Poezii aparute in nr. 65 – 66 / iunie 2018

VAYA CON DIOS

Merg pe o stradă mută
nu ştiu ce nume are, ce vârstă
nici ale cui sunt casele înalte
cu frontoane, capiteluri, coloane
înnegrite de vremuri, cu un cubaj al aerului
perfect
straniu, irespirabil, sub pânzele de păianjen
doar paşii mei se aud sonor pe strada
ce i-a oprit din drum pe mulţi, cândva
cu un sărut, un pumn, un glonte
oare cât sânge a înghiţit, câte lacrimi
câte ploi au spălat-o de ciumă, holeră, plictis
cât petrol a curs pe faţa ei caroiată
să nu miroasă a contrabandă
câţi stâlpi i-au înfipt în inimă să stea dreaptă
câte torţe aprinse în spinare
să o vadă de departe cei ce călătoreau pe mare
strada tace precum marele mutilat
martor la cumpărare
nobilul prinţ o încarcă pe vapor piatră cu piatră
îi demontează anotimpurile, poveştile, cântecele
la chitară, mandolină, banjo, arborii
cu fructe mici, roşii, având nume secrete
străjerul din turnul cu ceas, foişorul deşi incendiat
moara veche ce măcina făină de stele
bolţile de viţă-de-vie cu strugurii vineţii
coborând singuri în butoaiele aduse special
e strada lui, face ce vrea cu ea
o duce la capătul lumii, nici n-a fost scumpă
încarcă şi câinii vagabonzi, pisicile, viespile
purtând veninul nemuririi, cioburile porţelanurilor
de Meissen dansând încă sub amantul hoinar
strada dispare, bărbaţii ei
afundaţi în beciuri, în crame la o plachie, un
rachiu
se furişează noaptea prin catacombele seculare
să se îmbarce pe vasul fantomă…

PE STRĂZILE DOSNICE

Eram copil
şi nu-mi era frică să merg în docuri
nimeni nu mă prindea când alergam
nimeni nu arunca
mai bine cu pietre ascuţite, nimeni
nu mă găsea în scorburile
sălciilor până la gât în apa cu lişiţe
dar ei acum atacă o bătrână
cu picioare din tije ruginite
cuţitul îi lunecă printre degetele
care altădată smulgeau inima unui lup tânăr
acum împinge un cărucior sau propriul trup
cu vechituri fără preţ
pe străzi dosnice
ei atacă râzând o bătrână
care abia apucă să spună mulţumesc
pentru o înghiţitură de apă
fluviului care o îmbrăţişează
ca pe o marfă rară, periculoasă
ducând-o spre marea cea mare
acolo unde îşi petrecea vacanţele, vara
în gazdă la tanti Otilia
ea îmblânzea sturionii bătrâni
venind cu icrele lor uriaşe
ca nişte palate de chihlimbar topindu-se
pe cerul înstelat al gurii.

PE STRĂZILE VECHI

Merg cu bagajul greu al inimii
m-am antrenat o viaţă
pentru moarte
aşteptând ceea ce puteam să-mi iau singură
toate străzile duc în portul iubirilor interzise
cu o armă de foc în buzunar
merg repede pe drumul în pantă
unde oamenii şi obiectele se amestecă
rostogolindu-se printre sentimente şi resentimente
apa tulbure mă cheamă, mă soarbe
vapoarele au plecat supraîncărcate
pe ţărm se usucă plasele înstelate ale pescarilor
vântul îmi flutură pletele –
pânze de corabie plutind între cer şi pământ

sunt pe cont propriu
ca fericirea
întrebându-se unde să poposească oarbă fiind
pe cine să fericească
plutesc printre păsările sălbatice, libere
mă salută, mă acceptă
zăresc pământ înverzit
se aprind focuri cu jerbe înalte, boreale
se aud cântece
moartea este o sărbătoare
moartea este sora vieţii, sora mea, a ta…

