INTROSPECȚIE PE GÂND

Imi aduc aminte că am de înapoiat cuiva, unei Îprofesoare faimoase, câteva exemplare din Revista de Filosofie, pe care le-a împrumutat, pentru mine, de la biblioteca facultății. Şi, se înțelege, dacă le-a împrumutat, trebuie să le şi dea înapoi în termenul rezonabil stabilit, habar n-am care o fi acela, că n-am întrebat-o.

Am rugat-o, prin telefon, să facă treaba asta pentru mine, şi nu m-a refuzat. Aveam mare nevoie să citesc nişte articole despre suficiența filosofiei şi insuficiențele gândirii filosofice, ca şi cum filosofia nu ar fi știința și, mai ales, arta de a gândi. Ulterior, adică imediat ce am dat telefon şi am primit acceptul, mi-am dat seama că nu se face să rogi o profesoară universitară să-ţi aducă ție, un oarecare, nişte reviste de la bibli-otecă… Dar numai profesorii şi personalul facultății le pot împrumuta, ceilalți le pot citi doar acolo, în sala de lectură. Data viitoare, n-o s-o mai fac. Mă simt cumva vinovat faţă de ea. Nu sunt chiar căzut din lună, n-am dat buzna, mi-am căutat cuvintele, am rugat-o frumos, mi-am cerut scuze că îndrăznesc, iar ea mi-a spus că nu-i nicio problemă, că-i face chiar plăcere şi că se bucură când cineva citește filosofie. Bine ar fi dacă şi toți profesorii de ilosofie şi toți asistenții și nu doar unii ar fi atât de interesați de această revistă!

E o profesoară care-şi iubește meseria, care are vocație pentru gândirea filosofică, ceea ce mi se pare destul de interesant, fiind vorba de o femeie.

Nu că aș avea eu, eu cel cu gândul la toate, în vreun fel, vreo prejudecată – că n-am –, dar femeile sunt, de regulă, ceva mai sensibile la altceva decât la lucruri prea abstracte, cum sunt ideile filosofice; ele au, de cele mai multe ori, aşa cred, alte opțiuni decât bărbații ochelariști, șobolani de bibliotecă, nu-şi bat capul cu Hegel, cu Heidegger sau cu Bertrand Russel, caută ceva mai ca chipul lor, adică mai frumos, mai plăcut, mai armonios, mai nesofisticat sau mai altfel sofisticat, mai în acord cu firea lor de flori care înnobilează pământul, lumea şi sufletul. Asta nu înseamnă că femeile nu sunt sofisticate, nici că ar fi prea simpliste, Doamne ferește! Dimpotrivă, unele sunt al naibii de complicate, de inteligente și de sofisticate! Înseamnă doar că sunt ceva mai „pământene” ca unii dintre noi, ceilalți, care nu suntem femei. Oare, așa o fi?! La urma urmei, şi asta este tot o prejudecată. De ce ar fi femeile mai puţin abstracte ca noi, bărbații?!

O iau încet, pe jos, trec prin fața Academiei Militare şi cobor, prin parcul din zona laterală a Academiei – Romniceanu se va redenumi ceva mai târziu, într-o nouă epocă a unei renașteri româneşti ciudate, unsuroase şi pătrățoase –, în cartierul de vile Cotroceni. Este o după-amiază de toamnă timpurie. Frunzele de platan din parcul de pe Dealul Țăcăliei, au început să ruginească şi să cadă. Am acasă o colecție întreagă de astfel de frunze de toate mărimile. Le-am pus pe birou, sub cristal.

Mă opresc în parc, mă așez câteva minute pe o bancă de pe traseul meu de alergare, sub deal, lângă rondoul cu o arteziană fără apă. Toamna este un anotimp ruginit și cam singuratic, dar care mie îmi place mai mult decât foarte mult. Îmi aduce aminte de mine…

Ajung la vila profesoarei, la timpul potrivit, urc pe niște scări înguste, în spirală, ca într-o suitoare, la etajul unu şi, înainte de a apăsa pe butonul soneriei, mă mai gândesc încă odată dacă este sau nu este momentul potrivit să deranjez. Chiar dacă vizita mea a fost precedată de un telefon şi de acceptul ei, se cade să fiu politicos chiar şi cu gândul despre ea. Poate că, între timp, o fi inter-venit ceva, o fi la curs, poate o fi plecată la vreo conferință, poate o citi sau s-o odihni…

