Recenzii şi cărţi primite la redacţie nr. 61 – 62

„CRUCEA DE FIER” ŞI CRUCEA DE LEMN

Dan Gîju, Pumnul de fier:
confesiunile colonelului (r.)
Gheorghe Cojocea, fost Leutnant
în Wehrmacht
, ed. a doua rev.,
Edit. Favorit, 2014

Unui tînăr texan nu-i plăcea deloc
logodnicul ales de soră-sa. Şi ca să-i mai repare
mutra, se luă la harţă cu el, scoase pistolul (în
statul Texas portul armei fiind obligatoriu) şi trase
în el. N-a fost să-l nimerească însă: glontele s-a
înfipt în trunchiul unui copac. Incidentul e dat
uitării, trec 25 de ani şi într-o bună zi indezirabilul
logodnic de odinioară se apucă să defrişeze terenul
împădurit moştenit de la taică-său, ca să
construiască acolo nu contează ce. Şi prin ce
metodă ? Mare ţi-e grădina, Doamne: prin
dinamitare ! Şi ce să vezi ? În timpul acestei
originale lucrări, din trunchiul sfîrtecat al unui
arbore ceva ricoşează drept în căpăţîna
întreprinzătorului omorîndu-l pe loc. Aţi ghicit ce:
glontele fatidic rămas înfipt acolo, care-l aşteptase
vreme de 25 ani…

Ei bine, tot un caz de moarte îndelung
amînată vede în propriul destin şi eroul lui Dan
Gîju din romanul
Pumnul de fier: confesiunile
colonelului (r.) Gheorghe Cojocea, fost Leutnant
în Wehrmacht
(ed. a doua rev., Editura Favorit,
2014) atunci cînd îşi încheie amintirile cu aceste
vorbe: „Mie nu îmi este frică de moarte ! Pentru că
eu trebuia să mor demult, la Kursk.

Acum, cum sar spune, trăiesc suplimentar.” Căci în punga de la
Kursk, unde în iulie ’43 se dăduse cea mai mare
bătălie de care blindate din istorie (Operaţiunea
Citadela), dintre cadeţii şcolii de tancuri de la
Neuruppin trimişi pe front în stagiu – adică foştii
lui colegi – jumătate fuseseră făcuţi tocăniţă la
Prohorovka. Coşmarului bătăliei propriu-zise îi
urmase apoi haosul, nu mai puţin memorabil, al
retragerii celor scăpaţi cu viaţă, cu tăvălugul
rusesc venind pe urmele lor ca un tsunami: „În
şcoală nu învăţasem nimic despre lupta în apărare.
<Armata germană nu se retrage niciodată !>” (…)
Şi în afară de asta, mie de mic copil nu mi-a plăcut
să merg în căruţă invers, cu spatele.”

Dar, halt ! că veni vorba: cum junele de la
Focşani, patriot d-ai noştri din popor, ajunsese, de
la căruţa lui cu boi, să călărească „tigri”, „pantere”
şi alte pisici aristocratice nemţeşti ? Cum tocmai
el, fecior de plutonier-major combatant la Oituz,
ba încă şi frate de ofiţer al armatei franceze,
ajunsese să joace la echipa adversă ? Simplu: în
mai 1942, cînd juniorul fusese trimis în Germania
la studii militare, juca în echipa adversă întreaga
Românie, această „ciudată naţie” – vorba lui Iorga
în ’915 – care, cînd vede că se-ngroaşă mămăliga,
îşi aranjează ploile după cum bate vîntul.

Şi uiteaşa, Ghiţă al nostru s-a văzut Fahnenjunker (cadet)
şi a pornit să-nveţe limba doicească din
schimburile de înjurături cu ruznacii în cele 100 de
zile de stagiu pe front, la fel ca şi camaradul său
infanterist Ioan Leonte din romanul
Războiul
lupilor păduchioşi: confesiunile unui
Fahnenjunker
(2013) al aceluiaşi autor, ori ca
maiorul SS Ion Tobă-Hatmanu din
Zodia capului
de mort
(2005). Nimic mai firesc, prin urmare, să-l
vedem pozînd pe copertă în uniformă de
locotenent al
Wehrmacht-ului în 1944 la Focşani,
după revenirea în patrie, iar doisprezece ani mai
apoi surîzînd iarăşi în fotografia de nuntă, în
uniforma de căpitan al armatei române (trecut în
rezervă din decembrie 1955) cu epoleţii ei de
model sovietic.

Dar, cum zicala „haina-l face pe om”
circulă doar printre civili, vrînceanul ajuns, măre,
în Regimentul 3 Panzere ditamai comandantul de
pluton peste urmaşii lui Kant şi ai lui Goethe nu
uitase niciodată că era totuşi român „sub
acoperire”. Şi aproape la fiecare pagină a cărţii
referirile de natură etnică te iau cu asalt. La un
apel, bunăoară, sergentul descoperă lipsa unui
cadet (ieşit din cazarmă după muieri) şi atunci
întreabă cine strigase „prezent” în locul lui:
„Nimic, mucles, doar eram român, cum dracului să
recunosc !” (Este
mucles limbă română cum e
Pumnul de fier carte despre box.). Altundeva,
citeşti: „Instinctiv, aşa cum procedează tot
românul în momentele de grea cumpănă, îmi fac
semnul crucii”. Şi tot aşa mereu. Nu e însă vorba
doar de monologul interior. Legitimat pe stradă la
Focşani de un
Feldpolizei, care-i reproşa că nu
salută regulamentar (salutul nazist tocmai fusese
extins asupra
Wehrmacht-ului după atentatul de la
20 iulie 1944) şi că se afişa în compania unui amic
evreu din copilărie, proaspătul locotenent se ia în
coarne cu el făcînd caz de faptul că era român şi că
peste doar două săptămîni urma să îmbrace

uniforma românească, dar primeşte o lecţie
exemplară: „Atîta vreme cît sînteţi îmbrăcat în
uniforma armatei germane, îmi permite
Herr
Leutnant
să-i atrag atenţia, salutul este unul singur
! În al doilea rînd, naţional-socialismul interzice
relaţiile apropiate cu evreii şi, în al treilea rînd, nu
vă supăraţi
Herr Leutnant, dar la ora aceasta încă
sînteţi ostaş german.”

Na, şi-acum, Ghiţă, să teaud cum înghiţi găluşca: „mucles”, sau halt die
Schnauze
?
Jucată sau nu, naivitatea vederilor politice
ale duplicitarului personaj aproape că
descumpăneşte. În ’48, în plin proces de politizare
a armatei române, el face figură de tehnocrat,
socotind că n-ar strica pentru cariera lui de ofiţer
să facă cerere de primire în partid deoarece „în
pofida valului de democratizare a armatei, au tot
interesul să mă păstreze, că nu sînt prea mulţi
aceia care s-au instruit în cea mai tare şcoală
militară de blindate din Europa, ba chiar din
lume”. Sceneta examinării acestei iniţiative este de
un comic… roşu.

Deşi comisia de politruci e
dispusă să închidă ochii la cei doi ani petrecuţi în
armata germană şi să-i aprobe cererea, el se ţine
băţos (
i.e. nemţeşte !) cu isprăvile lui de front, ca
un cavaler teuton întors din cruciadă şi chestionat
de nişte hîrţogari de palat: „<Bun, e în regulă,
puteţi să întocmiţi cererea şi veniţi cu ea mîine, să
o aprobăm>. (…) <Staţi puţin… Spuneţi-mi, vă rog,
aţi fost pe front ?> <Da, am fost.> <Desigur, aţi
fost numai pe Frontul de Vest, contra hitleriştilor.>
<Nu, tovarăşe căpitan, am fost mai întîi în Răsărit
!> <Da, aşa deci !… Sigur, aţi fost undeva pe la
aprovizionare…> <Dar eu sînt ofiţer de tancuri, nu
de intendenţă !> am replicat, involuntar, parţial
indignat. A ezitat puţin, a privit cercetător spre
ceilalţi membri ai comisiei, după care a reluat
tirul: <Da, sigur, sigur, sînteţi ofiţer de tancuri.
Tanchiştii sînt militari de front. Asta nu înseamnă,
totuşi, că aţi luptat în linia întîi, nu ?> Altă jignire.

<Tovarăşe căpitan, tanchiştii luptă numai în linia
întîi !> <Bine, bine, aveţi dreptate, aşa este.
Dumneavoastră însă aţi fost comandant, nu aţi tras
personal, cu puşca, în fraţii noştri sovietici, aşa-i
?> <Bineînţeles că nu am tras cu puşca. De regulă,
am folosit mitraliera… Însă tunul era arma noastră
de bază! De fapt, aveam încă din şcoală insigna de
Trăgător de elită.>” Mare baftă pe zmeul Ghiţă că
nu l-a trimis Împăratul Roş în Siberia după aşa o
poznă. Gertrude Baum avea dreptate: „
Georg, du
hast so ein Glück gehabt
!” De ce nu le-o fi zis el
şi despre giugiuca Erna Wagner că tac-su fusese
ofiţer SS, şi despre abonamentul la
Völkischerbeobachter, ziarul Partidului Nazist, pe
care şi-l făcuse cînd era în Reich, şi că fusese
personal de faţă la discursul lui Hitler ţinut la
Breslau în martie ’44 absolvenţilor şcolii militare ?
Dacă-i bal, bal să fie !

Principalul însă rămîne viziunea
personajului asupra războiului, a cărui cumpănă de
după Stalingrad o face să evolueze, reactiv, de la
entuziasm pînă la dezolare. Evident, preparativele
şi botezul focului sînt abordate de bobocii
„automobilişti” cu un optimism plin de avînt
ieroiard şi chiar eudemonic. Distracţie ca la
Oktoberfest: „Festinul poate începe. (…) Plăcere
minimă, totuşi. E greu cînd tragi la grămadă.
Distribuirea obiectivelor e atît de încurcată, încît
se întîmplă deseori să ochească doi în aceeaşi
ţintă. Şi dacă ia foc, se bucură şi unul şi celălalt.
Acum însă, cînd moartea este călare pe noi şi dă
pinteni, nu este cazul să fim egoişti sau orgolioşi.
(…) Nu-i nici o supărare, are balta peşte !” „Unde
eşti, mamă, să mă vezi acum ?” Dar nu numai mă-
sa, ci nici cititorul nu poate vedea decît ceea ce
povestitorul însuşi are în cîmpul optic. E procedeul
narativ de tip „
restriction du champ” sau „vision
avec
” teoretizat de Blin, care aici – unde orizontul
e mărginit chiar de construcţia şi dinamica
tancului – şi-a găsit un teren de experimentare
ideal. Situaţia deci e asemănătoare cu observaţiile
prof. Arronax la bordul submarinului
Nautilus.

