PRESA MAGHIARĂ ŞI ARMATA ROMÂNĂ DE OCUPAŢIE (1919–1920)

Nimeni nu anticipa în vara anului 1916,
când armata română a luat cu asalt Carpaţii,
vizând eliberarea Transilvaniei de sub
opresiunea Austro-Ungariei, şi mai ales după
dezastrul suferit imediat mai apoi, când
prusacii, luându-ne în serios, volens-nolens au
apucat-o către Bucureşti, într-o excursie cu
caracter de pedepsire care ne-a arătat cam cât
trebuie să ne fie lungul nasului atunci când nu
avem o armată proporţională, calitativ vorbind,
cu aspiraţiile noastre politice şi, mai ales, cu
teritoriul de apărat, nimeni nu bănuia, aşadar,
că în fix trei ani soarta războiului se va schimba
într-atât încât opinca oşteanului valah să atârne
în vârful cel mai înalt al clădiri impunătorului
Parlament de la Budapesta. Că armata română,
deşi nu se afla la prima ei aventură dincolo de
fruntariile ţării – episoadele din 1877–1878 şi
1913 fiind repere relativ importante şi
suficiente pentru acest argument –, nu avea nici
pe departe exerciţiul unei armate de ocupaţie,
avea să se vadă din mai multe aspecte, inclusiv
din acela al exploatării media şi
propagandistice a evenimentului destul de
epocal pentru noi, ca să spunem aşa. Cu toate
acestea, cum, necum, au rămas suficiente dovezi
în presa ungurească a vremii că armata română
a trecut pe acolo, articolul de faţă neavând alt
rost decât acela de a puncta momentul.
În principiu, mai puţin pregătită şi aptă
adaptării din mers la condiţiile războiului, armata
română de ocupaţie, comandanţii marilor unităţi
pătrunse în teritoriul inamic, mai bine-zis, se vor
rezuma, într-o primă fază, la cel mai practic şi,
totodată, mai simplu mijloc de comunicare scrisă
atunci şi întotdeauna, anume la ordonanţa de acum
clasică, afişată la loc vizibil, pe stâlpii de telegraf,
la aviziere speciale ori pe uşile primăriilor,
şcolilor, bisericilor etc.

Abia în faza următoare,
după stabilizarea situaţiei, se va trece la
comunicarea prin intermediul unor publicaţii
proprii, special concepute şi care să funcţioneze în
alternanţă cu cele locale deja existente, îndeosebi
cele cu tradiţie, activate ori cumpărate în mod
anume, în eventualitatea războiului, cu mult
înainte, chiar în perioada de început a păcii ce
precedase războiul la zi, precum, de pildă,
avuseseră nemţii la noi
Gazeta Bucureştilor. Mai
târziu, textele unor astfel de ordonanţe,
proclamaţii, telegrame şi chiar scrisori de
informare – sau de curtoazie, unele dintre ele – vor
fi topite în lucrările memorialistice ale liderilor
mai mari ori mai mici implicaţi în respectiva
campanie, precum generalii
G.D. Mărdărescu2 şi
Traian Moşoiu.

Astfel, pe timpul ocupării Ungariei, armata
română, primită de populaţia Budapestei „cu
linişte, încredere şi bunăvoinţă, dându-şi seamă că
este purtătoarea ordinei şi siguranţei avutului,
onoarei şi vieţii cetăţenilor, nesocotite în mod
sălbatic de bandele lui
Béla Kuhn3, în cadrul
măsurilor cu caracter administrativ impuse de
situaţie, a trebuit să controleze, pe lângă dreptul la
întruniri acordat cetăţenilor liberi – aceasta după
ce s-a terminat dezarmarea lor –, inclusiv
reapariţia ziarelor „de toate nuanţele”, care
fuseseră suspendată „pentru motive ridicole” în
timpul guvernării lui
Béla Kuhn, cu excepţia celor „de nuanţă bolşevică”; „în acest scop, stocul de
hârtie disponibil, foarte redus, a fost supus unui
anumit regim, astfel, ca nu cumva unele ziare să
fie favorizate în paguba altora.”4 A doua zi după
ocuparea Budapestei, la 5 august 19195, pe lângă o
serie de telegrame, scrisori şi ordine de zi impuse
de situaţie, Comandantul trupelor din Transilvania,
generalul Mărdărescu, semnează o proclamaţie
către populaţia oraşului 6 pe cât de absolut
necesară în respectivele împrejurări, pe atât de
marcată de acel bun simţ al ostaşului român
dintotdeauna, fie el pus în incomoda postură de
„ocupant”:

Proclamaţiune/ Se aduce la cunoştinţa
populaţiunii următoarele:/ 1. Armata românească
nu face războiu locuitorilor ei, ci, armatelor cari
au atacat-o./ 2. Soldatul român garantează
liniştea, avutul şi viaţa cetăţenilor./ 3. Toţi
locuitorii sunt obligaţi să păstreze ordinea şi să
respecte legile ţării, precum şi ordonanţele ce se
vor da./ 4. Viaţa în oraşe îşi va urma cursul
normal, circulaţia fiind permisă până la ora 21;
dela această oră, toate localurile vor fi închise./ 5.
Se interzice întrunirile şi circulaţia în grupuri mai
mari de 5 persoane./ 6. Locuitorii, cari vor instiga
contra ordinei, sau vor aduce prin glas, prin scris,
sau prin gest, prejudicii trupelor româneşti, vor fi
pedepsiţi conform legilor războiului.7

Cu titlurile Publicaţiune, Înştiinţare,
Ordonanţa No. şi altele asemenea, autorităţile
româneşti vor insera în coloanele ziarelor locale
(regionale etc.) comunicatele de interes militar
care trebuiau cunoscute de populaţie, acte juridice,
administrative, inclusiv scurte intervenţii de
combatere a zvonurilor alarmiste lansate de
propaganda inamică sau pur şi simplu întâmplător,
de gura lumii. Este cazul, în ordine cronologică, a
ziarelor Reggeli Hirek (Budapesta, 26 septembrie
1919), Pesti Hirlap (Budapesta, 31 octombrie, 6
noiembrie), Budapesti Hirlap (7 noiembrie 1919),
AzEst (Budapesta, 10 mai, 22 octombrie, 1
noiembrie, 8 noiembrie 1919), Friss Ujsảg Oroshảzi, 31 iulie, 28 august, 11 septembrie 1919,
respectiv 9, 14 martie 1920), Egytértés (Debreţin,
14 noiembrie 1919, care conţine Ordonanţa
guvernatorului general al Zonei de ocupaţie
militară, N. Michăescu, referitoare la serviciul
poştelor şi telegrafelor8, taxe de import şi export,
tutunuri, finanţe, căi ferate, justiţie ş.a.), Oroshảza
és Vidéke (Vasảrnap, 14 martie 1920), Oroshảzi
Újsảg (Vasảrnap, 14 martie 1920), Ujsảg (Cluj, 25
martie 1920, unde se află proclamaţia prefectului
militar Elek Băbescu, exclusiv în maghiară),
Aradi Hirlap (Arad, 1 aprilie 1920). Ca aspect
general, majoritatea au format tabloid, 4–8 pagini,
sunt aspru cenzurate, unele, de la un paragraf până
la aproape jumătate de pagină (cazul ziarului
Reggeli Hirek, din 26 septembrie 1919, pagina
29), iar sus, în stânga primei pagini, deasupra datei
de apariţie, în alte cazuri în dreapta, este specificat
cu litere boldate că este cenzurat, trecându-se şi
numele cenzorului, eventual cu indicarea gradului
militar, de regulă un sublocotenent. În contextul
războiului psihologic cu care armata română
făcuse din plin cunoştinţă în anii precedenţi, deşi
măsuri majore de neutralizarea a acestuia (şi) prin
intermediul presei nu a luat, apreciem, totuşi, că
tactica apelării la presa locală, prin rigurosul
control al acesteia a fost binevenită, aşa
explicându-se inserarea, la nevoie, a unor scurte
„dezminţiri” redactate în maniera următoare: Ştiri
tendenţioase au fost lansate în public, că Armata
română se retrage din Budapesta din cauza a
oare-cari mişcări interne din vechiul Regat. Se dă
cea mai formală desminţire acestor svonuri false,
cari nu pot proveni decât de la oameni de rea
credinţă şi cari nu cunosc cuminţenia poporului
român, care chiar în vremurile cele mai grele şi de
încercare pentru el s-a arătat unit, demn şi plin de
înţelepciune 10 .