De fiecare dată când urc aceste scări, am o ușoară strângere de inimă. Mi se pare că este cam mult pentru mine, că nu sunt încă pregătit pentru un dialog cu o profesoară de această talie, că o rețin de la treburi mult prea importante, în fine, că lumea ei nu este consonantă cu lumea mea, că singurătatea ei – aşa cum mi-o reprezint eu, deși am aflat foarte puține lucruri despre ea, dar știu că este foarte singură – este, poate, altfel decât singurătatea mea, una de tip izolaționist, non-conformist şi inactual. Se înțelege, eu nu sunt deloc singur, am familie, prieteni, colegi, oameni apropiați. Dar, în adâncul meu, aşa mă simt. Nu găsesc aproape nici un reper care să nu-mi dea sentimentul golului, al spațiului care nu acceptă umplerea şi nici evadarea din imensul tern, din această nemărginire lugubră fără repere şi fără conţinut.

Totuşi, las gândurile pe scări, ca pe nişte galoși pe care nu știu dacă-i mai găsesc la întoarcere, îmi iau inima în dinți şi sun. O singură dată. Timid. Soneria înțelege. Și păstrează discreția. Mi se deschide. Este chiar ea. Într-un halat de casă albastru cu flori albe. Îmi zâmbește familiar. Camera este ticsită de cărți, de reviste, de manuscrise. Este un loc în care nu te simți stingher. Un fel de sală de lectură dintr-o bibliotecă foarte bogată. Încăperea, destul de spațioasă, cu două ferestre, are însă şi ceva al ei, ceva care trece dincolo de interesul cărții.

Nu-mi dau seama ce, poate doar un gând de-al meu despre o încăpere cunoscută, dar nu chiar foarte bine, ci doar aşa, în liniile ei generale. După ce pune florile albe de crin (pe care i le-am întins, cred, cu destulă stângăcie) într-o vază albastră, tot albastră, totul este albastru aici, chiar şi pereții au culoarea cerului, mă invită să iau loc. Cunosc camera. Cunosc şi scaunul acesta comod pe care, cu doi ani şi jumătate în urmă, m-am așezat de atâtea ori. Aduceam, potrivit înţelegerii, fiecare capitol din lucrarea de licență, ea arunca o privire, apoi îmi spunea să revin peste câteva zile pentru a discuta asupra conținutului. Era perioada în care îmi finalizam teza de licență la Facultatea de Filosofie, „Problema metodei la Bacon şi Descartes”, iar ea era îndrumătoarea acestui efort al meu dintr-un final care valora, pentru mine, cât piramida lui Keops pentru istoria lumii antice.

Reveneam, de fiecare dată, cu emoție. Oare oi fi scris bine?! Norica Neagu, pe atunci conferențiar universitar la aceeași facultate, adică la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din Bucureşti, era una dintre mințile strălucite ale catedrei de Istoria filosofiei. Se specializase, spuneau unii, în Filosofia clasică germană, pentru că avea cap de neamț sau de evreu neamț. Ce asociere!

Era deosebită. Cunoștea șase limbi străine şi trecea drept una dintre valorile indiscutabile ale acestei instituții. Mai mult, era o femeie foarte frumoasă, extrem de exigentă – cei de la zi spuneau că este o evreică deșteaptă, frumoasă şi dată dracului –, cu o ținută mândră şi o faimă de luptătoare amazoniană. În realitate, ea nu era decât o olteancă foarte frumoasă, foarte afurisită şi foarte sclipitoare. De aceea, de câte ori ajungeam în fața ei, mă simțeam ca un melc în fața unui cal de curse, sau ca un Trabant în fața unui Mercedes. Nu eram nici una nici alta, ci doar un ins care avusese șansa să cunoască o profesoară de excepție, o femeie sclipitoare şi un om deosebit, de mare caracter.