Percepţia auditivă, în compensaţie, capătă o
importanţă extraordinară, ca în teatrul radiofonic:
fie sonorizarea „din studio” („
Feuer ! Foc ! Glasul
lui Schröder sună aiurea în căşti. Pare atît de sigur
pe el de parcă ar comanda de undeva, dintr-o
berărie.”), fie canonada din fundal („Bu-bu-bubummm !… Trosc, poc, bum, auuu !”), unde se
disting katiuşele („U-iu-iu-iu – U-iu-iu-iu – U-iuiu-iu !…”), bombardamentul aerian („Deasupra
noastră, moartea rîdea în hohote”) şi uralele de
asalt ale ruznacilor („
Hurreee ! Hurreee ! Hurreee
!
”). Şi tancul însuşi îşi are propriul limbaj
onomatopeic: „Trosc, pleosc, pîrrr !” (dumbravă
de salcîmi străpunsă), sau „Deasupra turelei se
aude un zgomot ciudat de parcă cineva aruncă din
cînd în cînd cîte un pumn de grăunţe. Un ţiuit surd
ca o bătaie nereuşită de clopot răzbate înăuntru.
Un proiectil de calibru mic tocmai ne-a muşcat
blindajul, ricoşînd în decor” etc. Iar cînd acest
perspectivism ar putea cumva îngusta în mod
exagerat percepţia cititorului, naratorul i se
adresează în mod direct, fie pentru a oficia ca
ghid, fie dimpotrivă, doar spre a da din umeri cu
justificări din categoria „eu sînt mic, nu ştiu
nimic”: „Pentru că, imaginează-ţi, ce puteam eu,
Gefreiter-ul Cojocea din Focşani, să ştiu ? Nu
eram la curent decît cu ceea ce se petrecea în
pătrăţica mea.” Un alt sistem narativ cu comentarii
incluse este întreruperea timpului diegetic pentru a
face loc vreunei scurte observaţii paratextuale

echivalentă cu o notă de subsol. Cînd un camarad
îi promite, bunăoară, că după război îl va vizita în
România, naratorul constată sec în surdină: „Nu a
venit nici pînă azi.” Afară însă de vocea
personajului-povestitor, se mai lasă ghicită o alta,
a autorului însuşi. Căci, oricît ar fi lucrat Dan Gîju
„cu materialul clientului: ca într-un autentic
ciné-
vérité
”, cum scrie în prefaţă Olimpian Ungherea,
manopera e treaba croitorului. Iar asta nu
înseamnă doar structură şi artă narativă –
plasticitatea comparaţiilor spre exemplu, ca
întotdeauna remarcabilă („deşi i s-au rărit colţii,
[artileria inamică] muşcă mereu, cu sete, îndîrjit,
ca un mistreţ atins de turbare”, şuieratul katiuşelor
„precum scheunatul unei haite de hiene hămesite,
oprită la marginea satului de lătrăturile dogite ale
dulăilor de curte”, „inima îmi ţăcănea ca o
mitralieră al cărei servant murise cu degetul
încleştat pe trăgaci”, „cerul roşu ca trandafirul”,
„Cloţă s-a înroşit precum steagul URSS-ului”
etc.), ci mai înseamnă şi propria concepţie asupra
războiului, o subiectivitate ce trebuie luată în
considerare cu atît mai mult cu cît autorul este şi el
tot militar de carieră.

Însuşi demersul său editorial
e semnificativ, romanul biografic de faţă fiind
numai unul dintr-o serie dedicată, paradoxal,
tocmai unei tipologii
hors série: figuri de militari
români care au servit sub drapelul cu zvastică – o
galerie în aşa măsură de problematică şi
indezirabilă, încît e de la sine înţeles că n-ar fi
putut vedea tiparul înainte de ’90. Dar parcă azi e
scutită de orice controverse ? Deşi mobilizat de un
entuziasm evident, demn mai degrabă de un istoric
sadea, Dan Gîju nu-şi face defel iluzii atunci cînd
le invocă în bloc ca pe nişte „cazuri efectiv
fascinante” – altfel spus, care meritau puse pe
hîrtie. El ştie foarte bine că lecţia „
veritas odium
parit
” e prima din şcoala oricărui scriitor autentic.

Cum ai putea să te legeni în iluzii, bunăoară,
scriind despre un Ion-Tobă Hatmanu, fostul maior
Waffen-SS din
Zodia capului de mort, „erou
legendar, vînător de partizani în munţii Iaila,
Crimeea, în 1942-1943” ? Nu trebuie să fii rus ca
să-ţi aduci aminte, spre exemplu, că printre acei
partizani vînaţi în propria lor patrie se numărase şi
komsomolista Zoia Kosmodemianskaia, martiră a
Rusiei venerată-n veci ca Maica Domnului, ucisă
bestial de SS după torturi înfiorătoare, inclusiv
amputarea sînului stîng. Or, dacă biografiile
vînătorilor de partizani sau, bunăoară, ale cioclilor
din
Einsatzgruppen s-ar bucura azi de reclamă
editorială, atunci la fel de bine s-ar putea face
recenzii la
Mein Kampf. Să nu ne amăgim cumva
cu acele comentarii care salutau prima ediţie a
Pumnului de fier (2003) ca pe „o lectură
obligatorie pentru oricine este interesat de al
Doilea Război Mondial”. Deşănţata paradă
„anticomunistă” din ultimele decenii ar putea
foarte uşor alimenta confuzia acestor „cazuri
efectiv fascinante” de istorie militară cu un demers
rusofob, pe placul acestui popor atît de „latin” care
ştie mai bine ca oricine, nu-i aşa, că „fascinant” şi
„fascism” îşi avuseseră în
fascia aceeaşi mamă. Ei
bine, cum ai putea lua drept apologetică, de pildă,
povestea fostului
Unteroffizier Ioan Leonte, ajuns
cîndva, în uniforma
Feldgrau a infanteriei
germane, la doar cîţiva kilometri de Moscova, în
schimb patru decenii mai tîrziu, în plină dictatură
ceauşistă, devenit ministru adjunct ? E destul să
vezi azi pe peliculă corul de copii al BBC cîntînd
la Londra în noiembrie ’41 „Dumnezeu să apere
Moscova şi eroicul popor sovietic”, ca să înţelegi
cîte cepe degerate valorează, de fapt, şlagărul la
modă cu răsăriteana „prăpastie a lui Pascal” pe
care ni-l tot cîntă noua propagandă pro-occidentală
a României actuale renăscute (adică banditizate de
parvenitism, impostură şi corupţie), o ţară pentru
care singurul pericol real de pe întreaga planetă
este chiar ea.

Or, în această privinţă, Dan Gîju are
marele merit de a nu fi încercat să-şi cîştige
cititorul aruncîndu-i praf în ochi. Pe parcursul
filmărilor, el rămîne un regizor mereu discret şi
enigmatic chiar şi pentru actorii săi, un taciturn
Lars von Trier ale cărui aşteptări de la jocul lor
sînt aproape de nepătruns. Abia după lăsarea
cortinei, un „Cuvînt de încheiere” ţi se adresează
în mod distinct spre a-ţi face cunoscute impresiile
personale ale autorului
pour la bonne bouche.

Iar acum – pe loc repaus, Weiter machen.
Căci, oricum, n-ai putea epuiza ceea ce ar mai fi
încă de comentat aici fără să te apuce al treilea
război mondial. Spre a conchide aşadar, Dan Gîju
e un prozator cu
pumn de fier, capabil să spargă
gheaţa unor teme dintre cele mai inedite şi mai
problematice, dar şi să ţină ferm condeiul. Cea mai
mare greşeală ar fi subestimarea cărţilor sale din
considerente „cazone”. Războiul e o falsă
problemă de fapt. În epica bătălie de la Kursk,
cadetul Gheorghe Cojocea comenta admirativ
despre un tanchist neamţ bun ochitor: „Bun băiat !
O să ia Crucea de Fier. Dacă nu cumva, între timp,
o va primi pe cea de lemn.” Bine zis. Dar parcă
trebuie neapărat să cazi pe front ca să-ţi primeşti
crucea de lemn ? Eroismul nu e ceva rezervat doar
pentru
bellatores. Ce alt eroism mai înalt decît
curajul de-a te lupta cu viaţa pînă la capăt, ştiind
de la bun început că bătălia e pierdută ?
Emil Lungeanu

 

MARGA RITA POPELI TATU –O ALTFEL
DE CARTE DE CĂLĂTORIE

În general cărţile de călătorie descriu
locurile vizitate şi ne transmit sentimentele pe
care acestea le produc în sufletul autorului. În
Spirala şi chiparosul – perenitate şi rezistenţă
(Ed. Paco, Bucureşti, 2010) Marga Rita Popeli
Tatu procedează mai complex. Ea se
documentează asiduu asupra ţării vizitate,
cercetându-i istoria, mitologiile, marile valori
artstice şi ghidurile turistice. Pe parcurdul
excursiilor, la acestea se mai adaugă informaţiile
culese la faţa locului (istoricul monumentelor,
comentariile ghizilor etc). Astfel rezultă un
roman al locurilor vizitate cu aspect enciclopedic.
În cuvântul înainte (
Către cititor) autoarea
explică titlul şi subtitlul cărţii în felul următor.

Chiparosul este arborele sacru din care s-a
confecţionat Crucea lui Iisus Cristos şi al cărui
lemn rezistent a fost utilizat în antichitate la
confecţionarea traverselor dintre etaje, iar spirala
simbolizează devenirea perenă. Spirala a fost
descoperită de autoare pe discul incizat cu
hieroglife aşezate sub această formă aflat în
muzeul din Heraclion de lângă Cnossos şi care nu
a fost până în prezent descifrat.
Primele capitole ale cărţii sunt
autobiografice, ele se întind de la naşterea
autoarei în satul Cruglie, comuna Izbişte din
Basarabia şi până la programarea excursiei în
Grecia, subvenţionată de băiatul ei din Canada.
Autoarea se pregăteşte meticulos pentru
acest eveniment, recitind Legendele Olimpului,
Odiseea şi Iliada lui Homer, istoria Atenei şi ale
insulelor importante din arhipelagul helenic etc.
În sfârşit, autoarea naratoare porneşte la
drum, cu avionul până la Atena.

