarea cunoscute de generațiile din vechime. Iată un proiect, o realizare eficientă, o echipă de profesioniști – „sufletiști”, cu care ne putem mândri, informații pentru „deșteptarea românilor”, care ar trebui popularizate prin mass-media în întreaga țară!

Din dialogul cu Aurora ROTARU consemnat de Gheorghe INDRE, sub titlul O stea a baletului românesc, aflăm că această talentată balerină, născută în 1948, a absolvit liceul de coregrafie și la 18 ani a fost angajată la Opera din București. Peste ani, împreună cu soțul său Pavel au realizat cariere de primi balerini mergând în turnee prin toată lumea. Pentru meritele sale speciale balerina a primit în anul 2002, ordinul național „Serviciu Credincios” în gradul de Cavaler, acordat din partea Președintelui României pentru activitatea artistică.

Deși trăiește de 33 de ani în Suedia, Aurora nu și-a uitat țara și nici vacanțele copilăriei petrecute la Luna, loc căruia îi păstrează o amintire de „paradis”. Anual, în aceste vacanțe găzduite de familia mătușii din partea mamei se bucura de toate plăcerile pe care le poate trăi la „țară” un copil domiciliat la oraș: fuga desculță pe potecuțele satului, joaca de-a v-ați ascunselea printre aracii de fasole și roșii, baia zilnică în apa limpede a Arieșului, urmărirea întoarcerii vitelor de la păscut, participarea la slujbele duminicale în biserica satului.

La rubrica „Recenzii și cărți primite la redacție”, cunoscutul poet și critic literar provenind din tagma inginerilor-Lucian GRUIA, prezintă volumul lui Marian DUMITRU intitulat Fiorul cu inel de aur, publicat în 2016 la editura Betta din București. Principalele caracteristici ale poeziei proaspătului membru al Uniunii Scriitorilor, după L.GRUIA sunt: trăirismul, pentru că la el trăirea/viața/sentimentul/fiorul sunt mai importante decât metafizica; hiperbolismul,prin aceea că eveni-mentele sunt „uriașe”, sentimentele „înflăcărate”, mânia are „uragan”etc; expresionismul:

„Și-n pielea ta se sfărâmau fiorii/ Și mă strângeai cerând să te omor/Zdrobindu-te de vuietul candorii”(poezia Floare de foc); simbolismul, având ca simboluri dominante: focul, lacrima (poezia Grija de lacrimă) și inima în care sălășluiește fiorul. În concluzie, poetul se arată optimist, asupra destinului cât și asupra poeziei: „Contemporani, trăim același veac,/Hai să ne bucurăm, de viață împreună” (poezia Trăim același veac).

La rubrica „Dispariții”, revista preia articolul scris de Ioan LĂCĂTUȘU și Vasile LECHINȚAN, publicat în ziarul „Condeiul Ardelean”, nr. 364 din 10-23 martie 2017, „In memoriam. Istoricul Gelu Neamțu (1939-2017). Dr.Gelu Neamțu care s-a numărat printre colaboratorii de marcă ai revistei „Gândul anonimului” și-a desfășurat activitatea de cercetător științific timp de o jumătate de veac în cadrul prestigiosului Institut de Istorie al Academiei Române „George Barițiu” din Cluj-Napoca. Preocupările sale academice și de cercetare științifică din domeniul istoriei moderne s-au materializat în numeroase comunicări prezentate la simpozioane naționale și internaționale, în sute de studii și articole și în peste 40 de volume (ca autor sau coautor). Ducând mai departe ștafeta culturii românești din Ardeal, preluată de la tatăl său (distinsul intelectual clujean, profesorul Gheorghe Neamțu), cercetătorul Gelu NEAMȚU s-a axat mai ales pe Revoluția de la 1848-1849 în Țările Române și în Transilvania, abordând în acest context probleme de imaginar politic, comportament revoluționar, imagologie, mituri politice, simboluri naționale, comportamente demografice etc.

Ca fost refugiat în urma Dictatului de la Viena, a „răscolit” prin arhive și prin amintirile familiei sale, publicând în revista Românilor Persecutați, Refugiați, Expulzați, Deportați din Motive Etnice (Pro memoria 1940-1945) mărturii ale suferințelor îndurate, în perioada respectivă de românii din Transilvania. Răspunzând unor provocări contemporane, în mod deosebit adepților „demitizării” istoriei naționale, istoricul Gelu NEAMȚU a redactat volumul Avram Iancu – mit, realitate, simbol, îmbogățind istoriografia problemei cu cele mai noi și mai corecte informații de până azi privind „crăișorul munților”.