ORAŞUL MEU

E obosit, neprielnic
copacii lui cresc fără limite
rădăcinile îl ţin în picioare
lemnoase, la vedere
din care ies respirând curioase
chipuri contorsionate
oraşul meu
cu flori uriaşe, toxice, colorate strident
polizate de vânt, şlefuite de viscol
străzile tocite până la transparenţă
ca pielea unui animal mare, acvatic
poartă încă sunetul paşilor
sinucigaşilor celebri
îndreptându-se spre fluviul
tutelar, greu, tulbure
purtând coroană şi sceptru
revendicându-şi drepturile paternale
asupra oraşului scufundându-se lent…
ORAŞUL PIERDUT
Paşii tăi m-au găsit
în oraşul de la gurile Dunării
paşii tăi în urma mea
călcându-mi umbra diformă-n picioare
nimic nu le stă în cale
paşilor ce cheamă alţi paşi ducându-mă
la masa cu oameni trişti
părând că pe mine mă aşteaptă
am mâncat, am băut
cuvintele se încăierau, se devorau
ce veseli erau noi, fumând o ţigară de foi
convinşi că moartea ne ocoleşte
căutând pe cineva mai puternic, mai bun
ce împăcaţi eram noi, plutind
pe deasupra pământului
văzând numele altcuiva pe crucea
din fruntea convoiului
preotul cădelniţa, grăbit să ajungă la o cununie
paşii tăi răsunau îndepărtat
al cui nume l-a scris orbul pe masă
al cui nume l-a strigat pasărea la fereastră
al cui nume l-ai scrijelit pe tulpina de iască
al cui nume se încheagă în farfuria
spartă în zeci de bucăţi
însângerându-l pe chelnerul neatent
al cui nume merge să dea de veste
gângăniilor ce urcă înnebunite pe trupul
contorsionat
fire de praf se depun pe pantofi, pe cravate, revere
fire de praf de stea..

Gheorghe VĂDUVA

INCOMPATIBILITATE
Nu poți fi lord, de ești bandit,
Nu poți fi hoț, de ești cinstit,
Nu ești bogat, de ești sărac,
Nici transparent, de ești opac.

Nu poți fi tu, de nu ești tu,
Nu poți fi Da, de crezi în Nu,
Nu poți fi înger, când ești drac,
Nici elefant, când ești gândac.

Nu ești prosper, când ești falit,
Nici genial, când ești tâmpit,
Nu ești deștept, când ești un prost,
Nici rostuit, când n-ai vreun rost.

Nu ești modest, când ești fălos,
Nu ești curat, când ești jegos,
Nu ești iubit, când nu iubești,
Nici învățat, când nu citești.

Nu ești viteaz, când ești fricos,
Nici triumfal, când rozi un os,
Nu ești nici frunză, nici stejar,
Ci doar o minte de pândar.

Nu ești în rai, când crezi în iad,
Nici sedentar, când ești nomad,
Nici Făt-Frumos, când ești urât,
Nici râmător, când nu ai rât…

Nu ești pe rol, când nu ai rol,
Nu ești deplin, când suni a gol,
Nu ești simpatic, când n-ai șic,
Nici uriaș, când ești nimic.

Nu ești nici zmeu, nici altruist,
Ci doar un biet oportunist.

PÂNDAR
N-aștept în viața asta vreo minune
Și nici nu cred c-am să privesc prea sus,
Atâția oameni, plini de viziune,
Pe crucile din Ghencea au apus.

Și-s capturați de golul dintre ape,
La vama lor de vid căzut din cer,
Din care nimeni n-are cum să scape
Și nici să mituiască-un temnicer.

Așa e-n viața asta păcătoasă,
Cu sfinți care provin din eunuci,
Și cu bolnava minte sănătoasă
Ce crește prin cuibarele de cuci.

Dar eu nu cred în morți și-n nemurire
Și nici în cumpănirea de apoi,
Ci doar în sfânta noastră rostuire,
De unul care-i un produs de doi.

Mă iau la harță cu identitatea,
Eu sunt un individ universal,
La care nu contează libertatea,
Ci șaua care ține loc de cal.

Și-mi port cu har, pe zarea din cuvinte,
Petlițele cu frunze de stejar,
De care încă-mi mai aduc aminte,
Ca marea de doi ochi orbiți de-un far.

Și nu cotează clipa care trece
Și nici secunda ce mai crede-n sfinți,
Ci doar căldura dintr-un suflet rece,
Ce scoate orice om normal din minți.

Și chiar dacă din minte n-ai ce scoate,
Că mințile de astăzi s-au prostit,
Există șansa de-a mai da din coate
Sau de-a rămâne prost și prea-cinstit.

De-aceea, eu tot cred în sihăstrie,
Și-s gata să mă-închid într-un sertar,
Cu un plaivaz și-o coală de hârtie
Și c-un trecut eteric de pândar.

