DINU SĂRARU, UN SCENARIST PUTERNIC

Pentru scriitorul Dinu Săraru, care a împlinit, în 2017, venarabila vârstă de 85 de primăveri, scenaristica rămâne un domeniu de forţă al carierei sale literar-cinematografice. Scenaristul – chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, scenariile sale n-au fost foarte numeroase – şi-a adus spre ecran, în condiţii

ireproşabile, câteva dintre cele mai importante romane ale sale – „Clipa”,„Nişte ţărani”, „Dragostea şi Revoluţia” – sau a conturat portretul unor personalităţi politice pregnante pentru lung metraje documentare reprezentative, cum ar fi Un om trăind în viitor: Nicolae Titulescu. Despre toate aceste scenarii, câteva cuvinte în plus.

În august 1979, ieşea pe ecrane filmul Clipa de Gheorghe Vitanidis, ecranizare a puternicului roman politic „Clipa” de Dinu Săraru. Chiar dacă unele situaţii ale filmului şi-au pierdut actualitatea (dat fiind faptul că atât romanul, cât şi scenariul poartă, totuşi, semnele timpului în care au fost elaborate), Clipa rămâne un puternic film politic, datorită, în primul rând, personajelor sale, printre care inginerul Dumitru Dumitru, un om integru, întreprinzător şi lucid, inginerul Tudor Cernat, care-şi păstrează verticalitatea chiar dacă este aruncat în bătaia vânturilor vieţii, sau Carmia Cernat, o femeie rea, antipatică, fără suflet, şi datorită magistralelor interpretări actoriceşti ale acestora, datorate, în ordine, actorilor George Cozorici, Ion Dichiseanu şi Rodica Tapalagă (ce actriţă superbă!), celorlalţi interpreţi, printre care Violeta Andrei (Ruxandra Mărăcineanu), Sebastian Papaiani (Petre Nobilu), Emanoil Petruţ (Dometie Panait), Mitică Popescu (Năiţă Lucean), Leopoldina Bălănuţă (Maria Nobilu), Margareta Pogonat (Genica), Vasile Niţulescu (tatăl lui Dumitru), Olga Tudorache (sora lui Dumitru), Octavian Cotescu (Arvinte Panait), Valeria Seciu (femeia din sat), ale căror eforturi de depăşire a semnificaţiilor conjuncturale ale intrigii sunt soldate cu remarcabile rezultate artistice.

Revăzut astăzi, filmul vorbeşte chiar mai mult decât a vrut-o şi a făcut-o autorul despre epoca adusă pe ecran (sfârşitul anilor ’70), deoarece semnele timpului sunt prezente în chiar spiritul întâmplărilor aduse pe ecran, rigorile stupide ale cenzurii ideologice ale vremii sunt pur şi simplu evidente, intriga propriu-zisă – fiind vorba despre un film eminamente politic – este marcată, ba chiar determinată, de însuşi spiritul politic al „epocii de tinichea”, numită emfatic „epoca de aur”.

În decembrie 1980, regizorul Mircea Daneliuc a ieşit pe ecrane cu o ecranizare, Vânătoarea de vulpi, pe care a scenarizat-o împreună cu prozatorul Dinu Săraru (autorul romanului inspirator, „Nişte ţărani”). Întârziu asupra acestui film, deoarece el reprezintă, neîndoiois, cel mai valoros scenariu la care a colaborat scenaristul Dinu Săraru. Scriitorul – după cum mărturisea cu un prilej – a scris romanul „Nişte ţărani” dintr-o nevoie polemică: „Mă duceau la exasperare imaginile din literatură în care ni se descria un ţăran continuu fericit şi care nu mai ştia ce să facă de bucurie că a venit, în sfârşit, revoluţia socialistă să-l invite la colectivizare ca la o serbare”.

Din aceleaşi motive, s-au aplecat, atât scriitorul cât şi regizorul, asupra romanului, pentru a-l aduce spre film. Filmul scoate în prim-plan cele două personaje pe care este structurat romanul: foştii tovarăşi de arme, Năiţă Lucean şi Pătru cel scurt. Prin ei, romanul şi filmul scot în evidenţă drama colectivizării, durerea trăită de nişte ţărani – ca Năiţă Lucean, ca Pătru cel scurt, ca toţi consătenii lor – la despărţirea de pământ. Modul în care scenariştii şi regizorul au decupat naraţiunea cinematografică pune şi mai tare în evidenţă tragismul întâmplărilor din anii colectivizării. Filmul „rupe” cursivitatea naraţiunii, pulverizează cronologia faptică: începe cu sfârşitul – înmormântarea lui Pătru cel scurt – şi derulează întâmplările anterioare din perspectiva afectivă a celui care le rememorează, Năiţă Lucean, investit în film cu personalitatea artistică a lui Mitică Popescu.