Nu știu dacă ea sesiza această stare a mea, dar avea grijă să mă facă să nu mă simt ca un idiot într-o Academie, nici ca un bou în fața unei porți foarte noi şi foarte frumoase. Ba, odată, în timpul discuțiilor despre conținutul lucrării mele de licență, către finalul discuțiilor noastre, îmi spusese, cu voce joasă, aproape șoptită, că este plăcut impresionată de seriozitatea mea, de cunoștințele pe care le-am acumulat, de lecturile mele. Îmi mai spusese că se bucură că m-a cunoscut, că ușa casei ei şi a bibliotecii ei este totdeauna deschisă pentru mine… Cuvintele astea mișcă şi un pietroi din creierul munților, dar un om ca mine, care, de-a lungul celor șase ani de studii filosofice, citea, în fiecare zi, două-trei ore, iar trei nopți pe săptămână nu le umplea cu somn, ci tot cu lecturi din uluitoarele meandre ale științei științelor. Era prea multă nevoie de lectură și de cunoaștere în mine, trupetele care alerga, în fiecare zi, un traseu de 18 kilometri și în fiecare săptămână, maratonul.

Într-o altă zi dintre acele lungi zile-nopți de trudire pe manuscrisul tezei mele de licență, tot către final, se oprise asupra unui citat pe care-l subliniase cu albastru şi îmi spusese doar atât: „Citatul nu este rău, merge, vreau să zic, dar eu nu cunosc acest filosof. Va trebui să vi-l asumați.”

Era un citat dintr-un filosof cunoscut. De ce oare mi-o fi spus că nu-l cunoaște!? Acesta a fost primul gând. Nu știam ce o fi înțeles ea, atunci, prin „nu cunosc acest filosof”, dar am realizat cam care ar putea fi semnificația propoziției şi ce anume ar putea înțelege ea prin verbul „a cunoaște”. Admirația mea pentru această profesoară faimoasă s-a amplificat exponențial.

Chiar şi în acel domeniu unde suntem sau putem fi mari specialiști, există sau pot exista lucruri importante pe care nu le cunoaștem îndeajuns pentru a afirma că, într-adevăr, le cunoaștem. A o spune însă unui student este un act care dezvăluie o sinceritate nobilă, cu efect foarte puternic asupra celui care învață cum să învețe şi, mai ales, cum să se comporte cu ceea ce a învățat, cu ceea ce știe şi cu ceea ce știe că nu știe.

Nu știu dacă ea se gândise la toate acestea, sau mi-o spusese aşa, pur şi simplu, în sensul „Fii atent ce faci, eu nu sunt mămica ta filosofică! Ar trebui să-ți iei cunoștințele la purtate şi să faci din ele coșuri de idei pentru târgul cu de toate sau doar un copac pentru sufletul tău care n-are nevoie de nici un fel de târg pentru a exista, ci doar de un drum pentru a pleca… Sau pentru a rămâne…”

Nu știu, poate că, la vremea aceea, aveam nevoie şi de o mămică filosofică, de vreme ce generasem un astfel de avertisment…

La ultima întrevedere, când îmi spusese că lucrarea este bună şi poate fi multiplicată, pare-mi-se, în cinci exemplare, copertată şi predată la Secretariatul Facultății, discutasem îndelung despre situația din acel moment de prin târg, de prin ţară și de prin lume. Fusese o discuție mai lungă ca de obicei, despre de toate – valori, oameni, economie, obiective industriale, unele dintre ele ridicate cu furca, fără rost economic, ci doar de dragul de a fi făcute şi de a exprima aura grijii „genialului” conducător faţă de clasa muncitoare, lipsă de măsură, megalomanie, adevăruri deturnate sau lăsate să se deterioreze ca o casă părăsită, despre izolaționism, despre alienare… –, despre singu-rătate şi prăbușiri, despre gând şi despre viaţă.

Interesant este că ea nu se avânta în raționamente negativiste sau în judecăți categorice, nu se lamenta, nu se enerva, aşa cum făceam noi, ceilalți, când vorbeam, destul de deschis, nu în dodii, despre aceste lucruri, ci păstra o anumită măsură. Vorbea natural, aproape uniform, simplu, ca la o cafea, cam cum se vorbește pe coridoarele facultății, chiar familiar, fără etichete şi judecăți categorice, fără trimiteri nu știu unde, fără argumente filosofice şi apeluri la Kant, ci doar cu o îngrijorare măsurată şi foarte atentă. Nu cu prudență, ci cu realism. În acele momente, figura ei era ca a unui interlocutor obișnuit – poate doar puțin întunescată –, extrem de comunicativ.