PERMIS DE MURIT
Te văd ca pe-un soare turbat
Ce vrea să oblige-un geamgiu
Să pună geamlâc la pustiu
Și-n dune să-ți facă palat…

Din umbre-ți croiești un turban,
De raze te aperi c-un ion,
Pe Neptun îl pui de planton,
Pe Marte cultivi loc viran,

Îți coși mărgeluțe pe fes,
Din basme-ți croiești califat,
Pe Pluto-l trimiți la furat,
Pe Venus o pui la cules.

Crești fluvii pe pâlcuri de nori,
Și valuri pe pale de vânt,
Îți faci din cuvinte pământ
Și verbe din cuiburi de ciori.

Ești altfel, când totu-i la fel,
Un val ce trăiește-într-un dig,
Dogoare ce-îngheață de frig,
Și-un Eu ce-are-n sânge un El.

N-ai lume, n-ai zare, n-ai sens,
Exiști ca zenitu-n nadir,
Și treci precum crezu-n delir,
Iar sensul în sine-i nonsens.

În tine, ești altul al tău,
Păgân care crede că-i sfânt,
Și zbor doar când zborul s-a frânt,
Ca binele-n ceasul cel rău.

Te văd într-un orb buimăcit,
Ce umblă prin jungla din gând,
Ca leul bătrân și flămând,
Ce-și vrea un permis de murit.

În lumea în care trăim,
E-o crimă in rem să murim.

Lucian GRUIA

DACĂ
Dacă nu voi îngenunchia cinci minute în faţa ta,
Dacă nu te voi ţine de mână, patru,
Dacă nu te voi îmbrăţişa, trei,
Dacă nu te voi săruta, două,
Dacă nu mă voi ruga
Pentru tine, unul,
Voi deveni
Un pumn
De cenuşă!

ACASĂ
Stau pe scaunul părintesc,
Mama e-ntinsă pe bancă;
Probabil că nu mai trăiesc –
Din prun se rupe o creangă.

Sunt sigur că nucile gândesc
Prin miezul în formă de creier,
Doar atâta că nu ne privesc –
În iarbă cântă un greier.

Livada e plină de melci,
Mărul căzut, putrezeşte;
Someşul are apele terci –
Nu mai trăieşte un peşte.

Simt cum, deodată, îmbătrânesc!
Mă doare măseaua de minte;
Pereţii casei se scorojesc –
Uscaţi de aduceri-aminte.

Scaunul, banca s-or nărui,
Stau, mai departe, cuminte;
Curând nimic nu va fi –
Decât aceste cuvinte!

Ovidiu ȚUȚUIANU
ASCUTE BINE COASA,
PRECUM COSAȘUL DAC!

În aste grele timpuri, nici munții nu mai tac,
Săraca Românie e pusă la mezat,
Furat-au toți din toate și nu s-au săturat.
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!

Ne-au împilat cu reguli, ce dor și nu ne plac,
Ne-au amăgit cu vorbe rămase fără sens,
Gândid ca azi și mâine să „tremurăm” intens.
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!

Au demolat industrii, ce-acum în fiare zac,
Și au trimis românii în forme de sclavii,
În alte țări „bogate”, batjocură a fi
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!

Ne-au pus ades pe față pânzet negrit de sac,
Au dezgropat subsolul, cel plin de bogății,
Și l-au vândut „afară”, felii după felii.
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!

Dar cel mai grav e lucrul, cu care nu
mă-mpac:
Ne-au pângărit strămoșii și ne-au mințit copii,
De-ajunserăm venetici, în ale noastre vii.
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!

Spre viitorul țării, mișcarea e de rac.
Minciuna și trădarea se pare că nu mor,
Rămâne-atuncea numai un singur ajutor:
Ascute bine coasa, precum cosașul dac!
București, 19 decembrie, 2017

 

Creaţia lui George Canache este aidoma aerului de nerespirat al Cosmosului ascuns în cuvinte. Folosind tehnica haiku-ului, poemele lui sunt doar o respiraţie, doar o atingere suavă a materiei poetice. Rafinat şi cunoscător al tehnicii cabalistice, autorul ne propune o călătorie în profunzimea eului auctorial. Universul este cel al poemului. (…)