În buna tradiție a cărturarilor patrioți a avertizat clasa politică și opinia publică românească asupra gravelor consecințe ale unor demersuri antiromânești, în articole precum: Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României, Distrugerea documentelor românilor ardeleni pentru a-i elimina din istorie ș.a. Și nu în ultimul rând, distinsul cercetător Gelu NEAMȚU s-a dovedit a fi sensibil la situația actuală grea a românilor ajunși minoritari în județele Covasna și Harghita, participând activ la simpozioane cu teme istorice organizate în aceste zone și publicând studii/ articole în reviste de specialitate cu teme ca: Drama preoțimii române din Transilvania, în timpul revoluției de la 1848-1849, O pagină de luptă și jertfă a românilor din zona Ciucului 1848-1849, Simbolurile naționale românești sub stăpânirea ungurească ș.a.

La rubrica „Ecouri în și din presă și aprecieri ale cititorulor”, scriitorul inginer Victor VERNESCU, face o cronică exaustivă a numărului 61-62 al revistei, sub titlul: Gândul Anonimului la 14 ani, o apariție de mari reflecții patriotice. La fel de consistent și de bine echilibrat ca și numărul la care ne referim, obiectul recenziei îi oferă satisfacții literare și științifice cronicarului, care în concluzie îndeamnă publicul la lecturarea revistei. Din păcate, dintr-o scăpare, constatată atât de autor cât și de redactor dar nereme-diată la tipar, cunoscuta lucrare Pseudokynegetikos a lui Alexandru Odobescu a fost atribuită lui Heliade Rădulescu.

La sfârșitul numărului dublu 63-64 al revistei în discuție, este inserat interviul cu titlul Despre presa independentă pentru cultură și informare, realizat de George CANACHE cu Gheorghe INDRE-redactor șef al publicației respective. În acest interviu, preluat din revista Cronica Timpului, nr. 34, noiembrie 2017, dl.Gheorghe INDRE derulează principalele momente din istoria editării publicației în discuție. Sunt reliefate dificultățile care au trebuit să fie depășite dar și satisfacțiile rezultate din colaborarea cu poeți, scriitori și alți oameni de cultură, personalități de primă dimensiune din actualitate. Printre evenimentele de seamă care au marcat drumul revistei s-a înscris ședința Cenaclului

Anonimul, ținută în 2012, în comuna Tătărani, într-un cadru de „basm” și cu participarea unor personalități onorate ale culturii românești. Nu se poate încheia o cronică la Gândul anonimului fără a remarca, pe lângă fond și forma rafinată a publicației. Atât cuprinsul cât și coperțile 3 și 4 sunt „impregnate” cu miniaturi pline de lumină și căldură ale remarcatului artist plastic Vasile POP – NEGREȘTEANU –un penel oășan al performanțelor! Dar peste toate, „cireașa de pe tort” a revistei o consider coperta 1, unde apare fotografia lui Ioan Belbe în postura de dac contemporan la cosit. Este o imagine tulburătoare, simbol pentru continuitatea și eternitatea neamului românesc ! Imaginea respectivă mi-a inspirat poezia Ascute bine coasa, precum cosașul dac, pe care sper s-o văd publicată într-un număr viitor al revistei.

Parcurgând cu atenție paginile consistentei publicații, m-am convins că ea, nu numai că își continuă rolul de „candelă care licăre în peisajul ceţos şi tenebros al unei Românii ce nu-şi mai revine după o convulsie internă”.(cum consideram într-o recenzie anterioară) dar și-a intensificat fluxul luminos și radiază cu puterea unui far mobilizator spre trezirea românilor la realitatea dureroasă, așa că „Gândul Anonimului” devine, din ce în ce mai mult, „Gândul Românului Adevărat!”

Ovidiu ȚUȚUIANU

Dispariții
CĂLIN NICOLAE CĂLIMAN
17 mai 1935 – 25 aprilie 2018

În 25 aprilie al acestui an, ne-a părăsit fulgerător marele istoric și critic de film al cinematografiei românești, maestrul CĂLIN CĂLIMAN. În ultimii ani, am avut privilegiul de a publica în paginile revistei noastre un interviu cu Călin Căliman, realizat de George Canache, iar în data de 13 octombrie 2017, la solicitarea redacției, am primit din partea domnului Căliman articolul Dinu Săraru, un scenarist puternic, pe care îl publicăm în acest număr al revistei.

În memoria marelui creator și în semn de omagiu publicăm în avanpremieră editorială (cu acceptul editurii) și un Fragment din volumul Filmul mon amour semnat de Călin Căliman, volum îngrijit de George Canache și Dinu Moraru, inițiatorii cărții în curs de apariție la editura Ideea Europeană , conținând opiniile exprimate de Laurențiu Damian și Titus Vîjeu, două personalități de primă dimensiune ale cinematografiei românești.

CĂLIN CĂLIMAN — UN PORTRET SUBIECTIV

Spun subiectiv, pentru că este confesiunea pe care ar fi trebuit de mult s-o fac acestui om admirabil, pe care, obiectiv, 1-aş numi un patriarh al criticii filmului românesc. Această confesiune s-ar derula cam aşa: l-aş invita să stăm de vorbă sau, mai bine zis nu, 1-aş invita doar să asculte, adică să mă asculte. Primul lucru pe care i 1-aş spune ar fi acela că a dat de fiecare dată dovadă de generozitate. Nu ştiu cum făcea, dar Călin găsea în fiecare film ceva de apreciat. Uneori cronicile sale erau mai bune decât filmele pe care le comenta, şi nu făcea acest lucru din obedienţă, ci cu convingerea că există loc pentru toţi în istoria filmului şi în istoria sa despre film.