Era pentru prima dată când vedeam cu ochii mei şi auzeam cu urechile mele cam cum erau și cam cum gândeau ei, magiștrii, profesorii univer-sitari, cei aflați pe treapta cea mai de sus a prestigiului științific şi recunoașterii de către noi, ceilalți, a valorii intelectualului autentic.

De fapt, nu era chiar pentru prima dată. De-a lungul celor șase ani de studii şi de examene multe și de tot felul, fusesem de nenumărate ori martor la exprimarea directă sau voalată a acestor gânduri. Şi chiar părtaș. Era un timp al exprimării destul de directe și de deschise a insuportabilității grando-maniei şi inepțiilor sistemului, atâtea câte erau – şi erau destule –, ale unui mecanism ce devenise din ce în ce mai rigid, mai fixist, mai timorant şi mai lipsit de logică şi de argumente ştiinţifice, scăpat parcă din matca lui, din logica lui, şi lăsat sau împins să o ia razna, pe o miriște a nesiguranței, aroganței şi prostiei. Practic, toate examenele, chiar şi cele care țineau de regim, erau golite de politizări penibile, de banalități şi de sloganuri. Vremea lor trecuse.

Cel puţin, în acest interval de timp de șase ani, când am fost eu student. Pe unele dintre ele le-am cunoscut în modul cel mai direct posibil, adică în sala de examinare sau în sala de curs. Pe altele le-am aflat mai târziu, mult mai târziu. Sau le-am înțeles mult mai târziu. Dar, toate, absolut toate, erau expresia unui prea-plin devenit insuportabil.

Într-o vară, parcă prin anul trei, eram la un examen de Economie politică, partea socialistă. Punctul doi de pe biletul tras de papagalul sfios, uneori, mai norocos, alteori mai puţin norocos, dar totdeauna curios al degetelor mele – degetul mare şi cel arătător – se referea la efectele măsurilor de ameliorare a fondului funciar. Nu puteai să spui orice, trebuia să te referi la aceste măsuri. La punctul unu referitor la infrastructuri, răspunsesem destul de bine.

Profesorul zâmbise de vreo două ori, nu mă întrerupsese niciodată şi, după vreo zece minute, îmi făcuse semn că este de-ajuns, că s-a lămurit de ce am eu prin scăfârlie în legătură cu acest subiect şi că pot să trec, dacă sunt amabil, la punctul doi. Trecusem. Dar nu prea știam cum să abordez problema. Era o perioadă ceva mai liberală, în care se permiteau şi nuanțări critice, unele chiar de profunzime, dar nu știam ce fel de om este profesorul, ce-i place sau ce nu-i place să audă. Iar la un astfel de examen, nu poți să-ți asumi riscuri inutile. Dacă tratam neortodox subiectul, adică aşa cum îl gândeam, făcând apel la niște cunoștințe destul de serioase ale mele din știința economică, ar fi putut să mi-o taie brusc: „Domnule, dumneata nu citești documentele de partid şi de stat? Unde naiba te trezești?! Te-am întrebat eu care-i părerea dumitale și ce zic teoreticienii lumii despre asta? Nu mă interesează!

Citește-le şi să vii la toamnă!” Dar nici nu puteam să repet ca papagalul ce scriau ăia acolo prin programele lor de îmbunătățiri funciare, întrucât nu prea credeam total în ele şi, în plus, citisem o grămadă de lucrări, sute de pagini, făcusem un referat şi niște studii pe tema aceasta şi discutasem cu o mulțime de specialiști din domeniu (ingineri, tehnicieni, cercetători științifici, țărani unși cu toate alifiile pământului), care aveau serioase rezerve în legătură cu eficiența unora dintre aceste măsuri. Pe unele le aprobau, le găseau o oarecare legătură cu adevărurile pământului, dar pe altele – pe cele mai multe – le criticau deschis, chiar prin unele publicații.

