ORTODOXIA ROMÂNĂ – ÎNCOTRO?

Un prieten e acela care-ţi dă libertatea să fii tu
însuţi

Jim Morrison


Unitatea unei comunităţi, a unui grup de
acţiune, a unor sisteme de organizare se poate
menţine numai din interes sau numai cu forţa.
Nenorocirea este însă că atunci când unitatea are la
bază interesul, durata este limitată de creşterea
inegală a dorinţelor membrilor constituenţi şi, de
aici, până la ivirea fisurilor în monolit nu mai este
decât o chestiune de timp, care nici ea nu poate fi de
lungă durată. Pe de altă parte, dacă unitatea este
dictată de forţă, atunci, firea internă a fiecăruia din
noi, fiecărei părţi a uneia din unităţile ce compun
întregul este prizoniera subconştientă a voinţei de
emancipare ceea ce frăgezeşte, în timp, şi cel mai
draconic sistem de forţă. De aici şi zicala că orice
cetate se năruie din interior, iar exemplele ne sunt
foarte des la îndemână numind aici şi acum doar trei:
cetatea Babilonului, Imperiul Roman şi, mai nou,
Marea Uniune Sovietică.

Nu am ales întâmplător, între aceste trei
exemple şi Imperiul Roman, pentru că de el este
legată şi naşterea şi dezvoltarea, dar şi fărâmiţarea
bisericii creştine. Apărută în jurul Ierusalimului şi a
întregii Palestine şi apoi dezvoltate subversiv în
întregul Imperiu Roman, unic şi ţinut astfel cu multă
forţă imperială pe atunci, creştinismul a căpătat
formă şi reguli abia la Sinodul de la Niceea (anul 325
d.Hr.) la ordinul împăratului Constantin. De la acel
moment de început putem spune că numai sub
impulsul autoritar al împăratului s-a putut crea o
dogmă şi o Carte de valoarea unei Constituţii,
numind aici Biblia, cu Vechiul şi, de atunci, şi cu
Noul Testament, în cadrul căruia s-au selectat patru
(numai patru) Evanghelii canonice din multitudinea
celor existente în circulaţie (orală sau scrisă) în acele
vremuri, celelalte rămânând apocrife. Aşadar,
formarea bisericii creştine canonice este rezultatul
voinţei unui om puternic care dispunea şi de
mijloacele, atât cele de drept, cât şi pe cele de forţă,
care să impună o asemenea constituire.

S-au mai ţinut, în primul mileniu şi ceva încă
şapte Sinoade ecumenice, niciunul cu pace interioară
ajungându-se astfel în 1054 să se producă prima
mare schismă, atunci când o parte a bisericii creştine
s-a declarat adeptă a unei organizări piramidale în
jurul Bisericii de la Roma, motivându-se acest fapt
pe o formulare, destul de ambiguă, din Evaghelia lui
Matei (16,18).

După cum se ştie, în anul 383 d.Hr. s-a produs
dezmembrarea Imperiului Roman în 2 părţi: partea
de vest (cu capitala Roma) şi partea de est (cu
capitala Constantinopol). Titulatura
Scaun
Apostolic
pentru episcopul de Roma a fost
recunoscută imediat de împăratul părţii de vest a
imperiului (Theodosius, 383-395 d.Hr.), şi astfel,
Sinoadele Ecumenice ulterioare (mai puţin cel din
381 de la Constantinopol) au fost tot atâtea probe de
divergenţe, fără posibilitatea adoptării unor decizii
sau norme dogmatice. Pentru informarea cititorilor
noştri dăm lista celorlalte sinoade Ecumenice,
astfel: Sinodul III – 431, Efes; Sinodul IV – 451,
Cedonul Bitiniei; Sinodul V – 553,
Constantinopol; Sinodul VI – 680-681,
Constantinopol; Sinodul VII – 787, Niceea
Bitiniei; Sinodul VIII – 879-880, Constantinopol;
Sinodul IX – 1341, Constantinopol. După acest
Sinod Biserica răsăriteană a păstrat organizarea
autocefală cu centrul ecumenic la Constantinopol,
iar cea apuseană a adoptat organizarea cu centrul la
Scaunul Apostolic de la Roma.

