MOCĂNIȚA, SĂRMANA!

Pe frumoasa vale a Arieșului între Abrud și Turda circula pe o linie îngustă un trenuleț blând numit Mocănița.Spun blând, fiindcă nu prea se grăbea nici măcar la coborâre când venea spre Turda, iar locomotiva purta cu mândrie o tăbliță pe care scria cu roșu VIT. MAX. 35 Km /oră. Oricum trenulețul se silea, că pentru a parcurge întreaga distanță de aproape 100 km nu avea nevoie de mai mult de… 8-9 ore. Mergea cu cărbune iar din când în când, ca să-și dea importanță, fluiera prelung sau scurt, cu smucituri,și împingea cu presiune deasupra locomotivei ghemotoace negre de fum ce îndată se umflau și se prelingeau peste vagoane pe toată lungimea trenului. Era în stare să ducă, chiar și spre munte, 4-5 vagoane și toate erau pline de călători. Nu prea era silențios iar la curbe scârțâia din toate încheieturile.

Cu toate neajunsurile lui, pe care le vedem doar acum comparându-le cu actualele mijloace de transport, acest trenuleț, Mocănița, a fost mândria Țării Moților, până odată, când s-a făcut de mare rușine, dar toate minunile țin doar trei zile; demult s-a uitat și s-a iertat acea întâmplare.

Era într-o duminică dimineața de primăvară târzie, că înverzise bine pădurea. Planificasem din timp o excursie cu elevii la Sălciua, la Huda lui Papară, acolo unde apa venită din Geogel și Ponor trece pe sub munte printr-o peșteră largă, un fenomen carstic foarte spectaculos. Pentru cei peste o sută de excursioniști au fost atașate încă vreo trei vagoane suplimentare. Pornim veseli din Gara mică a Turzii; elevi învățătoare și profesori-diriginți însoțitori. Abia se pune trenul în mișcare că elevii și încep Un elefant se legăna / Pe o pânză de păianjen / Și pentru că nu se rupea / A mai chemat un elefant / Unu! Doi ! / Doi elefanți se legănau… și așa, în râsete, copiii, chiar și cei din clasele mari, învățau din nou să numere până la zece.

Cu o așa sarcină suplimentară locomotiva pufăia din greu spre munte. Trecem de stațiile Cornești, Moldovenești, nu se mai văd nici Cheile Turzii și ne îndreptăm spre Buru. Ciudat, vagoanele devin mai liniștite, nu mai hurducă dar scade și viteza până ne oprim cu totul deși nu era nicio gară. Pe geamuri, în dreapta stânci crăpate pe care se cațără arbuști înverziți și felurite flori de primăvară iar pe geamurile din stânga se vedea de sus în jos drumul pietruit iar dincolo și mai jos curgea Arieșul limpede dar foarte grăbit. Stăm. Copiii fără astâmpăr pornesc prin celelalte vagoane și așa sosește vestea că suntem pierduți, că patru vagoane s-au desprins de tren și de locomotivă, că trenul s-a tot dus, nu se mai vede. Doamne, să nu pornească cumva vagoanele noastre la vale spre Turda, dar se pare că osiile nu prea erau unse, poate de aceea și scârțâiau, așa că am rămas pe loc.

Așteptăm. Ce-o-m face? Telefoane, pe vremea aceea, nici vorbă, doar din gară în gară se folosea telegraful morse, deși nu eram pe vremea lui Pazvante Chioru, ci prin 1977-‘80. Așteptăm. Copiii fără astâmpăr se dau jos din tren, culeg flori, ba cum nu erau semne că vom pleca mai departe, câțiva elevi mai mari întind o pătură pe iarbă și își desfac mâncarea. Devenim îngrijorați, dar un elev mai șugubăț, Moise din VII B, (cu sfânta lui gură) găsește explicația: „Tovarășe diriginte, uitați ce scrie pe biletul meu, 4 lei, 50 %. Am plătit numai jumătate din drum, de aceea ne-a lăsat aici, s-a terminat biletul.” Alt elev, și mai înțelept, nepricepând gluma: „Du-te, mă, că mai este un vagon cu oameni care au plătit biletul întreg.”

Așteptăm și era chiar plăcut; vreme caldă, cer senin, iar păsările, o plăcere să le asculți. Și cucul era pe aproape că i se auzea glasul, când de ici, când de acolo, de prin cireșii sălbatici înfloriți. Totuși se îngroașe gluma, chiar n-o fi băgat nimeni de seamă, din cei plecați, că au pierdut mai mult de jumătate din tren?

