Selectați pagina

PE PRUT…

I-am fost colegi de liceu în perioada cea mai frumoasă şi fără griji a tinereţii. După ani, la maturitate, ne întâlneam destul de rar şi întâmplător. Întrebările erau, de regulă, aceleaşi: Ce faci, cum o duci, ce mai ştii de colegi? Apoi promiteam că ne vom suna la telefon şi vom stabili o întâlnire pe îndelete şi la o bere, după care grăbiţi ne vedeam fiecare de treabă.

Acum, în postura de pensionari, am hotărât să recuperam din întâlnirile planificate, bucurându-ne de un adevărat „regal” de amintiri, dar şi de aprige dispute privind evoluţia societăţii la care noi am fost părtaşi la cumpăna dintre două lumi şi două milenii. Cât despre berea promisă, am fost parolişti ţinând seama însă de unele condiţionări medicale vremelnice. Să nu creadă cineva că, vezi doamne, toată ziua, bună ziua, stăteam la taclale. Nici nu vă imaginaţi câte lucruri sunt de făcut ca pensionar, începând cu problemele profesionale, dacă ai hotărât să continui parţial preocupările în domeniu, şi până la cele familiale şi gospodăreşti, ca să nu mai vorbim de vechile pasiuni culturale şi sportive. Totuşi, din când în când am bucuria revederii cu Marcel.

— Ce zici că făceai în decembrie 1989? Mă întreabă aşa, din senin, la una din întâlniri, dragul meu coleg. Avea în mână un ziar, se pare din provincie, pe care l-a deschis indicându-mi un articol cu titlu mare: „Au apărat cauza revoluţiei”.

— Şi ce-i cu asta? Peste tot în ţară oameni de toate vârstele au socotit atunci că trebuie să facă ceva pentru libertate şi demnitate, pentru viaţa lor şi a copiilor.

— Ai dreptate, da vezi matale, zice colegul,

ştii formula „Puţini am fost, mulţi au rămas”. Uite, scrie aici că într-o localitate din provincie s-a constituit o nouă asociaţie de revoluţionari desprinsă din una mai veche, pe motiv că aceasta nu a dovedit suficientă combativitate şi nu a militat pentru acordarea drepturilor ce li se cuvin membrilor săi.

Discuţia începuse în parcul din cartier. Ne aşezasem pe o bancă recondiţionată în preajma alegerilor locale, fiind înainte de prânz, când căldura era încă suportabilă, mai ales că găsisem un loc la umbră în apropierea lacului cu fântână arteziană, dinspre care se simţea o boare răcoroasă.

În faţă, o privelişte frumoasă cu peluze îngrijite şi multe flori. Apoi am avut grijă să ne oprim pe o alee principală, pe unde circula lumea şi se mai puteau vedea şi alte „frumuseţi”, că vorba aceea: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!”

Dar să revin. M-am uitat şi eu peste articol, după care i l-am înapoiat:

– Pe mine nu mă mai interesează chestiile astea. Este treaba lor să facă şi să ceară ce vor. Un singur lucru nu-l înţeleg. De ce se dau în spectacol certându-se şi blamându-se între ei. Sunt aceeaşi oameni care au fost atunci solidari şi au putut împreună să înfrunte moartea! Şi fiindcă prietenul meu mă privea uşor mirat, am continuat. Vorbesc despre revoluţionarii autentici, bineînţeles.

– Ştii de ce ţi-am arătat articolul? Ai văzut şi tu că printre revoluţionari erau amintiţi şi militari, ofiţeri şi chiar subofiţeri, probabil cu certificate în regulă. Tu unde erai atunci? Rămăsese cu sprâncenele ridicate provocator.

– Mă, băiatule, în general nu-mi place să vorbesc despre lucrurile astea. Dacă te referi la ce au făcut militarii în revoluţie, sunt foarte multe de spus. Lucruri diferite şi destul de complicate, drept să-ţi spun nu am chef să le mai discut aici şi acum. Am să-ţi povestesc totuşi nişte întâmplări reale, trăite de mine şi te las pe tine să apreciezi oamenii şi faptele lor. A zâmbit încurajator, cu subînţeles, de parcă ar fi gândit „aşa te vreau colega”, apoi s-a aşezat mai comod pe bancă, sugerând că este gata să mă asculte.

