„NOSTALGIA” GRECULUI GEORGIOS DEMOS

In însemnările sale ”nostalgice”, grecul Georgios ÎDemos, care a trăit un exil al sorții vreme de 23 de ani, formându-se educațional și profesional în România, unde avea statutul de refugiat, la Craiova împreună cu familia, rămâne un exemplu de dăruire, patriotism și recunoștință atât pentru nația sa, cât și pentru patria de adopție – România. Dragostea de ținuturile natale, părăsite în vremuri de restriște pentru poporul său (război civil) în încercarea de a instaura comunismul cu orice preț, s-a grefat adânc în sufletul copilului de 6-7 ani, care fugea din calea morții „cărându-și cârlionțul cu apă”, urmându-și familia pe un drum necunoscut, neputând ști ce le rezrvă ziua următoare.

Ajungând străin în țară străină, Iorgu – cum îl numeau apropiații, mândru de originea sa visa să își revadă într-o zi ținuturile natale pe care aproape că nu apucase să le cunoască, dar după care tânjea nostalgic.

Nestatornic după anul 1947, timpul l-a purtat pe drumuri neștiute: Albania, Ungaria și apoi România, încercând să se integreze într-o patrie de împrumut. Despărțit de familia dragă despre care nu știa mai nimic dorea, tânjea după chipul celor dragi cu speranța că într-o bună zi se vor revedea și împreună vor porni spre casa lor din Zerma sau Palaghia – cum a fost rebotezată ulterior, din zona Epirului:

„Pe măsură ce creșteam și mă formam ca om, la fel de mult îmi creștea în suflet nostalgia pentru patria mea Grecia. Orice făcea referire la Grecia mă emoționa…” ne spune Giorgios Demos în însemnările sale (nepublicate). Pentru el, România este a doua patrie, despre care vorbește cu respect și recunoștință. Craiova este pentru el orașul copilăriei, în care a crescut și a învățat, ajungând un desăvârșit inginer agronom. Aici a trăit cei mai frumoși ani ai tineretii, a legat prietenii trainice și de neuitat, dintre care amintește: „Trașcă Emil, astăzi cunoscut urolog și profesor universitar, pe vărul acestuia, Trașcă Marcel, astăzi inginer agronom, precum și pe cântărețul cunoscut pe tot mapamondul, Tudor Gheorghe. ”

Dar nu i-a uitat nici pe cei din clasele gimnaziale care l-au ajutat să învețe limba română, devenind din neștiutor un elev dat ca exemplu: Ciocoiu Sever din Târnava – coleg de bancă și Funduleanu Ion…

Giorgios Demos trăiește nostalgia anilor trecuți, deși: „în casa de pe strada Crucea de Piatră din Craiova nu aveam curent electric și eram nevoiți să citim la lumina lămpii cu petrol… ”. „Iarna anului 1955 a fost foarte grea. Nu exista nicio zi fără să ningă. Vedeam fulgii mari cum se învârteau în aer și cum în căderea lor acopereau totul. Zăpada depășise nivelul ulucilor de lemn… ”, sau: „Încetul cu încetul, iarna trecea și ziua devenea din ce în ce mai lungă. Vremea mirosea a primăvară și zăpada aproape că se topise. Atât în curți cât și dincolo de acestea, de-a lungul gardu-rilor de lemn, începuseră să apară primii boboci de trandfir. Nu exista nicio casă fără trandafiri, iar pe drumul nostru spre școală aroma lor puternică devenea amețitoare. Gospodarii își săpau grădinile, tăiau ramurile copacilor, își curățau curțile, iar femeile văruiau trotuarul din fața caselor. Fiecare, în felul său, se pregătea să întâmpine marea sărbătoare a creștinilor, Sfintele Paști”.

Așa descrie Iorgu Demos, grecul, Craiova de altă dată, Craiova copilăriei sale, creând cu multă acuratețe portretele și tablourile unor succesiuni de imagini. Exemplele ar putea continua. Absolvent al liceului „Frații Buzești” și al facultății de agronomie „Tudor Vladimirescu” din Craiova, Iorgu a dus cu sine la Florina, unde s-a stabilit după repatriere, ajungând directorul Direcției Agricole din această zonă, o succesiune de imagini grefate pe suflet, ca și imaginea colegilor de facultate pe care a absolvit-o în anul 1967: Badea liviu, Trică Constantin, Ion Văduva, Lulea Constantin, Ion Moise despre care vorbește cu respect și pe care vine să-i revadă de la Florina, preț de 800 km la volanul mașinii sale, fiind prezent, de fiecare dată, la strigarea catalogului.

„Având statutul de emigrant politic grec, statul român îmi asigura toate cheltuielile de cazare și masă, adică 350 lei pe lună în acea perioadă. Insă, datorită faptului că în toate sesiunile depășeam media de 6,50, facultatea îmi asigura și mie, ca de altfel tuturor celorlalți studenți care obțineau rezultate, bursă: o bursă de 700 de lei pe lună, adică aproape cât salariul fratelui meu Dimitrie, care lucra ca lăcătuș la uzinele Electroputere”.

Din totdeauna, România a fost o țară primitoare și ospitalieră. Cei care i-au trecut pragul, nediscriminatoriu au fost tratați cu atenția cuvenită și ajutați să se integreze social în viața „Cetății”. De aceea oameni ca Georgios Demos din Grecia vorbesc la „superlativ”, nostalgici, de amintirile ce-i leagă de ținuturile noastre, de oameni și de fapte într-un timp dat.

Georgios Demos, prin însemnările sale, rămâne un exemplu de dăruire pentru păstrarea identității neamului său, luptând pentru repatriere, ascultând chemarea ancestrală a străbunilor din vechea Eladă. Dar nu poate uita și vorbește cu respect despre „ce-a de-a doua patrie – România”, arătându-și recunoștința cu devotament și sinceritate, demonstrând că este OM, grefat sufletește pentru totdeauna aici, unde a cunoscut ospitlitatea și respectul oamenilor alături de care a trăit, imagini care-l vor însoți toată viața.

Demos este un exemplu benefic, demn de urmat, care întruchipează dăruirea, modestia și iubirea de țară mai presus de orice: „Părinții și țara nu se vorbesc de rău! ” Deși în repetate rânduri trebuie să o ia de la început, o face cu responsabilitate și dăruire, caracteristici unei conștiințe model, demne de urmat. Își păstrează cu demnitate obârșia neamului și plin de înțelepciune se reîntoarce la vatra străbună, ducându-i în dar dragostea sa și cunoștințele acumulate în timp, pe care le pune la temelia patriei-mamă, Grecia, ca un prinos al recunoștinței sale.

Georgios Demos este ca un diamant cu muchiile perfecte, o piatră gemă șlefuită în școala românescă, este fructul de pe ram care laudă văzduhul păstrându-și rădăcina nealterată, în care își află esența vieții ca o mângâiere dătătoare de speranță: speranța unei vieți mai bune și mai drepte, în care oamenii să trăiască liberi, neîngrădiți de dogme și de frontiere.

Sever Constantin RĂDUICĂ, Bechet, Dolj

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.