Poemul îl duce în spaţii la care muritorul de rând nu are acces. Luna e în lacrimi, cometa e o eşarfă, iar prin fiecare poem trece „un ac cu gămălie“. Adică un fior, care face din poem o stare. Pentru a accentua starea poetică, Canache foloseşte uneori oximoroane, tocmai pentru a crea acele oglinzi în care lumina se „sparge“ sau se dilată. (…)

Poeziile lui vin să ne demonstreze că se poate spune totul în câteva silabe sau câteva versuri. Nu este nimic autobiografic, nimic discursiv, este o muzică de Bach care te face să meditezi la esenţa discursului poetic. Asemeni lui Brâncuşi care a reuşit să aducă marmora la esenţă, George Canache ne învaţă că poemul poate fi un corp care se hrăneşte cu propria-i limfă. El trăieşte în tăcere, fiind „un cuvânt izbăvit“ şi privit de „ochiul imens“, care nu poate fi decât cerul. (…)

George Canache este un poet născut, şi nu făcut în laboratoarele teoriilor literare. (…)

Mariana Criş

POEMUL

– Prietene,
cred că sunt o carte!

PORTRET

Virgula –
un punct
care plânge.

TEMPLUL

Din oglindă,
zâmbea.

STUDIU

…prin Michelangelo
Dalta,
marmora
şi Tu.

COMETA

… unduind,
o eşarfă.
S. O. S.
R – i – s – i – p – i – t
î – n
i – n – f – i – n – i – t.

REVEDERE

Un ochi imens –
Cerul.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Munţii
şi-au pus capul
pe umerii Tăi.
GENE
… În lacrimi –
Luna.

ZGOMOT

Un melc îşi scoase coarnele,
izbindu-se de
Cer.
?!
Nisipul?!
Clepsidra!?

CIFRU

Undeva, pe cer,
Cheia poemului
Plutea în lumină
O petală
Plutind
Luna

 

VISĂTORUL

Poemul acesta este-un subtil
Omagiu marelui copil
Al pădurilor cutreierător,
Lui, copilului fremătător
Ca un codru adânc şi ca un izvor
Muntelui urcat într-un nor,
Cum şi drumeţului căutător
De frumuseţi, mult trecător
Prin şapte vămi, un domnitor
Iubit de-ntregul său popor,
El, înainte văzător.
El, visătorul gânditor!
*
VIZIONARUL

Era vizionar Eminescu
Visa Unirea Ţării sale
Visa ţăranului sarmale
Şi muncitorului parale
Şi cărturarului lumi ideale

Era visător Eminescu
Visa o casă şi-un copil
Visa-n poeme flori de stil
Şi în păduri măiestru tril
Şi-o mie de grame la un kil.

Era visător Eminescu.
Lumea cum era o vedea
Şi-amar văzând-o zâmbea
Şi când scria se închina,
Iar ochiul drept îi plângea.
Şi ce frumos lumea-mi visa!
*
ZIARISTUL
Şi-a spus părerea despre toate
În rânduri de ziar –
Eu văd c-aceeaşi strâmbătate
Ne cucereşte iar.

Să fie roata vremii sfadă
Pentru nepoţi şi moşi,
Ca să ne tragă în obadă
Toţi anii cei frumoşi?

Mă-ntorc şi cat în rând fierbinte
Cel scriptural răspuns;
Veni-va, răzbunând morminte
Acel în neam ascuns?

Ziarul tace. Scrisa-i dusă
În rafturi reci.
De undeva colinda spusă:
Nu e în veci.

Că steaua-n neam a răsărit
Şi el e vestitorul!
Să mergem deci! Nu ni-i oprit
Nici drumul şi nici zborul!
*
DIN VIAȚA POETULUI
A NINS ÎN 1849

A nins grozav peste Moldova
Nămeții mari în Bucovina
Atuncea Domnul, gândind slova
Acestui neam, i-a dat lumina.

Prin jupâneasa de Raluca
În sat de harnici moldoveni
Lovea năpraznic fulgul cât nuca
Dar au ajuns la Dumbrăveni

Poposi grabnic Raluca jupâneasă
În casele rudelor, gospodar moldovan
Și-n ziua fastă, de Domnul aleasă
Născu un băiat, pe cel năzdrăvan.

Veniră atunci ursitoarele trei.
Au spus: – Va scrie, i-al lumii norocul!
– Va fi iubit nespus de femei!
– Năpraznic îi va fi – și scurt – sorocul.

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.