I-am povestit pe scurt că, încă de la jumătatea lunii decembrie 1989, împreună cu un colectiv de ofiţeri din Ministerul de Interne şi încă un coleg din Comandamentul Trupelor de Grăniceri, ne aflam într-o activitate de control şi evaluare pe toate domeniile, la o mare unitate de grăniceri din nord-estul ţării, în vederea trecerii grănicerilor din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne. Prin urmare, participam la coordonarea, îndrumarea şi valorificarea activităţilor de control în unităţile şi subunităţile de frontieră, centralizând şi sintetizând datele şi concluziile rezultate pe parcurs. Trebuie să-ţi precizez că trecerea grănicerilor de la M.Ap.N. la M.I. nu s-a mai realizat atunci, ci după cum ştii, câţiva ani mai târziu.

Când au început manifestaţiile la Timişoara, informaţiile care ajungeau la noi erau sumare. Cunoşteam ceea ce se transmitea oficial la radio şi televiziune, dar şi unele zvonuri din surse diferite. Pe măsură ce am aflat şi înţeles că la Timişoara se găsesc în stradă nu huligani care devastează, ci o mare parte a populaţiei oraşului, care luptă pentru libertate, democraţie şi o viaţă mai bună, au început să apară tot mai multe voci şi la noi care exprimau nemulţumiri şi comentarii negative referitoare la condiţiile de serviciu şi de viaţă ale militarilor de toate gradele şi ale familiilor lor. De fapt, nemul-ţumirile au fost spuse direct, inclusiv în unele şedinţe, cu mai mult timp înainte.

Oamenii erau revoltaţi pentru condiţiile proaste în care îşi îndeplineau grănicerii misiunile de frontieră, pentru echipamentul necorespunzător, care însemna haine vechi şi bocanci rupţi, cu care nu se putea executa serviciul în teren pe ploaie, frig sau zăpadă, lipsa resurselor financiare pentru reparaţia cazărmilor, procurarea combustibililor pentru foc, cumpărarea alimentelor şi altele. Ca urmare, în cazărmi era frig, nu funcţionau băile, nu era lumină, iar norma de hrană nu putea fi respectată, apelându-se la tot felul de substituiri. Cât despre mijloacele tehnice de pază şi cele de transport, nici nu se mai punea problema folosirii lor în serviciu.

Văzându-mă probabil din ce în ce mai iritat, colegul meu Marcel găsi de cuviinţă să mă întrerupă:

Lasă, că toată populaţia suferea de frig, nu avea căldură, lumină şi mâncare. Soluţia oferită era „Să mai punem o haină în plus şi să strângem cureaua”. Asta era situaţia peste tot, încerca să mă mai domolească prietenul.

Sigur ca da, i-am răspuns, coborând un pic glasul, numai că tinerii aduşi atunci să-şi facă datoria de onoare faţă de ţară trebuiau să doarmă în frig, să facă opt, zece sau chiar 12 ore în serviciu de pază, mergând pe jos zilnic 10-15 km, având în picioare bocanci scâlciaţi şi un singur costum uzat şi rupt de nu mai ţinea la cârpit, iar toate astea după ce au mâncat o porţie de macaroane sau de orez şi au băut o cană de ceai. Aşa arată grănicerul român la frontiera ţării sale. Ştii câte cartuşe de război pentru pistolul mitralieră avea fiecare din tinerii militari grăniceri în serviciu? „Numai” 60 de cartuşe, în două încărcătoare pline. Ei, ce părere ai? Şi fără să aştept răspunsul, am încercat să-i explic colegului cât de greu era să motivezi un tânăr în condiţiile date, folosind în exclusivitate exemplul oferit de vitejii noştri înaintaşi.

Am continuat să-i spun că resursele financiare nu asigurau decât 20% din necesarul de carburanţi şi energie pentru mijloacele tehnice de pază, autovehicule, nave şi ambarcaţii maritime şi fluviale, că au fost suspendate la un moment dat fondurile pentru pregătirea de luptă şi aplicaţiile de specialitate. Incredibilă situaţie! Cu toate acestea, s-a găsit soluţia compensării lipsurilor prin supra-solicitarea oamenilor fizic şi psihic.