Vizitarea monumentelor de pe Acropole
(Parthenonul, Erechteionul şi Sanctuarul zeiţei
Nike), precum şi Atena veche oferă prilejul
reînvierii epocii lui Pericle şi a legendelor legate
de naşterea zeiţei care a dat numele oraşului.
Cuprinsă de reverie, autoarea ne aduce în faţa
ochilor viaţa agorei ateniene, populată de
meşteşugari, artişti, filosofi etc. Cartierul modern
ne introduce în magazine, bâlciuri, restaurante
ademenitoare.
În altă zi este vizitat portul Pireu unde
autoarea s-a întâlnit cu familia băiatului venit din
Canada (soţ, soţie, trei fetiţe şi o cuscră) şi cu care
vor continua călătoria pe mare, vizitând insulele
importante: Rodos, Creta, Santorini etc. Sunt
relatate istoriile colonizării acestor insule, întâi
locuite de populaţia autohtonă – pelasgii, apoi de
cuceritorii ahei, dorieni şi ionieni. Desigur, aflăm
informaţii despre Colosul din Rodos, palatul din
Cnossos, de legenda minotaurului etc. Insula
vulcanică Santorini surprinde prin geologie şi
locuinţele presărate pe stânci.
Descrierile urbane alternează cu descieri de
natură. Zborul cu avionul ne reaminteşte de mitul
lui Dedal şi Ikar, de proiectele maşinilor de zburat
imaginate de Leonardo da Vinci, de contribuţia lui
Henry Coandă la avioanele cu reacţie etc, călătoria
cu vaporul de peregrinările lui Ulise, de nimfa
Calypso, de sirene, aventurile argonauţilor în
căutarea lânii de aur etc.

Talentul de povestitor se remarcă
pretutindeni. Iată o descriere a insulei vulcanice
binecunoscute: “Insula Santorini, într-un moment
de visare, îţi apare ca o prinţesă în mijlocul unei
pinacoteci acvarice. Întreaga natură, îmbibată cu
albul caselor şi basilicilor agăţate de rocile
marginale ale insulei, îţi oferă de la prima întâlnire
un spectacol de zile tari. Întreg peisajul dă
impresia ciudată că în fiecare rosătură a stâncilor,
logodite cu apa în care se reflectă, căsuţele în
miniatură par că aşteaptă clipa sinuciderii odată cu
rostogolirea în adânc.”
Stilul este direct, limpede, colocvial. O
sfătoşenie moldovenească se detectează în timpul
povestirilor istorice şi mitologice care prind viaţa
în faţa ochilor noştri.
Umorul cu care comentează unele aspecte
din viaţa zeilor, împreună cu ghidul Irene, la Atena
ne descreţeşte frunţile.

Seninătatea trăirilor, în rezonanţă cu soarele,
limpezimea apei mării, casele albe recreează
atmosfera mediteraneeană.
Autorea naratoare şi eroină ne invită la o
lectură incitantă.
Lucian Gruia

 

CLIPELE ÎNSÂNGERATE ALE ROMÂNIEI
Autori: Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE şi
Bogdan A. PĂPĂDIE
Prof. George G. DARAGIU
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din
România (USR)
Cunoscută pentru profesionalismul şi
calitatea execuţiei produselor editoriale, editura
MAGIC PRINT din Oneşti, a editat o nouă carte,
Clipele însângerate ale României”.
Autorii „Broşurii manifest” atenţionează
cititorii despre ofensiva „asasinilor economici şi
culturali” care în complicitate cu oficialii şi
structurile de tip mafiot din România au acaparat

Gândul Anonimului nr. 61-62 Anul XIV 15 Iunie 2016
64
prin numeroase ilegalităţi, întreprinderile
profitabile, pământurile şi resursele.
„Broşura manifest” prezintă prefeţele pe
care le-au făcut reputaţi scriitori (Olimpian
Ungherea, Florian Gârz, Gheorghe Văduva şi
Eugen Delcea) cărţilor pe care Gabriel I.
NĂSTASE şi Bogdan A. PĂPĂDIE le-au scris
împreună oferind de fiecare dată cititorilor
elemente care să le arate acestora direcţia
periculoasă în care merge România.
Cărţile
Războiul spionilor (editura
PHOBOS, Bucureşti, 2005),
Armagedon
România,
vol. I (editura OBIECTIV, Craiova,
2012),
Armagedon România, vol. II (editura
OBIECTIV, Craiova, 2013),
Frăţia spionilor
(editura PACO, Bucureşti, 2014) şi Spionii şi
Loviluţia
(editura OBIECTIV, Craiova, 2014) au
abordat subiecte de larg interes despre starea
actuală a lumii, în general, şi a României, în
special, în condiţiile globalizării şi ale integrării
României în structurile Euro-Atlantice.
Tematica pe care au analizat-o cei doi
autori a vizat spionajul, contraspionajul,
securitatea şi apărarea integrităţii naţionale în
contextul unei aparente protecţii a României sub
forma unor aşa zise parteneriate.
Citind prefeţele cărţilor menţionate şi de ce
nu cărţile acestor doi autori, mesajul transmis este
unul foarte clar: de luptă împotriva eliberării
României şi recâştigării libertăţii şi demnităţii
naţionale.
În continuare vom prezenta din „Broşura
manifest” – „Clipele însângerate ale României”,
„prefaţa” scrisă de Gl.(r)dr. Gheorghe VĂDUVA
şi „cuvântul autorilor”, pentru a evidenţia
importanţa mesajului pe care cei doi autori l-au
transmis cititorilor
Niciodată, în istoria sa extrem de
zbuciumată, România nu a cunoscut, credem noi,
o asemenea desfăşurare dramatică. E drept, de la
daci încoace – şi, poate cu mult înaintea lor –
acest spaţiu dumnezeiesc, atât de bogat în resurse
şi în dumnezeiasca lui căldură, a suportat presiuni
de tot felul, războaie şi tot felul de tragedii. Dar
poporul care-l locuieşte (acelaşi de mii de ani) s-a
bătut totdeauna pentru locul lui sub cer, pentru
pământ, pământ care înseamnă, de fapt, viaţa lui.
Duşmanii poporului român – şi sunt destui, mai
ales din seminţiile migratoare – n-au pregetat
nicio clipă în a-l ataca prin toate mijloacele
posibile de la hărţuire şi învrăjbire, la conspiraţii
oribile şi războaie sângeroase şi stratageme de tot
felul. Desigur, pentru a-i lua pământul şi a-l
alunga sau în a-l înrobi. Istoria lumii este ca
istora lumii, mai exact, ca un buldozer care
nivelează totul pentru a face drum neted puterii
discreţionare. De aceea, ea este sau pare a fi
indiferentă la acest spaţiu dumnezeiesc din
realitatea românilor, fie îl tratează cu aroganţa
puterii supreme – ieri, ca şi azi –, fie nu vede. Iar
puterea puterii – oricât ar fi fost şi ar fi ea de
vremelnică şi de fluidă sau de aşezată în temeliile
ei geopolitice, n-a avut niciodată în vedere
adevărul şi dreptatea dreptăţii românilor. Chiar
dacă, după Primul Război Mondial, românii, cei
care, în istoria lor milenară, fuseseră loviţi crunt
de Imperiul Roman şi de toate imperiile şi marile
puteri care au urmat acestuia, ei au reuşit totuşi,
printr-o uriaşă jertfă de sânge şi cu ajutorul unor
mari omeni – români şi străini – care au preţuit
adevărul, să-şi recupereze o parte din vatra
strămoşească în jurul Carpaţilor, în spaţiul vechii
Dacii.
Dar vremurile care au urmat au luat-o, de
fapt, de la început. Clasa politică românească, ea
însăşi o adunătură de oportunişti şi de avizi de
putere, s-a dezbinat din nou, vecinii agresivi au
cerut iarăşi pământ din pământul românesc – şi li
s-a dat, prin dictatul de la Viena, tot de la Viena –
apoi, după un alt război extrem de crunt şi de
sângeros, iarăşi s-au mai luat nişte hălci din
pământul nostru sfânt… Şi tot aşa.
După 1989, agresiunea puterii
discreţionare împotriva poporului român –
devenită, între timp, şi mai perversă şi extrem de
ticăloasă – a căpătat noi forme şi un conţinut
alambicat, greu de depistat şi de contracarat.
Noul cal troian avea denumiri pentru care unii
dintre marii oameni ai lumii şi milioane de alţi
slujbaşi ai valorilor, adevărului şi dreptăţii şi-au
dat viaţa: democraţie, demnitate, libertate… (fără
fraternitate), sau… economie de piaţă, acces la
valorile occidentale, integrare în Uniunea
Europeană, integrare în NATO (dintr-un puţ în alt
puţ), globalizare, euroregionalizare etc. etc.
Concepte care par în acord cu miezul vremii, cu
deplasarea spre universal, cu trecerea peste
frontiere şi peste limite, cu intrarea în Absolut, cu
ieşirea din chingi şi prejudecăţi, cu adevărata
libertate, neîngrădită de nimeni şi de nimic…
Bazaconii! Lichelele poporului român –
pentru că şi poporul acesta are destule lichele şi
destui oameni de nimic – au ieşit la suprafaţă ca
gunoaiele în timpul inundaţiilor şi revărsărilor, au
devalizat – sub îndrumarea şi la îndemnul şi
încurajarea generoasă a duşmanilor poporului
român – totul, totul… Întreaga muncă a poporului
român de un secol a fost distrusă doar în câţiva
ani. Finanţele, industria, agricultura, sistemul
educaţional… În câţiva ani, românii au devenit,