Epilog

Totul e bine când se termină cu bine, spune un proverb și așa este. Abia în gara Buru șeful stației observă că trenul e mult prea scurt, știa și de vagoanele suplimentare pentru elevi. Mecanicul de locomotivă și controlorul de bilete intră în panică și pornesc înapoi să recupereze vagoanele pierdute. Trenul o ia spre Turda, nu pentru o simplă manevră cum au crezut călătorii la început ci o ia serios la goană înapoi. Un tânăr ce părea și puțin (adică bine) afumat protestează, el vrea să ajungă cât mai repede la Bistra la un botez, că „n-o să aștepte popa în biserică după mine. Nu mă interesează vagoanele voastre,” spune el răstit controlorului și, fără să mai aștepte, trage cu putere frâna de alarmă. Roțile scrâșnesc puternic, bagajele cad de pe polițe, iar călătorii, la o așa oprire bruscă, se împing unii peste alții. Trenul se oprește.

Altă dandana, s-au blocat roțile vagonului. Mecanicul nu avea cheile potrivite așa că remedierea durează mult. Călătorii, nerăbdători și nervoși de o așa întârziere, protestează tot mai agresiv „Lua-v-ar dracu, cu tren cu tot!” Iartă, Doamne, gura păcătosului că nu știe ce grăiește! Poate că blestemele de atunci se împlinesc azi, că nu mai există acel trenuleț de poveste. Și linia, calea ferată, abia se mai zărește din loc în loc; peste tot s-a întins pădurea…

Dar să revenim la povestea noastră. „Vine trenul! Vine trenul cu locomotiva!” Strigă mai mulți copii. Da, se apropie cu prudență niște vagoane împinse de locomotiva care fluiera cât o țineau fălcile, de bucurie că și-a găsit vagoanele ori, poate, pentru prevenirea unor accidente. Vagoanele vin tot mai încet până se întâlnesc piesele masive de cuplare. Ajutorul de mecanic, foarte serios, fiindcă mă considera conducător de grup, mă întreabă: „Unde-i cuiul?” Știam că acolo ar trebui să fie un cui gros, un bulon, care ține vagoanele cuplate dar nu știam că intră în sarcina mea să-i port de grijă. Deci asta era cauza, sărise cuiul!„Ai răbdare, că se rezolvă problema” spun eu zâmbind și trimit doi elevi dintr-a VIII-a înapoi pe linie să caute și să aducă cuiul.După numai câteva sute de metri băieții găsesc cuiul și se întorc cu el. Era îmbibat de vaselină. „Este prea uns și a alunecat, de aceea a sărit” concluzionează ajutorul de mecanic. Cred că era singura piesă unsă din tot trenul acela, că toate celelalte scârțâiau, se pare că aici toate funcționează invers; dacă le gresezi, se strică.

Pornim veseli spre destinație.Mocăniţa noastră, ca niciodată, intră în regim de rapid, că prin gara Buru trece ca vântul fluierând doar de câteva ori. Ca să i se mai ierte din păcate, la Sălciua mecanicul nu ne mai duce până în gară, oprește trenul mult mai jos, la puntea de peste Arieș pentru Huda lui Papară unde coborâm în grabă. Ne promite că tot de aici ne ia și la întoarcere. Continuăm drumeția pe jos.

Spre seară, la înapoiere, mare veselie în tren. Toți copiii așteptau cu nerăbdare să spună părinților aventura prin care au trecut, că ne-a pierdut trenul. Elevii mai mari chiar au început să cânte „Și-altă dată, și-altă dată / O s-o facem și mai și mai lată!”

Sosim în Gara mică veseli, zgomotoși, transpirați, arși de soare. Pornim spre casă. Strada Fabricii e plină de mulțimea elevilor. Pe colț cu Primăverii ne iese în cale o cofetăria ce purta același nume. Elevii, ca la comandă, intră cu toții înăuntru că se umple larga încăpere până la ușă, unii chiar sunt dispuși să aștepte afară. Intrigate de comportamentul copiilor care erau acum la doi pași de casă, învățătoarele îi întreabă pe copii: „Vă e așa foame? Doar sunteți aproape de casă, vă așteaptă mamele cu mâncare.”

„Nu ne e foame, dar am primit bani de excursie și, dac-am stat tot pe câmp, n-am avut unde-i strica, răspund cu naivă sinceritate copiii…

Ioan BEMBREA

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.