În aceste condiţii, evenimentele din decem-brie 1989 au determinat trecerea succesivă, la ordin, a subunităţilor de frontieră la pază întărită, ceea ce a însemnat creşterea normei de serviciu, întărirea dispozitivului pe anumite direcţii, inten-sificarea cercetării terenului şi, în final, pregătirea trecerii la apărare cu efectivele disponibile în anumite porţiuni de frontieră. Subunităţile trebuiau să fie gata permanent pentru ripostă, efectivele având dotarea de război conform planurilor pregă-tite de statele majore. Pe unele direcţii importante, echipe de grăniceri au trecut la apărare pe Prut.

Batalionul de instrucţie de la comandamentul brigăzii, precum şi subunităţile de asigurare aveau militarii pregătiţi pentru intervenţie la frontieră, oamenii erau echipaţi şi cu armamentul individual asupra lor, uneori aşteptând chiar îmbarcaţi pe maşini. În câteva rânduri a fost distribuită şi muniţia de război.

Ceea ce îţi spun acum nu sunt lucruri auzite, ci trăite de mine în acele zile când am fost în mijlocul militarilor, am stat de vorbă cu coman-danţii subunităţilor de frontieră şi de instrucţie, am verificat dispozitivele.

În acelaşi timp, în oraşe şi localităţi mai mari, grănicerii au fost solicitaţi şi au participat, în toată zona de est, alături de celelalte structuri ale

M.Ap.N. şi M.I., la protecţia oamenilor şi bunurilor, la desfăşurarea normală a activităţilor de aprovizionare şi deservire a populaţiei.

Tu nu ai fost militar decât prin convocări pe timpul facultăţii, îi spun lui Marcel, dar îţi poţi imagina ce stare de tensiune există, ce însemna pentru noi, cei de la comandamentul trupelor, să contribui cu autoritatea instituţiei pe care o reprezinţi, la funcţionarea unui mecanism atât de complex, în condiţiile când exista o adevărată cavalcadă a zvonurilor şi chiar a informaţiilor care circulau pe diferite căi, unele cu acces limitat şi de uz intern. Astfel, erau anunţate atacuri teroriste terestre şi cu desant aerian pe elicoptere, precizându-se şi locul probabil al folosirii acestora, posibilitatea unei agresiuni la frontieră, fiind semnalate pregătiri ale unor unităţi militare pe teritoriul vecin, în imediata apropiere a Prutului. Se primeau informaţii că, în oraşe, teroriştii au atacat diferite obiective, otrăvesc apa, distrug instalaţiile de aprovizionare cu energie a spitalelor, fabricilor şi a altor instituţii etc.

În toată această nebunie a informaţiilor, a stării de incertitudine, a ezitărilor şi nesiguranţei, manifestate într-un sistem caracterizat, în condiţii de normalitate, de rigoare şi ordine, de coerenţă şi eficienţă, timp de aproape o lună, în sectorul frontierei de est, care măsura aproximativ 500 km în unităţi şi comandamente, în dispozitivele grănicereşti, inclusiv în cele cu patrule şi posturi izolate dispuse în sectoare greu accesibile şi periculoase nu s-au săvârşit abateri disciplinare, nu s-a înregistrat nici o părăsire de misiune sau dezertare, nu s-a tras un foc de armă şi nu s-a pierdut nici un cartuş. Trebuie să-ţi spun că această stare de lucruri a existat nu numai în frontiera de est, ci pe toată graniţa ţării. Am avut colegi, comandanţi şi şefi de state majore, specialişti de la eşaloane diferite, care, atunci, în condiţii deosebite, au manifestat un înalt profesionalism şi patriotism, îndeplinindu-se în mod exemplar atribuţiile la frontieră. Mă gândesc la coloneii, ulterior generali, Dumitru Luca, Nicolae Moldovan, Vasile Totorcea, Mihai Caliniuc, Neculai Burnichi, coloneii

Gheorghe Stancu, Vasile Jingan, Ion Constantinescu, Stere Alexandrescu, Zaharia Ivaşcu, Iulian Lică şi mulţi alţii. Mi-ar face mare plăcere să ne întâlnim cândva, măcar cu o parte din ei, să-i cunoşti.

Am încheiat apoi cu întrebarea: Eşti mulţu-mit de răspuns? Acum ştii unde am fost atunci!