Ce critic, președinte de juriu, si-ar fi asumat decizia de a da Marele Premiu unui documentar cenzurat de culturnicii unui sistem de tristă amintire? Călin Căliman şi-a asumat acest premiu şi a plătit cu interdicția de a mai scrie luni bune, inclusiv în revista lui de suflet, „Contemporanul”. Gestul acesta valorează pentru mine mai mult decât toate volumele adunate de la toți criticii de film. Călin a iubit documentarul, scriind prima carte despre acest gen cinematografic, analizând apoi opera unui mare maestru, Ion Bostan, s-a aplecat cu minuție asupra lui Jean Mihail, aşa cum a descifrat „secretul” lui Geo Saizescu, în cartea intitulată „Secretul lui Saizescu. Un surâs în plină vară”, a omagiat artiști ai imaginii şi, de fiecare dată, a știut sau a simțit că-n filmul românesc nu se fac clasamente, că nu poți să pui artiștii într-un insectar, precum fluturii.

Opera de căpătâi pentru Călin Căliman rămâne „Istoria filmului românesc”. In această carte, criticul şi istoricul de film a regândit cinematograful prin prisma valorii, prin efortul creatorilor, prin tendinţele si orientările apărute în poetica şi estetica filmică, de-a lungul timpului. Asta i-aş spune lui Călin Căliman, şi mi-1 imaginez stând la masa de lucru, printre cărţi, articole, manuscrise, însemnări…

Să fie acesta oare un portret subiectiv sau să existe maximum de obiectivitate în ceea ce am spus?! „Istoria filmului românesc” scrisă de Călin Căliman nu este doar o enumerare de titluri, de cronici

adunate, de premii evidenţiate, ci este o adevărată restituire a filmului, în care avem surpriza să constatăm că filme făcute în anii ’50 -’60 sunt mai actuale ca oricând, în care cineaști aproape uitați redevin, prin condeiul lui, repere şi, în care ne spune autorul: „de multe ori timpul reevaluează şi dă o nouă dimensiune actului de creație”.

Sigur, la toată această avalanșă, Călin, aşa mi-1 imaginez eu, ar vrea neapărat să răspundă, să spună că e prea mult şi că elogiile sunt prea mari, dar 1-aş întrerupe imediat, aşa cum îmi este felul să fac uneori cuvenite, uneori necuvenite, întreruperi, spunându-i că-i mulțumesc pentru tot şi că, de fapt, nu numai eu mulțumesc, ci întreaga breaslă de truditori din lumea filmului.

Laurențiu Damian

„CĂLIN, FILE DIN POVESTE…”

(DIN POVESTEA FILMULUI ROMÂNESC)

De mai bine de şase decenii filmul îşi are un apărător din linia faimoşilor cavaleri „sans peur et sans reproche”, pentru care virtutea fidelităţii era mai presus de orice însuşire. Acest om se numeşte Călin Căliman şi descinde direct din aleasa stirpe a unor luptători curajoşi pentru cauza naţională şi pentru cauza pendinte a limbii române. Bunicul său, Valeriu Branişte, a scris istorie ca făurar al Marii Uniri, ca şi mama sa, profesoara Valeria Căliman, supusă unor „exerciţii de supraviețuire” de regimul politic totalitar de după război, ce avea să-i rezerve şi soţului său, doctorul Căliman, raţia zilnică de suferinţe în lagărele lui Gheorghiu-Dej…

Călin avea să se salveze din această ecuaţie atroce a istoriei graţie marii iubiri faţă de filmul românesc, realitate artistică vie, căreia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Miile de pagini care păstrează dovezile înaltei sale fidelităţi pot fi găsite în colecţiile celor mai importante publicaţii ale ultimei jumătăţi de secol ori între coperţile unor cărţi valoroase, între care se află şi impresionanta, profunda şi inegalabila Istorie a filmului românesc, apărută în mai multe ediţii şi care aduce în faţa cititorilor mii de titluri şi autori într-o structură organică, menită să confirme – dincolo de eşecuri ori mediocre prestaţii – sensul ascendent al unei arte ce a impus ţării şi lumii acesteia valori de netăgăduit. Poate de aceea mi se pare că ea poate fi socotită, după modelul judecăţii critice impusă de marea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, fascinantul roman al filmului românesc… după cum şi viaţa acestui febril cărturar poate deveni subiect al unei viitoare producţii despre un om adorând filmul ca pe un astru ce nu poate fi văzut în toată magnificenţa lui decât din întunericul sălii de cinema.

Titus VÎJEU

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.