Gândul Anonimului nr. 61-62 Anul XIV 15 Iunie 2016
65
din oameni demni, educaţi, foarte buni specialişti,
nişte nimeni… Chiar în primii ani, prin
maşinaţiuni extrem de simple, sistemul financiar
al României a fost complet distrus şi acaparat de
străinătate, iar o mare parte din bani României au
intrat în buzunarele unor ticăloşi din România şi
din afara ei. Dacă vrei să distrugi doar în câteva
luni sau în câteva săptămâni o ţară, acaparează-i
sau distruge-i, sub masca modernizării şi
integrării, sistemul financiar! Fă-o să fie
dependentă de tine. Ia-i banii şi resursele şi, după
aceea, va juca exact aşa cum vrei tu!
Dezastrul a fost uriaş. Prin maşinaţiuni
financiare, datoriile marilor întreprinderi
româneşti, ale tuturor întreprinderilor româneşti,
culmea!, la statul român au devenit uriaşe!
Minele au fost închise, industria siderurgică a fost
acaparată de străinătate, România, dintr-o mare
putere în industria petrolieră (locul 2-3 în lume) a
devenit dependentă de alţii inclusiv la capitolul
energie (ea fiind producătoare de energie).
Patruzeci la sută din pământul ţării a fost cedat
străinilor, grofilor maghiari şi acoliţilor lor, dar şi
altora veniţi din cele patru vânturi ale lumii,
şmecheri de tot felul, finanţaţi de fel de fel de
ONG-uri. În Ardeal, austriecii au tăiat şi
exploatat crunt majoritatea pădurilor României,
minele de aur au fost închise pentru a fi vândute
străinătăţii, flota comercială spulberată încă din
primii ani de după cotitura din 1989, industria de
apărare distrusă, iar sistemul educaţional pur şi
simplu îndobitocit. Poporul român a fost adus
complet în sapă de lemn şi alungat samavolnic şi
dispreţuitor din România. Creierele din România
au fost şi sunt atrase de magneţii occidentali,
limba română începe să fie dispreţuită, inclusiv în
instituţiile sistemului educaţional din România,
istoria românilor pusă la colţ şi scoasă din şcoli,
între altele şi în folosul istoriei holocaustului etc.
etc. Cetăţenii români, de ordinul milioanelor,
lipsiţi de locuri de muncă în ţară, au luat drumul
străinătăţii, în calitate de slugi, avem însă 588 de
parlamentari şi o mulţime de trepăduşi politici
prin guverne şi prin tot felul de alte instituţii –
toate instituţiile statului român fiind grobian
politizate, golănia şi mitocănia fiind, azi, la rang
de demnitate politică de top în ţara modestiei şi a
bunului simţ de altădată –, iar guvernele care au
urmat după 1989 s-au ocupat de orice, mai puţin
de marile probleme economice, sociale, culturale
şi educaţionale ale României. Niciuna dintre
instituţiile actualului stat român nu au identificat,
nu au formulat şi, cu atât mai puţin, nu au slujit
interesul naţional vital al României, acela de a
supravieţui în jungla europeană, în condiţiile
celui mai cumplit război care e existat vreodată
pe planeta Pământ, războiul Puterii împotriva
statelor de drept.
Nu încape nicio îndoială că spionii de
pretutindeni au împânzit România, iar reţelele lor
în ţara noastră au cuprins, probabil, chiar şi
gândurile noastre cele mai intime. Ei ştiu totul
despre fiecare, tot ce ne-a mai rămas din ce a mai
rămas se află în văzul lor şi în nevăzul nostru, în
timp ce noi suportăm toate agresiunile posibile,
de la cele ale dispreţului la cele ale războiului
cognitiv. De la cele ale străinătăţii la cele ale
celor dintre noi, ajunşi la putere în această ţară,
care servesc interesele altora şi nu ale poporului
român. Fiecare cetăţean român este pur şi simplu
agresat, în primul rând de statul român, de
guvernul român – terorismul de stat fiind, la noi,
politică guvernamentală prioritară şi
omniprezentă –, telefoanele sunt ascultate mai
mult decât în vremea comunismului,
Washington-ul, Berlinul, Bruxellesul şi ONGurile cu impact strategic conduc, după bunul lor,
plac Bucureştiul, dar, dincolo de toate acestea,
economia românească este pur şi simplu sfâşiată,
ONGenizată, SOROSenizată etc. etc.
Ei, bine, aceşti doi autori, oameni care
poartă cu respect în suflet valorile neamului
nostru, ale României şi ale românismului
luminat, au scris detaliat şi foarte bine
documentat despre toate acestea.
Autorii lucrării la care ne referim –
Bogdan A. PĂPĂDIE şi Gabriel I. NĂSTASE
nu sunt la prima lor carte. Cei doi autori sunt
deja cunoscuţi publicului cititor din România şi
din străinătate pentru publicaţiile lor, inclusiv
cele pe care le-au scris în colaborare.
Cărţile publicate de cei doi autori au
abordat subiecte de larg interes despre starea
actuală a lumii în general şi a României în
special, în condiţiile globalizării şi ale integrării
României în structurile Euro-Atlantice.
Tematica pe care au analizat-o cei doi
autori este una foarte acută şi de foarte mare
importanţă pentru înţelegerea acestor vremuri şi a
ameninţărilor care li se asociază. Ea a vizat
spionajul, contraspionajul, securitatea şi apărarea
integrităţii naţionale în contextul unei aparente
protecţii a României sub forma „Parteneriatelor”
(de tot felul!), dar în realitate sub presiunea unei
ofensive perfide şi periculoase, fără precedent
asupra României.
Pentru cititori, mesajul cărţilor scrise de
aceşti autori este unul foarte clar: deschideţi ochii,
fraţilor, şi daţi-vă mâna, faceţi zid din viaţa şi
inima voastră, din gândul şi sufletul vostru, pentru
a opri agresiunea împotriva României, prăbuşirea
României şi a visului ei milenar de unitate,

Gândul Anonimului nr. 61-62 Anul XIV 15 Iunie 2016
66
libertate, prosperitate şi justiţie, aşa cum aţi făcuto mereu, de patru milenii încoace. Nu mai credeţi
în minuni. Singura minune care mai există pentru
poporul român este încă existenţa miraculoasă a
spaţiului românesc şi a poporului român.
În cele ce urmează sunt prezentate cuvântul
autorilor şi recenziile cărţilor scrise şi publicate
de aceşti doi autori cu totul şi cu totul deosebiţi.
Pentru a cunoaşte, trebuie să afli, pentru a
înţelege, trebuie să ştii, pentru a acţiona, trebuie
să fii nu doar conştient, ci şi responsabil.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe
VĂDUVA

Cuvântul autorilor

În articolele şi cărţile pe care le-am scris
fiecare dintre noi, sau în colaborare, am încercat
prin puterea cuvintelor să prezentăm situaţia grea
prin care a trecut România timp de 26 de ani.
Din păcate, prea puţini au înţeles
demersurile noastre jurnalistice, sau au fost
ignorate de toţi cei care ar fi trebuit să reacţioneze
instituţional.

An de an, România a fost jefuită de
„năvălitorii” veniţi din cele patru zări în
complicitate cu trădătorii autohtoni, reprezentanţi
ai instituţiilor statului, politicieni, oameni de
afaceri, ş.a. Acest „transparteneriat” al crimei
organizate a promovat trădarea, corupţia, jaful,
care au permis distrugerea economiei româneşti.
După 25 decembrie 1989, Antihristul a
coborât pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului,
România, pârjolind-o fără milă.
An de an, România s-a transformat într-un
stat mafiot, după chipul şi asemănarea celor care
au „hăcuit-o”. Sărăcia s-a extins ca un virus
mortal, „contaminând” 80% din populaţia ţării. De
26 de ani suntem minţiţi cu sloganuri în care
populaţia nu mai crede: democraţie, libertate, stat
de drept, drepturile omului ş.a. În realitate, an de
an, sărăcim, pierdem din avuţia naţională şi ne
împuţinăm ca populaţie. Niciun semn de
prosperitate, de relaxare economică, nici urmă de
speranţă că vor veni vremuri mai bune, care să ne
lumineze existenţa scurtă, unică şi ireversibilă pe
acest pământ.

România este o ţară ocupată de „asasini
economici” care, în complicitate cu
„colaboraţioniştii” trădători români (politicieni,
miniştri, reprezentanţi ai serviciilor secrete,
magistraţi, funcţionari publici, oameni de afaceri,
jurnalişti şi alţii), obedienţi intereselor
„ocupantului”, o jefuiesc fără milă.
Politicile internă şi externă ale României
sunt dictate din afara ei, din centrele de putere ale
Europei şi SUA.
Faptul că nu reacţionăm, că nu ne
indignăm ieşind în stradă cu zecile de mii, este un
semn de slăbiciune a poporului român, care încă
nu conştientizează că şi-a pierdut suveranitatea şi
libertatea pe termen lung. Să sperăm că va veni şi
ziua când acesta se va dezmetici, va ajunge la
limita suportabilităţii şi va realiza la ce tratament
umilitor a fost supus. Până atunci, însă, ne
merităm soarta!

Am scris aceste cărţi cu speranţa că
Dumnezeu lucrează prin oameni, iar oamenii, prin
cuvântul lui, lucrează pentru semenii lor prin
vorbe şi fapte.
Cartea „Clipele însângerate ale României”
este o prezentare a tuturor prefeţelor cărţilor pe
care le-am scris împreună („Războiul spionilor”,
„Armagedon România”, vol. I şi vol II, „Frăţia
spionilor” şi „Spionii şi Loviluţia”), realizate de
specialişti redutabili în domeniul analizelor
politice, militare, a serviciilor secrete, economice
şi sociale.

Timp de 26 de ani, elitele intelligence-ului
românesc sunt într-un război al spionilor şi
contraspionilor pentru integritatea Statului
Naţional Unitar Român, într-un context deloc
favorabil României. De aceea, abordarea acestui
subiect extrem de sensibil, dar mereu de
actualitate, a fost o prioritate în preocupările
noastre şi am încercat să scriem cu obiectivitate,
cu decenţă, fără a fi marcaţi de patimă, fără să
iubim sau să urâm.
În cuvântul nostru, denumit al „autorilor”,
am prezentat un scurt istoric al confruntării din
umbră a elitelor în spionaj şi contraspionaj, cu
intenţia de a conştientiza pe cititorul mai puţin
avizat de ceea ce a reprezentat şi încă mai
reprezintă „frăţia” spionilor şi deciziile politice,
militare şi economice ale celor care conduc o ţară.
Dar, nimic nou sub soarele Balcanilor,
zonă unde aderarea culturală a ţărilor române,
aflate sub conducere fanariotă, la spaţiul cultural
bizantin era literă de lege. Fenomenul se petrecea
în secolele XVII-XVIII, adică la peste două sute
de ani de la ocuparea Constantinopolului de către
otomanii conduşi de sultanul Mahomed al II-lea
„Cuceritorul”, act care încheia din punct de vedere
istoric ciclul glorios al Bizanţului.
Aşa cum bine remarca reputatul analist
Bogdan Radu Herzog, la sute de ani de la căderea
Bizanţului, intelectualitatea laică sau ecleziastă din
Ţara Românească şi Moldova vorbea, predica,
citea, scria şi tipărea în limbile greacă şi slavonă,
aşa cum pictura şi arhitectura aveau reminiscenţe
bizantine, iar domniile se negociau la „Înalta
Poartă”, popular Ţarigrad, Stanbul sau Stambul
(Constantinopol, numit anterior Byzantion şi
rebotezat de către turci, la 28 martie 1930, Istanbul
– numele ar proveni din cuvintele turceşti „Islam”
şi „bol”, care semnifică „acolo unde Islamul
abundă”).

Firesc, entuziasmul pentru Bizanţ şi
lumea greacă, cum evidenţia şi marele istoric
Nicolae Iorga, este cu atât mai paradoxal cu cât,
domniile pământene, de pe vremea marilor voivozi
români, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Alexandru
cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai
Viteazul fuseseră indubitabil mai legate de cultura
apuseană decât de lumea greacă, deşi impactul
religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat.
Domnitorii moldoveni şi valahi din secolele XIVXVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi
îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor din Centrul
şi Apusul Europei Medievale.
Acum, Estul European pare să reînnoade
povestea nostalgică, dovedind un ataşament
special pentru instituţia Uniunii Europene, tot mai
intens criticată în înseşi ţările care au constituit-o.
În Germania, Franţa, Italia, Spania, Grecia, Marea
Britanie, Suedia, Austria curentele de opoziţie faţă
de instituţia Uniunii Europene sunt tot mai
puternice. Sunt atacate între altele, moneda unică,
birocraţia ineficientă şi lipsa de responsabilitate în
faţa cetăţeanului, şomajul în creştere îndeosebi în
rândul tinerilor, dispariţia industriilor
manufacturiere, calitatea tot mai proastă a
educaţiei, vârsta de pensionare în creştere,
imigraţia necontrolată şi copleşirea populaţiei
autohtone, de alogeni care nu au nimic comun cu
Europa şi tradiţiile ei, degenerarea morală şi
dictatura corectitudinii politice.