Da, m-a aprobat colegul, oarecum pe gânduri. În definitiv, aţi fost acolo unde trebuia şi vă era locul. Apoi întotdeauna s-a vorbit că grănicerii au fost bine instruiţi, reprezentând trupe de elită. Până şi pe „Vremea lui Ceauşescu”, cum spune lumea, n-am văzut grăniceri pe şantiere de construcţii, în detaşamente de muncă, în economia naţională sau la agricultură.

N-ai văzut tu grăniceri la muncă, dar îţi spun eu că am dat şi noi efective din puţinul pe care-l aveam, iar pe plan local să nu mai vorbim!

M-am oprit din poveste privind la ceas, constatând că era timpul să iau nişte medicamente la oră fixă, ceea ce am şi făcut. Inima-i de vină şi trebuie s-o menajez. Mi-au spus doctorii Blaj şi Ciobâcă despre faptul că inima mea a avut parte de prea mult stres, de emoţii, supărări şi… fumat. Am reuşit ca acest ultim factor de risc să-l înlătur.

Ţin să-ţi mai povestesc un episod interesant, am continuat. Pe data de 23 decembrie, dacă îmi aduc bine aminte, am primit la brigada de grăniceri o notă telefonică de la împuternicitul sovietic de frontieră de la Chişinău, cu care exista o astfel de legătură telefonică specială. Se solicita o întâlnire la ora 13.00., între împuterniciţii de frontieră români şi sovietici, pe toate podurile rutiere de peste Prut, fără să se propună, conform uzanţelor de cooperare, şi problemele ce urmau să fie discutate. Şi ce aţi făcut, nu mai avu răbdare prietenul meu. La vremea aceea în ţară exista temerea pentru o intervenţie rusească.

S-a raportat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi după o perioadă de timp ce mi s-a părut o veşnicie, odată cu aprobarea participării la întâlnire, colonelul Geantă Petre, ulterior general, acum pensionar, un om şi specialist excepţional, ne-a ordonat din proprie iniţiativă şi răspundere, ca în nota telefonică de răspuns, să anunţăm sovieticii, anticipat, că partea română nu solicită nici un fel de ajutor din afară. Ca urmare, nota telefonică conţinea foarte clar şi fără echivoc refuzul la eventuala oferta a „ajutorului sovietic”.

Sunt foarte curios cum a decurs întâlnirea pe poduri şi ce s-a întâmplat după?

În legătură cu pregătirea întâlnirii ofiţerilor noştri cu cei sovietici, trebuie să-ţi spun nişte lucruri absolut necunoscute. În momentul apariţiei solicitării unor convorbiri la linia de frontieră, am încercat să anticipăm problemele ce vor fi ridicate de sovietici, comportamentul lor şi posibilele reacţii ori consecinţe la refuzul nostru de a fi ajutaţi. Se punea astfel întrebarea dacă ei sunt pregătiţi ca, indiferent de răspunsurile noastre, să folosească întâlnirea ca pretext pentru a pătrunde în forţă cu efective şi tehnică militară pe teritoriul nostru. Sigur, astăzi, şi tu vei spune, ca mulţi alţii, că nu era posibil, că pentru a interveni nu aveau nevoie să aştepte un anumit prilej sau să-l fabrice. Puteau s-o facă oricând, prin surprindere.

Am făcut o pauză ca să-l las pe Marcel Ciupercescu să reflecteze, după care am continuat. Mai trebuie să-ţi spun că în zilele respective circulau informaţii referitoare la concentrări de trupe şi tehnică militară pe teritoriul vecin, că exista o stare de tensiune accentuată, de agitaţie generală, ameninţări teroriste referitoare la atacul unor obiective, dispariţia unor personalităţi şi alte numeroase scenarii dramatice.

Îmi imaginez starea în care vă aflaţi atunci, dar, pentru mine, mărturiseşte colegul, este clar că noi nu le puteam rezista, iar pentru o invazie se puteau găsi şi ulterior justificări.

