ÎNSEMNĂRI DUPĂ UN EVENIMENT DE LANSARE DE CARTE

Ziua de 15 martie 2018, o zi oarecare din această primăvară capricioasă, mi-a fost îmbogățită de participarea la evenimentul lansării a două cărții organizat al Librăria Mihai Eminescu din București de Editura Eijon din Capitală. Am participat cu oarecare emoție, deoare-ce invitația am primit-o prin Facebook din partea doamnei Lucia Locusteanu, fosta mea profesoară de limba română din liceul Industrial energetic de la Cluj-Napoca, astăzi Colegiul Energetic Cluj Napoca. Recunosc că, la început, am parcurs super-ficial textul invitației și nu am răspuns imediat fiind convins că evenimentul va avea loc în Cluj Napoca, dar, în cursul zilei, observând repetarea mesajului de invitare și citind atent textul, am rămas fost surprins să constat că totul urma să se petreacă în București. Am reușit să ajung, cu o mică întârziere, la librărie, în sala destinată lansării de cărți.

M-a întâmpinat vocea clară și incon-fundabilă, foarte cunoscută și dragă a doamnei profesoare, o voce plină de forță și de frumusețe, care mi-a produs în întreaga-mi ființă acel fior de odinioasă, acea emoție dragă, cu sonorități adolescentine, venite din anii minunați petrecuți pe băncile liceului. Erau prezentate autoarea celor două cărți ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER PE CAMINO DE SANTIAGO și CÂND SOARELE RĂSARE LA APUS, scrise de Manuela Sanda Băcăuanu, ingener și terapeut, absolventă a Colegiului Energetic din Cluj Napoca, fostă elevă în clasa la care doamna profesoară Locusteanu a fost dirigintă, mult mai tânără decât mine. Emoția participării mele s-a amplificat, potențată și de curiozitatea stârnită de această nouă informație. Mi-am adus aminte de cercul literar din anii de liceu, la ședințele căruia citeam și eu modeste încercări literare și materiale pregătite special, cum a fost cel dedicat vieții și operei lui Alexandru Macedonski, pe care îl mai păstrez și azi în arhiva personală, într-un dosar vechi de aproape 50 de ani, cu foi îngălbenite scrise de mână de fostul meu coleg de liceu Simion Balint, strănepot al unuia din cei patru tribuni ai lui Avram Iancu, preotul Simion Balint din Roșia Montană, azi profesor universitar, pe care l-am rugat să transcrie ce am scris eu deoarece avea un scris mai frumos și mai îngrijit decât al meu.

Prima carte de circa patru sute de pagini, era jurnalul pelerinajului făcut de autoare în 2012, pe Camino de Santiago, ce fost drumul parcurs de Sfântul Iacob, apostol al Domnului Isus Cristos. Cea de a doua era un roman de două sute de pagini despre istorii consumate într-o familie din contemporaneitatea noastră.

Nu citisem cărțile dar experiența pelerina-jului de peste 400 km mă surprindea foarte tare, mi se părea aproape neverosimilă pentru un contemporan al vremurilor noastre și mai ales pentru o femeie, instruită, cu formație tehnică și cu preocupări de specializare ca bioterapeut, deci foarte ancorată în cotidian, cu o familie întemeiată și aparent perfect adaptată provocărilor vieții, părând puternică perfect stăpână pe propria viață și nemaiavând nevoie de o deslușire și de un sprijin divin în lupta cu încercările existenței.