La ea acasă, UE se zbate să
supravieţuiască, realităţile vieţii de zi cu zi fiind
mai convingătoare decât o presă de sistem şi o
armată de „analişti politici” care vântură de zeci de
ani viziuni mincinoase. Euroscepticii, de orice
coloratură, de la patrioţi naţionalişti la centrişti
motivaţi economic şi până la stânga radicală,
câştigă procente în cam toate ţările din Vestul şi
Centrul Europei. Într-o perioadă atât de confuză pe
care o traversăm suntem îndreptăţiţi să ne
întrebăm: trăim o realitate crudă a zilelor noastre,
menită a prefaţa prăbuşirea Europei unite, sau
rezultanta unei vaste operaţiuni de spionaj şi
dezinformare a Statelor Unite?
Politologii şi analiştii de marcă ai lumii,
în primul rând cei americani, din mediile
academice de mare prestigiu, susţin şi pun această
variantă a conspiraţiei antieuropene din ultimul
deceniu, în cea mai mare parte, pe seama politicii
Washingtonului, a faptului că această politică a
fost şi este exercitată de către cercurile
ultraconservatoare, strâns legate de interesele
Complexului Militar Industrial al SUA. De reţinut,
din 1990, fără nici o întrerupere, SUA au continuat
cursa înarmărilor, fapt ce a condus la apariţia unui
imens dezechilibru în plan militar între SUA şi
restul lumii. Totuşi, saltul economic considerabil
al Germaniei, în ciuda crizei economice, precum şi
investiţiile majore ale principalelor puteri
europene în dezvoltarea arsenalului comunitar, nu
puteau trece neobservate de către americani.
Firesc, „Casa Albă” nu poate tolera o
Uniune Europeană puternică economic şi militar,
aşa cum nu vede cu ochi buni o eventuală
apropiere tot mai mare între Uniune şi Rusia. Tot
atâtea motive pentru ca, după cum consemna şi
reputatul colonel (r) Florian Gârz (scriitor şi
analist politico-militar), în discursul politic
american adresat lumii exterioare să-şi facă loc o
suită de sintagme de natură să provoace
stupefacţie şi îngrijorare, precum: folosirea
războiului ca instrument de menţinere a păcii
(probabil cea mai mare inepţie din istorie); dreptul
exclusiv al SUA de a declanşa războaie
preventive, primul fiind cel împotriva Irakului;
cruciada împotriva terorismului percepută în toate
statele musulmane drept o „cruciadă împotriva
islamului”; cine nu este cu noi este împotriva
noastră; ultima destinaţie a istoriei lumii este
societatea americană; SUA, naţiunea indispensabilă
lumii.

Mai alarmantă decât toate este pretenţia
Washingtonului că SUA, ca „unică superputere”,
este în măsură, prin puterea sa militară fără egal în
istorie, să croiască, cu de la sine putere, o nouă
ordine politică mondială. Cu alte cuvinte, hegemonia
SUA asupra lumii este inevitabilă, indispensabilă
şi obligatorie. Cu toate acestea, majoritatea
politologilor şi analiştilor responsabili şi neaserviţi
politic sunt de părere că omenirea se îndreaptă, nu
spre o „lume monopolară” americanizată, ci spre o
„lume multi-polară”. Acest din urmă proces va fi
însă îndelungat şi dureros.
Procesul de „globalizare” este interpretat
diametral opus de pe cele două maluri ale
Oceanului Atlantic. Uniunea Europeană se
conturează tot mai mult ca o superputere diferită
de Statele Unite ale Americii. Începând cu anul
2004, pentru prima dată în istoria sa, Uniunea
Europeană a adoptat o strategie de securitate
proprie, care are foarte puţine puncte comune cu
strategia de securitate a SUA şi cu cea a NATO,
care de altfel nu mai funcţionează de ani de zile.
Tot mai multă lume este convinsă că
Washingtonul se foloseşte de „războiul împotriva
terorismului” ca de un paravan pentru cucerirea
militară a celor mai bogate zone strategice ale
lumii în petrol şi alte resurse naturale de mare
valoare. Într-o expresie concentrată, cercurile
politice conducătoare ultraconservatoare de la
Washington vor să transforme supremaţia militară
americană în avantaje economice pe scară globală.
Europenii asistă neputincioşi? Categoric
nu! Totuşi, fac o greşeală imensă prin încercarea
de marginalizare a Rusiei. În loc să atragă
Moscova spre o uniune de la Atlantic până departe
în stepele Asiei şi de la Mediterana până la
Oceanul Îngheţat, Uniunea Europeană face, fără să
realizeze, jocul Statelor Unite. Tocmai a acelei
Puteri mondiale care a provocat uriaşa criză
economică şi gravele probleme legate de moneda
unică, carenţe ce au lovit şi continuă să lovească în
Europa Unită. O Europă ce s-a transformat într-un
imperiu preocupat prea mult de cucerirea de noi
sfere de influenţă, pentru a mai ascunde acţiunile
de încercuire a Rusiei aplicate conform strategiei
„anaconda”, imaginată pentru prima dată la
începutul secolului XX de Halford Mackinder.
Prin această strategie, spaţiul eurastiatic este
sugrumat încet dar sigur de către „unionişti” prin
limitarea accesului Rusiei la mările calde.

Aceeaşi strategie „anaconda” este
argumentul care explică în bună parte multe din
ultimele mutări geopolitice:
– invitaţia adresată Georgei – un stat cu o
economie nesemnificativă, măcinat de conflicte
interne şi cu două provincii ostile pe care nu le
controlează – Osetia de Sud şi Abhazia. În acest
caz un argument strategic suplimentar îl constituie
şi segmentarea relaţiei Rusia – Iran, plus
încercuirea completă a Iranului din toate punctele
cardinale: Est- Afganistan, Pakistan; Sud- Arabia
Saudită, ţările Golfului; Vest – Turcia, Irak; Nord
– Georgia;
– invitaţia adresată Moldovei – cu
probleme economice la fel de grave ca şi Georgia
şi cu provinciile rebele Transnistria şi Găgăuzia;
– scutul de la Deveselu – ridicolul
„argument” de anihilare a „rachetelor cu focoase
nucleare iraniene” îndreptate împotriva Europei,
care l-a facut să izbucnească în râs pe preşedintele
Vladimir Putin în cadrul unui interviu, devine
irelevant chiar şi pentru profani în contextul
recentelor negocieri;
– recentul conflict americano-chinez în
jurul spaţiului de notificare aeriană declarat de
China („ADIZ – East China Sea”).
Mai mult, dezlănţuirea crizei ucrainiene cu
larga asistenţă a Uniunii Europene nu vine
întâmplător la scurt timp după marile succese
diplomatice ruseşti în problemele Siria şi Iran.
Faptul că medierea rusă a condus poate la evitarea,
fie şi pentru moment, a unui război de anvergură
regională cu efecte greu de contabilizat, pare să nu
fi satisfăcut toate părţile implicate. Reacţia a fost
mutarea teatrului de acţiune mai aproape de Rusia,
percepută ca principal opozant al sistemului hegemonic euroatlantic actual. De aici şi până la reacţia
Moscovei n-a fost decât un simplu pas, iar
rezultatele asaltului numeroşilor reprezentanţi ai
serviciilor secrete ruseşti n-au întârziat să apară.
Ucraina s-a distanţat de Uniunea Europeană, prin
refuzul de a semna Acordul de Asociere (AA) şi
Acordul de Liber Schimb Aprofundat şi
Comprehensiv (ALSAC) cu UE la Summitul de la
Vilnius, respectiv prin aderarea la Uniunea Vamală
Rusia-Belarus-Kazahstan (UVRBK).
Prin mutările enunţate anterior, Federaţia
Rusă a dovedit că procedează cu mijloace
coercitive, cu ameninţări implicite şi sancţiuni
preemptive – formule care nu sunt de bun augur
pentru proiectata Uniune Eurasiatică (o formulă de
integrare regională a fost proiectată de Moscova
pentru 2015). În plus, se adevereşte că mult
uzitatele constrângeri extraeconomice sunt de
domeniul trecutului în Europa. Iar UE nu a ajuns
la performanţa SUA de a acţiona politic coerent în
politica sa externă. În schimb, Uniunea Europeană
este unul dintre marii jucători economici globali,
spre deosebire de Rusia. Politica externă a Rusiei
acţionează foarte coerent şi performant, dar
economia sa lasă de dorit.
Revenind, întrucât nu poate ignora soarta
celor aproximativ 10 milioane de ruşi din Ucraina,
Rusia va fi pusă fie în situaţia de a ajuta o Ucraină
independentă în întregul ei, fie de a se implica în
conflictele etnice care mocnesc în ţara vecină. O
implicare directă ar însemna tocmai căderea în
capcana întinsă de inamici, iar asistarea pasivă la
ceea ce se intâmplă în imediata vecinătate unei
părţi importante din populaţia rusă este echivalentă
cu renunţarea la statutul de mare putere. Ieşirea
dintr-o astfel de dilemă nu poate avea decât trei
soluţii:
– salvarea integrităţii Ucrainei în contextul
unei independenţe prietenoase faţă de Moscova
(ceea ce încearcă Rusia acum);
– partajarea oficială a Ucrainei pe linia
greu de trasat a identităţilor etnice şi lingvistice,
un proiect care nu va fi posibil fără un veritabil
scenariu bosniac, pe care orice forţă pacifistă din
lume ar trebui să-l evite;
– partajarea neoficială, de facto, a
Ucrainei, după modelul transnistrian, osetin sau
abhazian, guvernul de la Kiev încetând să
controleze vaste regiuni ale ţării – acestea fiind
guvernate de regimuri locale promoscovite. Având
în vedere dimensiunea regiunilor şi importanţa lor
economică şi demografică, acest lucru echivalează
cu pierderea de către Ucraina a suveranităţii sale,
atât în faţa Bruxelles-ului – în Vestul Ucrainei, cât
şi în faţa Moscovei în regiunile rusofone din Est şi
Sud. O atare strategie probabilă, în lipsa unui
compromis de natură să salveze Ucraina
independentă, se va realiza pe cât posibil fără
intervenţia externă a Rusiei, doar prin activarea
unor forţe politice locale obediente, sprijinite de
bazele militare din Crimeea.
Un alt risc major al crizei ucrainene
constă în posibilitatea deteriorării relaţiei Moscova
– Berlin, una din axele fundamentale ale proiectului
eurasiatic pentru renaşterea Europei. şi, pe lângă
implicaţiile asupra Rusiei, o situaţie conflictuală în
Ucraina favorizează net acele forţe care încearcă
cu orice preţ să blocheze o apropiere între Europa
Centrală şi Rusia. Toţi aceia care doresc să
menţină actualul statut al Germaniei de ţară
ocupată militar, la 70 de ani de la sfârşitul
războiului, au tot interesul să creeze obstacole
permanente pentru a bloca apropierea Centrului
European de Rusia, singurul aliat potenţial capabil
să ofere anvergura militară şi politică necesară
pentru renegocierea statutului de putere mondială.
Iar o Rusie care încearcă să se regăsească pe sine
după coşmarul comunist este totodată aliatul
natural al forţelor conservatoare tradiţionaliste
europene, propabil unul din inamicii cei mai de
temut ai actualui sistem care domină continentul.
Aplicând strategia „divide et impera”, orice
conflict fratricid între europeni nu poate decât să
avantajeze actualul sistem şi manipulatorii
acestuia, Statele Unite şi, mai nou, China.
De partea cealaltă, criza „refugiaţilor”
sirieni s-a dovedit pe zi ce trece un alt amplu
scenariu al unor servicii secrete*. Fie ele de la est
sau vest, acestea au imaginat un veritabil coşmar
pentru Uniunea Europeană, iar vârful de lance al
acestora
s-a dovedit agentul de influenţă al Washingtonului, nimeni altul decât cancelarul Germaniei.
Angela Merkel, spre stupoarea unei Europe
întregi, a asigurat că orice „refugiat” provenind
dintr-o zonă de conflict, în mod special din Siria,
este binevenit în Germania, unde va fi bine primit
şi susţinut pentru integrare. Ce a urmat se ştie,
haosul creat de uriaşul val de „refugiaţi”, din care
doar 10% s-au dovedit a fi sirieni, aruncând în aer
graniţele europene. Mai mult, securitatea impusă
de Spaţiul Schengen s-a dovedit ca şi inexistentă,
zecile de miliarde de dolari investite în securizarea
frontierelor statelor membre dovedindu-se doar o
mare afacere. Totuşi, care este adevărul despre
aceşti „refugiaţi”?