Domnule, pe tema asta putem discuta multe lucruri. Cert este că în zilele acelea pentru noi ameninţarea exista şi se amplifica pe fondul situaţiei generale amintite, a momentelor dificile şi a tuturor incertitudinilor generate de căderea sistemului şi a instituţiilor statului totalitar. Apoi, să nu uităm că noi, românii, ne-am temut de multe ori în istorie de o invazie din est. În consecinţă, ne-am consultat cu ofiţerii împuterniciţi de frontieră şi ei au decis că, indiferent ce se va întâmpla, acolo, pe poduri,

împreună cu translatorii, ofiţerii din statele majore, comandanţii de subunităţi de pe direcţiile respec-tive, toţi cei prezenţi la întâlniri, să nu se dea la o parte de pe pod orice ar fi, iar dacă este cazul să folosească armamentul din dotare. M-am oprit din relatare, amintindu-mi cu mare emoţie atitudinea exemplară, greu de evaluat în cuvinte obişnuite, a ofiţerilor de grăniceri care s-au pregătit şi au participat la întâlnirile de pe poduri: Butnaru, de la Iaşi, Ichim, de la Galaţi, Togan, de la Botoşani, Sârghea, de la Huşi, împreună cu ceilalţi subordonaţi ai lor ce compuneau delegaţiile noastre.

Am reluat discuţia explicând că împuter-niciţii de frontieră români, numiţi de guvern în această funcţie, erau de regulă stabiliţi din rândul comandanţilor de mari unităţi şi unităţi de grăniceri de la frontiera respectivă.

Ofiţerii amintiţi erau comandanţii unităţilor de grăniceri din sectorul respectiv. Majoritatea dintre ei au stabilit că, în apropierea podurilor pe care urmau să aibă loc întâlnirile, să fie pregătită o subunitate cu armamentul principal şi muniţie de război, în măsură ca, la un semnal, dacă ruşii vor încerca să treacă în forţă pe pod cu trupe şi tehnică militară, să deschidă focul împotriva agresorilor, sacrificându-i şi pe ai noştri. Ar fi fost dovada supremă pentru istorie că România a fost invadată, că nu s-a acceptat ajutor militar străin, iar grănicerii şi-au îndeplinit datoria până la capăt.

Am tăcut o vreme amândoi, lăsând probabil să vorbească numai sufletele noastre cuprinse de emoţie. Şi, până la urmă s-a terminat cu bine, slavă domnului! rupse colegul tăcerea. Da, cu destule emoţii. Ofiţerii ruşi veniţi la întâlnire erau de arme şi specialităţi diferite, se vedea după însemnele de la uniforme, discuţiile fiind conduse de cei doi împuterniciţi de frontieră, grăniceri. La unele din aceste întâlniri, împuterniciţii noştri de frontieră au fost invitaţi la discuţii în interiorul unor clădiri din apropiere, cum se proceda în asemenea ocazii. Sovieticii s-au interesat de situaţia din zonă şi dacă se desfăşoară acţiuni care să pericliteze frontiera comună şi relaţiile de conlucrare grănicerească prevăzute în Acordurile, Convenţiile şi protocoalele de frontieră încheiate de cele două state vecine. Au fost confirmate presupunerile noastre privind oferta sovieticilor de a ne acorda ajutor de orice natură. Ruşii au înţeles că refuzul nostru este clar.

Apoi, pe fiecare pod, la linia de frontieră, cele două delegaţii aliniate s-au salutat în acelaşi timp, conform protocolului, după care s-au înapoiat pe teritoriul propriu.

Am făcut din nou o pauză şi mi s-a părut că Marcel a răsuflat uşurat. Şi noi am răsuflat uşuraţi, atunci când, telefonic, cei care observau permanent „în direct” cum se spune, ce se întâmpla pe poduri, ne-au comunicat bucuroşi, rând pe rând, că delegaţiile se salută şi părăsesc podurile. Apoi ne-am grăbit să raportăm la Bucureşti ce s-a discutat şi că totul s-a încheiat cu bine. La întâlnirile astea aţi fost numai voi, grănicerii? Deoarece am citit prin unele ziare că s-au întâlnit la frontieră tot felul de militari şi civili revoluţionari, lăudându-se că ei au prevenit şi descurajat invazia sovietică.