Actorul „citeşte” psihologia şi filosofia personajului său, o filosofie a îndoielii, dar şi a unei înţelepciuni ancestrale, cu perspicacitate, cu o fină detectare a ascunzişurilor sufleteşti. Alături de el, Valeria Seciu (Gena, soţia lui Năiţă), Mircea Diaconu (Pătru cel scurt), Zaharia Volbea (Petre), Aristide Teică (Ciclop), Gheorghe Cozorici (Dumitru Dumitru), Sofia Vicoveanca (nevasta lui Pătru cel scurt), Costache Sava (Simion Popescu), Andrei Codarcea (Gheorghe Oţât), Bob Călinescu (Dincă), Nicolae Niculescu (moşul din Sacot), Flavius Constantinescu (Nicu lu’ Nae), ceilalţi, au apariţii remarcate în cronicile de la premieră, aproape unanime în a considera filmul un „fapt de artă”.

La această concluzie a contribuit în mare măsură, desigur, şi directorul de imagine Călin Ghibu, noul colaborator al regizorului, care a adus cu sine rafinamentul şi „calmul” dovedite în filmele colaborării sale de până atunci cu Mircea Veroiu (Dincolo de pod, Hyperion, Între oglinzi paralele), o stare imagistică menită să evidenţieze, prin contrast, dramatismul situaţiilor evocate în romanul ecranizat. Pentru scenaristul Dinu Săraru, acest film rămâne apogeul carierei sale scenaristice. Cât despre regizorul Mircea Daneliuc, prin acest film, el era pregătit pentru „marea lovitură”: peste numai patru-cinci luni el va aduce pe ecrane Croaziera…

Despre filmul Dragostea şi Revoluţia de Gheorghe Vitanidis – care porneşte de la romanul cu titlu omonim al scriitorului Dinu Săraru – s-a spus, la premieră, că este o lectură pasionantă a romanului. Practic, filmul, ca şi romanul, sunt o continuare a romanului şi filmului Clipa, deci avem de a face tot cu o operă politică, despre lumea unui anume moment istoric, de data aceasta începutul deceniului 9, probabil cel mai obsedant deceniu al erei comuniste.

Regăsim, în Dragostea şi Revoluţia, interpreţii principali din Clipa: Dumitru Dumitru este acelaşi Gheorghe Cozorici (şi, într-o paranteză, aş face precizarea că personajul lui Dumitru Dumitru a trecut chiar prin toate cele trei filme de ficţiune scrise şi de Dinu Săraru), pe inginerul Tudor Cernat – ţinta unui denunţ odios şi „subiectul” unei anchete – îl interpretează tot Ion Dichiseanu, Rodica Tapalagă, cu talentul ei generos, desenează în continuare personajul odios al Carmiei Cernat, mai apar în film Valeria Seciu (Terenţia Rudeanu), Mircea Albulescu (Anghel Albu), George Constantin (Manuil Păianu), Olga Tudorache (Bonifacia Rudeanu), Dorina Lazăr (soţia lui Păianu), Dan Condurache (David Cezar). Din echipa de realizatori fac parte şi directorul de imagine performant Nicu Stan, compozitorul George Grigoriu, scenografa Magdalena Mărăşescu, inginerul de sunet Dan Ionescu. Datorită faptului că accentul principal în acest film, pornind de la scenariu, este pus pe povestea sentimentală, şi nu pe implicaţiile politice ale momentului, cred că Dragostea şi Revoluţia, cel de al doilea film al seriei, este mai puţin „datat” decât Clipa: practic, inginerul Tudor Cernat, directorul general al unui mare combinat, decide să divorţeze de soţia sa, o fiinţă vulgară, laşă şi poltronă, care declară că nu-l mai iubeşte, şi trimite o scrisoare denigratoare organizaţiei de partid.

N-aş omite din discuţie, vorbind despre scenaristul puternic Dinu Săraru, nici propunerea sa pentru un documentar de lung metraj consacrat unui ilustru om de stat din istoria relativ recentă a României, unul dintre cei mai inteligenţi şi mai talentaţi diplomaţi ai Europei, Nicolae Titulescu. Filmul, din 1983, a fost realizat de Pompiliu Gâlmeanu şi s-a intitulat Un om trăind în viitor: Nicolae Titulescu. Scenariul vădeşte o documentare aprofundată, rezultatul fiind un portret substanţial, al celui care a avut, în viaţă, următorul crez, nu o dată declarat: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată, interesul naţional”…

Călin CĂLIMAN

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.