Dezminţirea nu este semnată şi, lesne de observat, ca dovadă că armata română
nici pe departe nu era pregătită cu un serviciu
adecvat de comunicare în scris, cum observam
anterior, deşi Budapesta era ocupată de câteva
luni, imprimarea acestor câteva rânduri se face
fără diacritice, fapt care se va repeta în războiul
următor, pe teritoriul Rusiei, în faza de început a
gazetei Ecoul Crimeei. Desigur, în cazul de faţă,
acest amănunt mai puţin contează, întrucât
publicul ţintă este cel maghiar şi alături sau
imediat mai jos este tradus cât se poate de exact
acest comunicat.

De regulă însă, comunicatele apar sub
semnătura generalului Traian Moşoiu,
comandantul trupelor de ocupaţie regale române
din oraşul Budapesta, între care unul publicat în
AzEst, în scopul restricţionării întrunirilor
generatoare de nelinişti; de acum încolo, adică din
1 noiembrie 1919, acestea trebuind anunţate cu opt
zile înainte, cu arătarea persoanelor care vor vorbi,
a conţinutului pe scurt „a ce va vorbi fiecare” şi,
între altele, impunându-se ca responsabilii
propunerii şi organizării întrunirii respective să-şi
asume obligaţia că vorbitorii „nu vor atinge sub
nici o formă drepturile naţiunei şi armatei
române” 11 . În acelaşi ziar, sub semnătura
locotenent-colonelului F. Paplică, pretorul
Comandamentului trupelor din Transilvania, se
publică o interesantă înştiinţare din care reiese
cum erau sancţionate infracţiunile (abaterile)
săvârşite sub ocupaţia română în Budapesta, adică
amendă, de regulă, pentru cei prinşi falsificând
paşapoartele de călătorie, dar şi închisoare în
cazurile mai grave, precum cel al numitului Adolf
Sebestien din Budapesta, care încasase şase luni
de închisoare pentru faptul că s-a găsit călătorind
la Debreţin cu un automobil la care pusese
tricolorul român spre a putea călători mai departe
fără a putea fi controlat. În înştiinţare se mai
precizează că suma de 548 700 coroane ce s-a
găsit asupra sa i-a fost restituită, iar automobilul
s-a reţinut la Pretorat până ce va aduce acte de
proprietate12.

Provenită, după toate probabilităţile,
de la fostul prefect militar V. Băbescu, a cărui
semnătură se regăseşte pe câteva exemplare,
această colecţie de ziare maghiare din timpul
ocupaţiei româneşti, aflată în Biblioteca Muzeului
Militar Naţional, este completată de alte câteva
exemplare apărute în timpul vremelnicei guvernări
a bolşevicilor lui Béla Kuhn, precum ziarul
Népszava, editat de Partidul Socialist Maghiar, la
Budapesta (numerele din 22, 23 martie, 3 aprilie 5, 14, 17 mai 1919), cu ecourile eforturilor de
acaparare şi menţinere la putere a comuniştilor
maghiari, inclusiv proclamarea dictaturii
proletariatului, din paginile căruia răzbate însă, pe
alocuri, şi o abilă propagandă antiromânească,
Fảklya (Budapesta, 13 mai 1919), Aradi Újsảg
(Arad, 13, 20 mai, 9 august 1919), Vörös Ujsảg
(Budapesta, 21 mai, 3 august 1919, editat de
Partidul Socialist Maghiar), plus alte câteva
exemplare tipărite în perioada interbelică în Sfântu
Gheorghe şi monitorizate, apreciem, de acelaşi V.
Băbescu, dar asupra cărora nu mai insistăm. O
notă aparte merită, totuşi, ziarul Mi Lesz
Zsidókkal? (în româneşte Săracul jidov?,
Budapesta, noiembrie 1919), din sfera presei
antiiudaice, şi a cărui pagină 2 este cenzurată
integral, unde atrag atenţia câteva articole de Bene
János, Ruszkovay György, Szabó Dezső ş.a. gen:
Săracul jidov, Jidovul întreprinzător, Liga
evreească, Jidanii de Pesta;

Ţara ungurească
poate fi Palestina?, Acasă la jidovi etc.
În războiul ce va urma, deşi surprinsă la fel de
nepregătită, armata română de ocupaţie din Rusia
Sovietică va puncta ceva mai bine la acesta
capitol, deşi este cam impropriu-zis „presa
armatei”, pentru că misiunea venea direct de la
Ministerul Propagandei, dar această presă era,
totuşi, în mare parte, opera unui militar rezervist,
gazetar de meserie, mobilizat iniţial ca reporter de
front, şi încă unul dintre cei reprezentativi ai
României de la acea oră, după cum vom vedea.
Dan Gîju

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.