Da, am citit şi eu, i-am răspuns. Ce pot să-ţi spun, întrucât am fost prezent, în acele zile, permanent, alături de colonelul Apostol Gheorghe, un profesionist remarcabil şi un mare patriot, care asigura comanda brigăzii, că, până la 25 decembrie, pe frontieră şi la frontieră nu au fost decât grănicerii, că paza şi apărarea frontierei s-au executat conform legislaţiei de frontieră în vigoare şi a planurilor existente, că am avut un control total asupra situaţiei şi că s-au asigurat stabilitatea şi normalitatea în sectorul de est al frontierei ţării. Nu a îndrăznit nimeni şi nu s-a înregistrat nici o tentativă de trecere frauduloasă sau de contrabandă. Cine a declarat că s-a plimbat prin apropierea frontierei, că s-a întâlnit oficial cu cineva, fără să ştim noi, şi că a stabilit anumite lucruri privind trecerea frontierei în zilele de foc ale revoluţiei, a încercat să păcălească opinia publică, ca să nu folosesc aprecieri mai dure, din felurite interese, inclusiv personale, atribuindu-şi anumite merite. Din câte am aflat ulterior, unora le-a şi reuşit, fiind declaraţi revoluţionari, primind şi recunoaşterile de rigoare.

Sunt curios ce fac acum grănicerii de la poduri? insista prietenul meu. Dar cei care au apărat obiective, au ajutat populaţia din zona de frontieră, au protejat oamenii şi bunurile? Ce să facă, majoritatea îşi fac în continuare datoria, înţelegând că, indiferent cum se numesc, grăniceri sau poliţişti de frontieră, oamenii care şi-au pus şi îşi pun viaţa şi energiile în slujba ţării la hotarele ei, au socotit atunci ca şi acum că locul lor era acolo pe frontieră şi că jurământul dat trebuia respectat cu sfinţenie şi pentru asta nu li se cuvin recompense şi titluri.

O parte din cei la care ne-am referit sunt acum pensionari, cu grijile şi necazurile specifice vârstei ca şi noi. Poate voi avea prilejul să-ţi fac cunoştinţă cu unul dintre ei. Cu cel care îmi mărturisea că, după plecarea ruşilor de pe pod, având obsesiv grijă să nu ridice din greşeală mâna, ceea ce reprezenta semnalul pentru deschiderea focului asupra podului de pe frontieră, a ţinut mâna stângă în buzunar, cu pumnul strâns, aşa de încordat că apoi i-au trebuit minute bune să poată întinde degetele amorţite în încleştare.

Mi-ai spus, într-adevăr, lucruri interesante despre acele zile şi am simţit emoţia ta pentru unele evenimente trăite atunci. Este drept că uneori spusele tale despre „datorie”, „hotare sfinte” semănau cu discursul de la fostul învăţământ politic. Scuză-mă că spun asta! Am mai înţeles că nu vă consideraţi revoluţionari sau că aţi avut merite în revoluţie. Totuşi cred că lumea nu cunoaşte multe din faptele anonimilor. De ce nu le scrii?

Nu trebuie să te scuzi şi poţi să spui ce vrei şi ce gândeşti. Ne-am câştigat acest drept pentru care unii au făcut sacrificiul suprem. Şi eu am dreptul să spun ce simt şi gândesc, iar compor-tamentul nostru reflectă nivelul educaţiei şi culturii fiecăruia. Trebuie să ştii că, din acest punct de vedere, nu-mi reneg trecutul, parţial comun, colega dragă. Îţi aminteşti câte vise frumoase ne-am făcut atunci, la terminarea liceului, şi câte proiecte aveam de înfăptuit. Printre altele, ni se spunea că noi, tânăra generaţie, vom construi o lume nouă. Şi acum, după peste 40 de ani, li se spune tinerilor acelaşi lucru. Oare, va ajunge cineva vreodată să trăiască într-o astfel de lume nouă promisă?

Ne-am ridicat de pe bancă, îndreptându-ne spre ieşirea din parc. Nici n-am luat seama când a trecut timpul. Cred că discuţia a fost de data aceasta mult prea serioasă. Aveam aerul unor oameni cu preocupări foarte importante şi nimic, credeam noi, nu ne trăda postura de pensionari. Ne făceam iluzii. La telefon vom conveni revederea. Pe curând, colega! Am scris despre aceste întâmplări la început de vară, într-un oraş prea plin de miresmele teilor înfloriţi şi de amintirea marelui Eminescu.

Gl. lt (r) Ioan BĂLĂEI

 

Gândul Anonimului

Arhivă