Conform unor rapoarte ale serviciilor de
informaţii europene, adevăratele victime ale
războiului se află în prezent în taberele din
Kurdistanul irakian, în sudul Turciei şi Libanului.
Sunt şiiţi, yazizi şi creştini. Aceştia au fugit de
persecuţii, şiiţii fiind pur şi simplu ucişi imediat de
membri Statului Islamic (alternativ: Statul Islamic
din Irak şi Levant sau Statul Islamic din Irak şi
Siria, abreviat: IS, SI, ISIL şi ISIS, în arabă: الدولة
/ ad-Dawlat al-Islāmiyyaالاسلامية في العراق والشام
fī’l-‘Irāq wa’sh-Shām), femeile yazide violate,
copii yazizi vânduţi în târgurile de sclavi, iar
bărbaţii fiind ucişi. Despre creştini, fie trec la
Islam, fie sunt ucişi sau împovăraţi cu o taxă
numită „Jizya”.
Venind în completarea rapoartelor amintite,
Witold Gadowski, un cunoscut jurnalist polonez
de investigaţie şi reporter de război, care a
vizitat Siria şi Turcia ca să documenteze Statul
Islamic şi valul de migranţi care s-a pornit spre
Europa, a afirmat că şiiţii, yazizii şi creştinii sunt
grupurile cele mai persecutate de pe teritoriul
Siriei şi Irakului (provinciile Diyala, Anbar, o
parte din Ninive, precum şi Salah ad Din). Aceste
victime ale războiului se află de mai mult de un an
în tabere, dar nu intenţionează să migreze, iar cei
care au luat în calcul această variantă au făcut
cereri oficiale pentru migrare, solicitând viză de
şedere. Deloc întâmplător, fapt ce dovedeşte o
veritabilă teorie a conspiraţiei, aceşti oameni care
au apelat la lege

n-au primit vreun răspuns de la oficialităţile
statelor europene cărora li s-au adresat, dar în
schimb zeci de mii de tineri musulmani, care au
trecut fraudulos graniţele UE au fost acceptaţi! Ce
să înţelegem? Creştinii sunt renegaţi de chiar ţările
creştine?
Revenind la „refugiaţii” ce au asaltat
Europa, s-a constatat că printre ei sunt foarte
puţini creştini, foarte puţini yazizi şi foarte puţini
kurzi, care suferă într-adevăr din cauza Statului
Islamic. Cei mai mulţi dintre ei sunt indivizi care
şi-au putut permite să achite 10-15 mii de dolari
pentru a fi transportaţi pe „Bătrânul Continent”, pe
cale infracţională, de către mafiile turcească,
albaneză şi rusă. N-au documente, nimeni nu ştie
cine sunt cu adevărat, doar că se închină la Alah!
Prin urmare, serviciile de securitate ale Uniunii au
luat în calcul tot mai serios, în contradicţie cu
perfizii politicieni europeni, o veritabilă invazie a
susţinătorilor Stat Islamic, misiunea acestora din
urmă fiind instaurarea unui „Califat al Europei”.
Se află ISIS în spatele unui astfel de scenariu? Ar
avea Statul Islamic forţa unei astfel de lovituri?
Conform ultimelor informaţii, provenite din sfera
serviciilor secrete, răspunsul la aceste întrebări
este… DA!

După cucerirea de noi teritorii, practic toate
graniţele Statului Islamic au fost întărite şi sunt
controlate minuţios de aşa-numitele trupe de
frontieră conduse de emirul Al-Turki. Nimeni nu
se poate strecura peste frontieră, pedeapsa fiind
răstignirea, cu atât mai mult un val de zeci şi sute
de mii de oameni!
Altfel, cum majoritatea veniturilor ISIS
provin din contrabandă şi trafic transfrontalier,
Statul Islamic trebuie să controleze graniţele ca să
aibă bani pentru existenţă şi dezvoltare. Bugetul
Statului Islamic se ridică în prezent la peste 800
milioane de dolari pe an, ISIS vânzând ilegal mai
mult de 65 de mii de barili de petrol pe zi! Toată
cantitatea este cumpărată ilegal de companii
iraniene şi turceşti, fiind revândută în Europa şi în
alte ţări ale lumii ca petrol turcesc sau iranian.
Pe tot cuprinsul Statului Islamic acţionează
serviciile secrete ale acestei organizaţii statale,
„AMNI”, care funcţionează în conformitate cu
standardele din domeniu, astfel că ISIS îşi permite
să fie în conflict cu Al-Qaeda, cu aripa armată a
acesteia din Siria, adică Frontul Jabbat al-Nusra.
Interesant, ISIS nu ar fi existat dacă din închisorile
iraniene, şi mai ales din cele siriene, nu ar fi fost
eliberaţi mii de oameni care ispăşeau pedepse
pentru terorism şi jafuri, care apoi au devenit
soldaţi ai Statului Islamic. Apoi, după ce, în 2003,
americanii l-au învins pe Saddam Hussein,
administratorul american din Irak, Paul Bremmer
şi primul ministrul Al-Maliki i-au dat afară din
armată pe toţi ofiţerii superiori, care au ajuns în
cele din urmă şi ei în armata Statului Islamic,
alcătuind la această oră statul major militar al
ISIS. De reţinut, Statul Islamic este condus de
oameni din Irak, nu din Siria! Mai mult, guvernul
şiit al lui Al-Maliki a început persecuţia suniţilor.
Aceasta a făcut ca triburile sunnite să înceapă să se
alăture Statului Islamic şi şă se supună califatului
auto-proclamat de Al-Bagdadi. Tot Al-Maliki a
dizolvat miliţia sunnită, cea care lupta împotriva
extremiştilor. Erau peste 100 de mii oameni!
Majoritatea au ajuns în forţele armate ale Statului
Islamic fiind deja instruiţi, înarmaţi şi
experimentaţi. Acestora li s-a adăugat un grup
numeros de ceceni, cu o vastă experienţă căpătată
în luptele cu ocupantul rus, dar şi indivizi din
Arabia Saudită, Qatar, Yemen, Emiratele Arabe
Unite. Din Qatar şi Arabia Saudită au venit şi banii
ce au ajutat la crearea „Califatului Islamic”. Dar
forţa ISIS provine, în primul rând, din modul cum
este structurată organizaţia:
– îşi are propria conducere, dirijată de AlBaghdadi, care are în subordine doi prim-miniştri
– unul în Siria şi unul în Irak – ce se folosesc doar
de pseudonime de război, nu de nume;
– ISIS nu utilizează comunicaţii telefonice
sau prin satelit (a organizat un excelent
departament de curierat, orice informaţie fiind
transmisă prin ştafete, pe cale orală, în câteva ore,
în întreaga ţară, fără riscul de interceptare prin
mijloace electronice);
– nu alcătuieşte formaţiuni militare de mari
dimensiuni, trupele fiind plasate printre civili, ceea
ce face imposibile atacurile din aer şi face
războiul imposibil de câştigat prin bombardamente
aeriene.

Prin urmare, conflictul cu Statul Islamic
poate fi câştigat doar pe teren, acolo unde luptă
kurzii şi şiiţii, înarmaţi cu arme din epoca
sovietică, în timp ce Statul Islamic are cele mai noi
echipamente americane! Deci, lucrurile se
complică serios, mai ales că ajungem din nou la
valul de „refugiaţi” şi la sursa acestuia. Iar primele
indicii arată că Ar-Rakkah, capitala Statului
Islamic, este cea care a dat practic drumul acestui
uriaş val necontrolat de „refugiaţi” în Europa,
printre ei infiltrându-se agenţi secreţi ai AMNI. În
cadrul AMNI există un departament ce se ocupă
cu asasinate şi sinucideri controlate, care menţine
comunicarea cu toată reţeaua mondială de „lupi
singuratici”, aceştia fiind pregătiţi pentru a fi
„şahizi”, adică atentatori sinucigaşi. Acest lucru
este foarte periculos şi dificil, practic imposibil de
detectat! Apoi mai este şi Moscova, care se
implică tot mai serios în Orientul Mijlociu şi vrea,
prin acest val de refugiaţi, să ţină Europa în şah.
Iar acum ajungem la adevărul despre războiul
sirian şi interesele geostrategice, care au condus la
conflictul devastator din această până nu demult
perlă a turismului, am numit Siria, şi care a permis
naşterea ISIS.