În mintea mea, în drumul spre casă după consumarea evenimentului, reveneau semnificații ale drumului în literatura română, mai precis în lecturile mele din vasta cuprindere a literaturii române. Mă gândeam că autoarea a studiat la Cluj, acolo unde a trăit și a creat Lucian Blaga, marele poet și filozof român propus pentru premiul Nobel pentru literatură. Și îmi venea în minte poemul Tâlcuri:

„Tâlcul florilor nu-i rodul
tâlcul morții nu e glodul
tâlcul flăcării nu-i fumul
tâlcul vetrei nu e scrumul
Tălcul frunzei nu e umbra
tâlcul toamnelor nu-i bruma
dar al drumului e dorul
tâlcul zărilor e norul
ducăușul călătorul”

Așadar în viziunea blagiană tâlcul drumului e dorul, și încercam să descopăr, înainte chiar de a citi cartea, care este dorul ce a determinat pornirea la drum și angajarea fizică și mentală pentru parcurgerea lui, într-un gest care, aparent, părea gratuit, nejustificat de nevoile unui om comun, nejustificat nici măcar de un precept religios, cum este cel din religia musulmană, care consideră o obligație pentru fiecare credincios de a parcurge pelerinajul la Meka (Mecca) sau la un loc anume asimilat ca semnificație cu cetatea sfântă, pentru credincioșii ce nu-și pot permite în cursul vieții experiența unui drum atât de lung. Poate era dorul de apropiere de înțelegerea sacrificiului apostolului, sau de măreția acestui sacrificiu, poate era dorul născut din dorința de salvare de la dispariția totală în anonimat, sau poate de sprijin interior pentru întărirea credinței speranței și iubirii personale de oameni.

În drumul spre casă, după această întâlnire de suflet trăită de mine la mare intensitate reverberația dorului, ca element determinant pentru participarea mea mă trimitea cu mintea la poemul Cântecul obârșiei tot din lirica marelui poet filozof ardelean, creatorul teoriei spaţiului mioritic, ca matrice stilistică a sufletului romanesc, poem pe care îl recita deseori în gând atunci când dorul de începuturi îmi inunda firea cu tulburarea lui:

La obârșie, la izvor
nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârsie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum și ape, nor și dor,
ce voi fi, când m-oi întoarce
la obârșie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

Și gândul meu de drum spre casă, spre locuința mea din Bucureşti, spre casa mea, rodea în mine rememorarea unui alt poem al unui mare poet scriitor si om de cultură din Ardeal , Ion Dodu Bălan , poem scurt publicat în toamna anului 1979 în paginile revistei Romania Literară:

„Pe lungul drum tăiat de roţi
Se-ntoarce-n sat o amintire
Lăcate o adastă-n porţi
Şi flutur-o nedumerire
Peste-un drumeag tivit cu nuci
Ce urcă-n dealul plin de cruci!
Unde sunt ochii ce priveau
Din scutece şi leagăn seara
Când frunzele din pomi cădeau Ş
i luna-n cer ardea ca para?
Să fie oare stele sus

Pe bolta cea senină
Sau glod din tainicul ascuns

Ţărână din ţărână.”

Regăseam în aceste versuri o meditație lirică asupra semnificației drumului lung, tăiat de roți, și, înainte de a coborâ din troleibuzul ce mă ducea spre casă, mi-am amintit, stârnit de ecoul prelung al acestui eveniment, de o întâmplare care s-a petrecut în anii 60, pe când eram elev al Școlii generale din Luna. Într-o după amiază de toamnă ne-a vizitat la școală Dumitru (Demetre) Dan, un bătrânel simpatic și bonom, plin de viață, care era, de fapt, eroul începutului de esecol XX ce a reușit să străbată pământul pe jos în patru ani de zile, în cadrul unui Concurs cu un premiu de 100000 de franci francezi. El, împreună cu patru colegi români, toți studenți la Universitatea Sorbona din Paris, au constituit echipa ce reprezenta România în acesată competiție internațională. Ajuns acasă, am recitit întâmplîrile acestei călătorii memorabile, am retrăit emoția cu care l-am ascultat vrăjit pe acel domn istorisindu-ne, timp de patru ore, peripețiile sale.

Prezentarea Jurnalului de călătorie al Mihaelei Băcanu, mi-a adus în minte și această experiență uitată de demult pe marginea căreia aș putea scrie pagini întregi. Și poate chiar o voi face. Am început cu mare bucurie lectura cărții, impresionat de la primele fraze de stilul ei viu și sunt sigur că voi consemna în alte însemnări impresiile și opiniile despre experiența personală a acestei lecturi.

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.