Sau îi înjurau pe ăia mari de se speriau și căpriorii de la casele acoperite cu șiță și împo-dobite cu cuiburi de viespi. I-am răspuns, destul de prudent, că programele sunt generoase, măsurile par a fi de mare anvergură, nu se mai poate face agricultură cu plugul tras de boi, fără tehnologie şi fără irigații, dar unele dintre efectele acestora pot fi şi chiar sunt discutabile. „Adică?” m-a întrebat el, privindu-mă peste ochelari. Am ales calea directă, cea a invocării unor situaţii pe care le știam foarte precis: „Să luăm, spre exemplu, Balta Greaca…”

Vorbisem, în continuare, foarte atent, dar cu destul tremur în voce, de cantitatea anuală a recoltei de porumb obținută în urma desecării bălții şi cultivării suprafeței respective cu porumb, dar şi de volumul de apă refulat din Dunăre şi captat odinioară de această baltă (când era baltă) la vremea revărsărilor, acum scăpat pur şi simplu de sub control, de cantitatea de pește pe care o dădea fosta baltă într-un an, de valoarea peștelui în comparație cu cea a recoltei de porumb, de ecosistemul care fusese schimbat şi chiar distrus, de dezechilibrele create prin această desecare şi de toate celelalte, foarte multe la număr… Trecusem apoi, cu curaj, la efectele dezastruoase asupra pădurilor produse de uriașul consum de lemn de către numeroasele combinate de industrializare a lemnului… „Nu neg importanța lor, dar sunt prea multe şi mănâncă, într-un ritm infernal, pădurile ţării, pentru că de import de lemn n-am auzit… După calculele mele, cam în cincizeci de ani, dacă nu chiar mai devreme, se duc naibii toate pădurile importante ale ţării, iar efectele vor fi dezastruoase, întrucât se schimbă regimul pluvionar…”

Vorbisem, cred, aproape o oră, ceea ce, la un astfel de examen, nu era ceva chiar foarte obișnuit. Mă înfierbântasem, mi se uscase gura, trecusem la tablă, făcusem calcule, demonstrații… Mă ascul-tase atent, nu intervenise deloc, mă lăsase în pace, dar, din atitudinea lui, înțelesesem că sunt pe subiect.

În final, îmi ceruse sec carnetul pentru a-mi pune nota, ceea ce, în vremea aceea, însemna că ai trecut examenul. Apoi, cu carnetul meu de note în mâna stângă şi cu stiloul în mâna dreaptă, mă privise din nou, lung, peste ochelari şi adăugase succint, în treacăt: „E bine că apelați la știința economică, e bine că vă îndoiți de unele lucruri, că gândiți cu capul dumneavoastră şi că nu luați drept adevăruri absolute tot ce se scrie sau se spune… Principala caracteristică a omului care citește este îndoiala, urmată de… argumente și de demon-strație. Bravo!”

Eu părăsisem foarte mulțumit sala, iar el continuase cu următorul, cam în aceiași termeni… Nu știu dacă profesorul era un nonconformist, nu fusesem niciodată la cursurile lui, era însă foarte realist şi, cum se spune, cu picioarele pe pământ. Nu-i păsa de sloganuri, nu-l impresionau lozincile, nu făcea sluj… Pe toți cei care vorbiseră fără cuvintele lor îi picase…

…Norica Neagu se așază de partea cealaltă a mesei. Lumina ferestrei îi cade pieziș pe obrazul drept, generând un efect de scurgere în sus sau de prelungire a unei străluciri reflectate parcă de o apă neliniștită. Are trăsături foarte fine, delicate, tușate parcă de un pictor romantic. Aici, în raza aceasta de lumină filtrată de fereastră, frumusețea ei angelică pare doar un accesoriu discret, pus cu grijă pe un chip profund, care învăluie o existență complicată, poate chiar tragică. Nu știu de unde îmi vine ideea aceasta, ca un blitz, dar este foarte puternică. În clipa următoare, această impresie dispare, ca şi cum n-ar fi fost, şi, în fața mea, rămâne o femeie comună, aproape familiară, suplă, de o frumusețe tulburătoare, dar care nu tulbură, ci liniștește…

(Fragment din romanul în lucru „Ancore pe nori)

Gheorghe VĂDUVA

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.