Totul a debutat în 2009, cu ocazia demarării
de către gigantul petrolier „Qatar Petroleum” a
unui amplu program de investiţii la zăcământul de
gaze din nordul ţării, care viza triplarea capacităţii
de producţie. Dar preşedintele sirian Assad a
refuzat să semneze acordul propus de Qatar,
Turcia şi Arabia Saudită, de construcţie pe
teritoriul Siriei a tronsonului gazoductului menit să
aprovizioneze pieţele europene, utilizând gazele
din Qatar şi Arabia Saudită. De reţinut, din Turcia,
„Qatar Petroleum” utiliza vechiul traseu al
gazoductului „Nabucco”, susţinut de americani,
nerentabil datorită debitului prea mic al
depozitului azer „Şah Deniz II”. În schimb, în
2010, Bashar al-Assad a finalizat negocierile cu
Iranul pentru o conductă de gaze alternativă prin
Irak, direct în Siria.
Din acel moment, CIA şi serviciile aliate,
cu mari interese economice în zona arabă, au pus
la punct un plan vast de destabilizare ce a dus în
cele din urmă, în 2011, în Siria, la izbucnirea
războiul civil. Arabia Saudită şi Qatarul au
finanţat cu peste 6 miliarde USD înrolarea,
pregătirea şi înarmarea rebelilor islamişti pe care,
cu sprijinul Turciei i-a infiltrat în Siria. Din rîndul
acestora a apărut (şi) ISIS, care a ocupat apoi
nordul Irakului, făcînd imposibilă aprovizionarea
cu gaze din Iran, a Siriei.
Acesta este, pe scurt, contextul general al
lumii contemporane, în plan geopolitic şi geostrategic în care îşi face debutul o forţă nouă, care
nu poate fi neglijată, şi anume STATUL
ISLAMIC.

Cărţile pe care le-am scris au apărut în
contextul general al lumii contemporane în plan
geopolitic şi geostrategic. Apariţia acestora a fost
o necesitate cu atât mai mult cu cât universul
spionajului real este greu accesibil, iar literatura
română, în acest domeniu, este extrem de săracă.
Subiectele cărţilor pe care le-am scris susţin fără
echivoc că ideea fundamentală de care se leagă
întregul edificiu al securităţii noastre naţionale şi
însăşi existenţa României ca stat este de natură
economică. Fără un fundament economic puternic,
cel puţin la nivelul minim existent în perimetrul
geoeconomic al Uniunii Europene, securitatea şi
viitorul României vor fi precare. Toate celelalte
probleme ale societăţii româneşti sunt subsidiare
acestui domeniu vital. Din nefericire, repetăm
greşelile trecutului!

Clasa politică românească avea datoria
construirii acestui fundament economic imediat
după încheierea primului război mondial, adică
după 1 decembrie 1918, când a fost creată, din
punct de vedere politic, România Mare. Acest
lucru nu s-a făcut, iar datorită slăbiciunilor sale în
plan economic, incapabilă să susţină un efort de
război credibil, în anul 1940 România a fost
dezmembrată. În cei 45 de ani ai socialismului de
stat, cu o strategie economică de împrumut sau
mai degrabă impusă, România a realizat paşi spre
calea industrializării, urbanizării şi educaţiei de
masă, căutând să se încadreze în cele trei condiţii
fundamentale cerute de modernitate, de epoca
industrială. În anul 1989 România era încă departe
de standardele minime cerute de o societate
industrială. În urma Revoluţiei (mai corect spus a
lovituii de stat susţinută de forţe externe pe fondul
nemulţumirilor populare) din decembrie 1989, a
înlăturării totalitarismului şi adoptării democraţiei
liberale şi regulilor economiei de piaţă, întreaga
naţiune română şi-a pus speranţele în mai bine.
Speranţele s-au dovedit deşarte, deoarece, sub
paravanul aşa-ziselor reforme, România a fost
supusă unui program sistematic de
dezindustrializre, dezurbanizare, deculturalizare şi
dezinformare.
După aprecierile unor experţi economişti
occidentali, mai ales din Uniunea Europeană,
reformele economice din spaţiul fostei lumi
socialiste est-europene s-au derulat după metodele
şi criteriile crimei organizate. Într-un amplu studiu
intitulat „Crima organizată transnaţională-
ameninţare împotriva democraţiei”, care a circulat
în întreaga Europă în cursul anului 2003, se atrage
atenţia că Federaţia Rusă ar putea deveni o
„superputere a crimei organizate”. Foştii sateliţi ai
Moscovei nu s-au îndepărtat prea mult de acest
calificativ.

Analiştii occidentali au ajuns la concluzia
că noua clasă a „capitaliştilor roşii”, rezultată din
„metamorfoza” vechii nomenclaturi comuniste, şia însuşit avuţia naţională din ţările respective la
preţuri derizorii, generând sărăcie pe întregul
ansamblu al societăţii.
În lumea dezvoltată a adevăratei economii
de piaţă, orice politică economică generatoare de
sărăcie, de diminuare a avuţiei naţionale este
considerată drept criminală, iar purtătorii acesteia
sunt înlăturaţi fără nici un fel de menajament.
Prin politica de „salturi la trapez” între
Uniunea Europeană şi SUA/NATO, practicată de
către guvernanţii de la Bucureşti, România ar
putea fi strivită în cele din urmă între cele două
centre de putere. Din punctul de vedere al situaţiei
sale economice, România poate fi asemănată cu o
corabie împotmolită, care nici nu se scufundă, nici
nu navighează, ci doar putrezeşte.
În cărţile pe care le-am scris am acordat o
atenţie deosebită istoriei şi rolului serviciilor
secrete în contextul intern şi internaţional deosebit
de complexe. În România, Serviciul Român de
Informaţii, destinat securităţii interne, şi Serviciul de
Informaţii Externe, la care se cere adăugată şi
Direcţia Generală de Informaţii a Apărării,
specializată în cercetarea strategică militară
externă, sunt instituţii de importanţă vitală pentru
existenţa României ca stat. Din păcate, acestea
sunt încă departe de standardele minime de
profesionalism şi performanţe. În afara efectelor
grave generate de actele de trădare, culminând cu
cazul „generalului Mihai Pacepa”, unul dintre cele
mai mari din istoria României, de epurarea masivă
a specialiştilor sub paravanul „demascării
securităţii ca poliţie politică”, de penetrare a
acestor servicii de către consilieri proveniţi din
serviciile de spionaj ale unor puteri occidentale,
prioritar americane, serviciile secrete ale României
sunt paralizate şi împiedicate să-şi îndeplinească
atribuţiile funcţionale şi de prezenţa în fruntea
acestora a unor oameni politici, a unor „activişti de
partid”, total incompetenţi în aceste domenii cu
totul speciale.
În statele dezvoltate şi civilizate ale lumii,
serviciile de spionaj şi contraspionaj (de
securitate) sunt conduse de aşi, de adevăraţi
maeştri ai meseriei, crescuţi în cadrul acestor
servicii şi promovaţi în funcţii de directori generali
după
20-25 de ani de activitate practică, trecuţi prin
toate compartimen-tele şi care au obţinut cele mai
bune rezultate.
Cei care au deţinut funcţiile de directori ai
SRI şi SIE în ultimii 26 ani, respectiv Virgil
Măgureanu, Costin Georgescu, Radu Timofte,
George Cristian Maior, Edward Hellvig, Ioan
Talpeş, Cătălin Harnagea, Gheorghe Fulga, Mihai
Răzvan Ungureanu şi Teodor Meleşcanu au fost
orice, numai specialişti în spionaj şi contraspionaj
nu. Datorită unei slabe culturi în domeniile
serviciilor secrete, ale spionajului şi
contraspionajului, atât la nivelul de masse, cât mai
ales la cel al clasei politice, există pericolul ca
România să piardă controlul asupra serviciilor sale
secrete, atât sub euforia admiterii în NATO, cât şi
sub influenţa „parteneriatului strategic cu SUA”.
O asemenea situaţie ar avea consecinţe
dezastruoase pentru societatea românească şi
întregul ei viitor. De la cel mai simplu cetăţean la
şeful statului trebuie cunoscut adevărul ce dăinuie
de secole şi milenii, potrivit căruia controlul
asupra serviciilor secrete este un atribut sacru
exclusiv al statului, condiţie esenţială a
supravieţuirii acestuia, şi nu se împarte absolut cu
nimeni. Serviciile de spionaj ale unui stat
independent şi suveran pot avea contacte şi
schimburi de informaţii cu serviciile similare ale
altor state chiar şi atunci când este vorba de un stat
cu care se află în stare de război. În materie de
spionaj şi contra-spionaj nu există „standarde
NATO”, iar serviciile secrete membre nu se
subordonează nici unei structuri ale NATO.
În noile condiţii din Europa şi din lume,
numai serviciile de informaţii ale statului sunt total
insuficiente pentru satisfacerea enormelor nevoi de
informaţii ale societăţii româneşti, aflate la
periferia civilizaţiei Europei. Vor trebui create
structuri de informaţii private, începând chiar cu
întreprinderile mici şi mijlocii, până la ceea ce a
mai rămas din „giganţii industriali”. Dacă nu se va
proceda aşa, în contextul acerbei concurenţe
generate de procesul de „globalizare”, toate
companiile româneşti care vor încerca să se
manifeste pe piaţa Uniunii Europene şi pe cea
mondială vor fi zdrobite.
Un alt adevăr universal pe care ar trebui
să-l cunoască toţi românii este acela că serviciile
de spionaj şi contraspionaj din toate statele lumii
se află într-o continuă confruntare unele cu altele,
indiferent dacă este vorba de ţări aliate sau
adversare.
Învinuirea adusă serviciilor de informaţii
ale României socialiste că „au spionat împotriva
NATO” este nu numai ridicolă, ci de-a dreptul
hilară. Toate serviciile din lume erau focalizate pe
spaţiul NATO şi pe cel al fostei URSS. România
nu putea face excepţie de la această situaţie, mai
ales că, în spionaj, nu există nici aliaţi şi nici
duşmani. Toţi sunt trataţi la fel, ştiindu-se din
lecţiile istoriei că „aliaţii de astăzi ar putea ajunge
inamicii de mâine”, aşa cum s-a întâmplat după
1989.

În acest secol XXI, ca toate celelalte state
ale lumii, România va trebui să pună accentul
principal pe culegerea de informaţii economice,
care, în proporţie de 95% pot fi obţinute din surse
deschise, legale. Chiar dacă reprezintă numai 5%,
obţinerea unor informaţii secrete este de
importanţă vitală. Spionajul începe din momentul
în care pentru intrarea în posesia unei informaţii de
mare valoare este nevoie să se încalce legea.
Serviciile de informaţii ale României nu vor putea
renunţa la acest lucru dacă dorim să supravieţuim
ca entitate statală.

În legătură cu această dimensiune a
activităţii serviciilor de informaţii, adică de
spionaj, nu se pun întrebări şi nu se dau
răspunsuri. Serviciile de spionaj ale unui stat care
se respectă nu semnează absolut cu nimeni nici un
acord şi nici o înţelegere de natură să le limiteze
libertatea absolută de acţiune. Există informaţii că,
pe timpul directoratului lui Ioan Talpeş, Serviciul
de Informaţii Externe a fost constrâns să semneze
o astfel de înţelegere. Din motive evidente,
spionajul economic al României nu se poate
orienta decât tot pe spaţiul euro-atlantic.
Israelul, Japonia, Franţa, Germania, China
şi Rusia spionează, mai ales din punct de vedere
economic, în spaţiul SUA, ceea ce este cel mai
firesc lucru din lume. Din SUA, şi în general din
spaţiul ultradezvoltat euro-atlantic ai şi ce culege.

Dacă tot am adus anterior în discuţie
Pactul Nord-Altantic, subliniem că, cu sau fără
voia Washingtonului, în legătură cu viitorul NATO
există semne certe că această organizaţie nu va mai
supravieţui ca „principală structură militară de
securitate” în Europa. Se pare că după evoluţia
relaţiilor interatlantice din ultimii
26 ani, această ipoteză câştigă teren. Dat fiind
faptul că, încă de la constituirea NATO, acesta a
reprezentat cel mai strălucitor giuvaier din coroana
politicii externe a Statelor Unite ale Americii, a
faptului că această alianţă militară a garantat
hegemonia SUA asupra Europei Occidentale,
conform unei concepţii a guvernanţilor de la
Washington, potrivit căreia „cine stăpâneşte
Europa stăpâneşte lumea”, interesul pentru
menţinerea şi lărgirea acestei alianţe este absolut
de înţeles. Analiştii politico-militari de o parte şi
de alta a Atlanticului au înţeles că tocmai aceasta a
fost raţiunea de bază a creării NATO, şi nu
apărarea împotriva „expansiunii comuniste”, aşa
cum s-a pretins timp de 45 de ani de război rece.
Dacă rolul NATO s-ar fi rezumat la
apărarea împotriva „pericolului comunist”, alianţa
ar fi trebuit să se dizolve după dispariţia Tratatului
de la Varşovia, colapsul „lumii comuniste” şi
dezmembrarea fostei URSS, dar acest lucru nu s-a
produs, datorită opoziţiei înverşunate a
Washingtonului.

Sub privirile întregii lumi, Uniunea
Europeană se conturează tot mai mult ca o
superputere, prin excelenţă în plan economic, ca
un centru de putere a unei „lumi multipolare” în
devenire, cu o viziune şi interese diferite faţă de
cele ale SUA. Cine mai crede că lărgirea NATO şi a
Uniunii Europene sunt două acţiuni
„complementare” riscă să aibă mari surprize şi
dezamăgiri în viitor.

NATO „lărgit”, din voinţa politică şi
eforturile Washingtonului, va fi o alianţă militară
nefuncţională, încorporând „Vechea Europă”,
reprezentată cu precădere de Franţa şi Germania,
pe care SUA nu mai pot conta, şi „Noua Europă”,
cuprinzând fostele state „inamice”, membre ale
defunctului Tratat de la Varşovia, în care
americanii îşi pun speranţele pentru a se mai putea
menţine în Europa.
Pentru perioada cât va mai exista, NATO
nu va mai fi o alianţă menită să apere zona euroatlantică împotriva unei agresiuni externe, pentru
că un asemenea pericol nu există. Încercările
Washingtonului de a angaja NATO în războaie în
afara zonei sale de responsabilitate stabilită prin
Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 au
eşuat şi nu vor avea nici o şansă de succes nici în
viitor. Tot ce va putea face NATO este să
împiedice izbucnirea unor războaie între proprii
săi membri. Putem lua în calcul un conflict între
Spania şi Marea Britanie în problema
Gibraltarului, dar şi mai probabil între Grecia şi
Turcia, care constituie „călcâiul lui Ahile” al
NATO. La acestea se vor adăuga şi problemele
conflictuale dintre alţi membri admişi, cum este şi
disputa fără sfârşit dintre România şi Ungaria în
problema Transilvaniei.

Un adevăr fundamental scăpat din vedere
de către clasa politică din România este acela că
NATO nu a oferit şi nu oferă garanţii ferme de
securitate statelor membre. Acest lucru rezultă din
conţinutul Articolului 5 al Tratatului de la
Washington, care a fost negociat timp de un an de
zile cu statele Europei Occidentale, care nu l-au
acceptat în această formă, dar care le-a fost impus
de către Washington prin presiuni şi ameninţări că
nu se vor bucura de „binefacerile” Planului
Marshall dacă nu îl vor accepta.

Iată cum sună acest articol: „Părţile
(adică statele semnatare) sunt de acord că un atac
armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele
în Europa sau în America de Nord va fi considerat
ca un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor: ca
atare, ele convin că, dacă un asemenea atac se va
produce, fiecare dintre ele exercitând dreptul de
legitimă apărare, individuală sau colectivă,
recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor
Unite, va ajuta partea sau părţile astfel atacate,
luând imediat, individual şi de acord cu celelalte
părţi, MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI
NECESARĂ, inclusiv folosirea forţei armate
pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii
Atlanticului de Nord. Orice atac armat în acest fel
şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi
imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de
Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit atunci
când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile
necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi
securitatea internaţională.”
Nu trebuie să fii expert în drept
internaţional pentru a-ţi putea da seama că
sintagma …MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI
NECESARĂ… elimină orice idee de „garanţii
ferme de securitate” din acest articol. „Măsura pe
care o va socoti necesară” partea semnatară poate
fi şi aceea de a nu lua nici o măsură.
Pentru prima dată în istoria NATO,
articolul 5 a fost invocat în legătură cu teribilele
atacuri teroriste împotriva Statelor Unite ale
Americii din 11 septembrie 2001, dar a rămas fără
urmări.
România, ţara cu cele mai contestate
frontiere din Europa, ar fi bine să nu se considere
în deplină siguranţă ca membră a NATO. Să ne
reamintim lecţiile de istorie: am fost aliaţi cu
Ungaria în „Axa de Fier”(1940-1944) şi am
pierdut partea de nord-vest a Transilvaniei. Ne-am
regăsit ca aliaţi ai Ungariei în Tratatul de la
Varşovia şi ne-am ales cu „Regiunea Autonomă
Maghiară”. Oare prezenţa alături de Ungaria în
NATO ce surpriză ne va aduce?
Să nu se uite, de asemenea, că, în iunie
1999, generalul american Weslei Clark, în calitate
de comandant suprem al NATO, a declarat public,
în auzul întregii Europe, că „Tratatul de la Trianon
este învechit”. Iar acest adversar declarat al
României Mari, l-am numit pe Weslei Clark, a fost
consilier al premierului Victor Ponta! Prin urmare,
România ar trebui să ducă o politică deosebit de
echilibrată şi să-şi caute sprijinitori în Europa, nu peste Atlantic
sau în Asia (a se vedea cazul Chinei). Dacă s-ar
pune vreodată problema revizuirii frontierei dintre
România şi Ungaria, SUA vor fi de partea
Ungariei, indiferent de serviciile pe care
Bucureştii le prestează în favoarea
Washingtonului.

În cărţile pe care le-am scris am pus în
lumină adevăruri zguduitoare şi dureroase,
demonstrând modul în care România este
subminată în mod sistematic şi permanent, cum
este împinsă încet dar sigur spre federalizare şi, în
final, spre dezmembrare. Toate acestea se datoresc
bazei economice extrem de precare a societăţii
româneşti, ceea ce ne face să fim lipsiţi de
coeziunea socială, de disciplina socială şi de cultul
muncii, adică acele caracteristici fundamentale
proprii unei naţiuni moderne.
Se demonstrează, astfel, că toate
guvernele care s-au perindat la conducerea
României din 1990 şi până în prezent s-au dovedit
incapabile să soluţioneze problemele majore ce
confruntă societatea românească şi impotente în
faţa ofensivei continue a Ungariei împotriva
intereselor României în toate planurile, dar mai
ales în spaţiul Transilvaniei.

După cum se ştie, aprecierea bazată pe
datele şi concluziile SRI şi Ministerului
Administraţiei şi Internelor, potrivit căreia
guvernul de la Bucureşti a pierdut controlul asupra
judeţelor Covasna şi Harghita, este absolut conformă
cu realitatea.
Clasa politică românească, scindată până
la absurd, ineficientă şi iresponsabilă în actul de
guvernare, coruptă şi gata la orice compromisuri
cu factorii de presiune externi, mai ales cu Ungaria
care a acţionat prin UDMR, vârful de lance al
serviciului ungar de spionaj – AVO, a cedat pe
toate fronturile.

România este bătută pas cu pas de către
Ungaria în spaţiul Transilvaniei, în primul rând pe
frontul economic. Concesiile gradate şi în secret
făcute UDMR-ului de către toate partidele politice
care au guvernat România în diverse alianţe, în
plan cultural, politic, dar mai ales economic au
condus la situaţia când cel puţin partea centrală a
tuturor oraşelor din Transilvania să fie stăpânită de
maghiari. Menţinerea la putere a acestor guverne
cu sprijinul UDMR a costat extrem de scump şi a
angajat ţara pe coordonate deosebit de periculoase.
Iar tratatele de înţelegere, cooperare şi bună
vecinătate dintre România şi Ungaria nu au
schimbat nici pe departe poziţia guvernului de la
Budapesta faţă de România.

Dezastrul economic şi sărăcia generală tot
mai accentuată obligă guvernele de la Bucureşti la
concesii umilitoare şi dureroase. Pe acest fond
creşte pericolul unor tendinţe centrifuge în toate
provinciile istorice. Apelul de tristă amintire al lui
Sabin Gherman: „M-am săturat de România” s-ar
putea întinde ca o molimă. Dacă nu se va reface
din punct de vedere economic şi nu vor fi stopate
cu fermitate acţiunile subversive ale Ungariei
exercitate prin UDMR, dacă vor fi tolerate
tendinţele şi programele regionaliste şi
autonomiste, federalizarea şi, în final, scindarea
României nu vor putea fi evitate.
Nimeni nu militează pentru măsuri şi
acţiuni extreme şi nu are intenţia să aprindă patimi
naţionalist-şovine. România şi Ungaria, pentru a
supravieţui, trebuie să ajungă la o reconciliere
istorică reală, nu cosmetizată. Uniunea Europeană
este cadrul în care acest lucru va deveni
obligatoriu. Unul dintre principiile fundamentale
ale acestei puternice organizaţii este acela că
relaţiile economice cele mai puternice trebuie să se
dezvolte între statele cu frontiere comune.
România şi Ungaria nu vor putea face excepţie de
la acest principiu.

Ca o concluzie generală, în contextul geostrategic prezentat, cărţile pe care
le-am scris ne arată procesul de restructurare şi
rolul funcţional avut în istorie de către principalele
agenţii de spionaj din lume. O etapă în care spionii
şi contraspionii se află sub focul încrucişat al
marilor bătălii ce se dau la această oră pentru o
Nouă Ordine Mondială.
Bucureşti, 31 decembrie 2015

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.