Ei bine, de atunci, Biserica creştină nu a mai
avut sinoade ecumenice, cele organizate în
Biserica de răsărit fiind Sinoade panortodoxe,
începând cu cel din 1341.
Se tot încearcă, de aproape două secole, se
tot încearcă, ziceam, organizarea unui Mare Sinod
Ortodox. Dar, tot cam de două secole (dacă nu
cumva încă de la Sinodul al IV-lea) s-a convenit ca
orice convocare pentru lucrări sinodale, chiar dacă
aceasta are nivelul unei reuniuni pegătitoare, să se
facă de către Patriarhul Ecumenic, doar după
aprobarea Primaţilor tuturor Bisericilor şi că toate
deciziile sunt luate în unanimitate de către toate
Bisericile autocefale, înainte ca acestea să fie
prezentate Marelui Sinod.

Revenind la actualitate, încă de anul trecut sa pornit lucrarea de convocare a unei întâlniri
pregătitoare panortodoxe, în insula Creta, în anul
2016. Dar iată că, din nou şi din nou, motive care
nu ne scapă şi pe care le-am expus la începutul
acestui eseu, Patriarhul Ecumenic nu a reuşit să
obţină consensul şi astfel, întâlnirea din Creta nu sa putut constitui într-o conferinţă panortodoxă, ba
chiar mai mult, viu condamnată de cei absenţi. Au
participat Preafericitul Părinte Bartolomeu,
Patriarhul Ecumenic, P.F.P. Teodor, Patriarhul
Alexandriei şi al întregii Africi, P.F.P. Teofil,
Patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine,
P.F.P. Irineu, Patriarhul Serbiei, P.F.P. Daniel,
Patriarhul României, P.F.P. Hrisostom,
Arhiepiscopul noii Justiniane şi al întregului Cipru,
P.F.P. Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii
Elade, în calitate de asistent, P.F.P. Sava,
Mitropolitul Varşoviei şi al întregii Polonii, P.F.P.
Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei şi al întregii
Albanii, P.F.P. Rastislav, Arhiepiscop de Prešov şi
Mitropolit al Cehiei şi Slovaciei. Nu au luat parte
la această întâlnire panortodoxe reprezentanţii
Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria, Antiohia,
Georgia şi Rusia.

Pe semnatarul acestor rânduri nu-l miră
aceste absenţe, având în vedere tendinţele
Patriarhiei Ruse, tributară se pare Testamentului

politic al Ţarului Petru I cel Mare, de a acapara
puterea ecumenică. Poate aceleaşi subtile pretenţii le
are şi Sfântul Scaun al Antiohiei, fie şi datorită
vechimii acestuia, fie a marii arii de cuprindere
(Antiohia-Turcia, Siria, Liban, Irak, toate ţările
Golfului, Arhiepiscopiile din străinătate, în cele două
Americi, Australia şi Europa) fie, de ce nu, ideea
subliminală că Antiohia este cuceritoarea
Constantinopolului, nume acum pirat, cel oficial şi,
s-ar putea subînţelege, ecumenic, fiind Istanbul…(Ce
mă surprinde, este necitarea în documente a Bisericii
Armene, nici ca prezentă, nici ca absentă). Cert este
că pretenţiile Rusiei sunt puţin impertinente, având
în vedere că creştinarea întregii Rusii s-a produs la
aproape un mileniu după afirmarea apostolică a
credinţei în Hristos; la fel mi-aşi permite să spun şi
despre Sfântul Scaun al Antiohiei, gândindu-ne la
acţiunile absconse ale acestuia în masa mahomedană
în care creştinismul se află în mare suferinţă.

Se dusese vorba că ortodoxia este cea mai
închisă dogmă, care nu acceptă nici o modificare
canonică ce ar putea încălca legea biblică. Dar iată că
ifosele şi angoasele depăşesc dogmatismul şi
conduce la o nouă schismă pe care, în ce mă priveşte,
ca observator din afară, laic liber-cugetător, nu mi-o
doresc de dragul profunzilor cugetători în vechea
credinţă a poporului român, credincios de dinainte de
venirea pe aceste meleaguri a Sfântului Apostol
Andrei.

Atitudinea arogantă a unor capi ai bisericilor
apostolice ortodoxe autocefale mă face să afirm cu
tărie că o unitate a Bisericii Creştine este foarte
departe de noi, dacă nu cumva chiar imposibilă.
Deceniu de deceniu şi chiar secol de secol constatăm
că se înmulţesc motivele de despărţire şi nu cele de
apropiere. Rămân doar gesturi de bune intenţii (nici
acestea nu ştiu cât de sincere şi cât de ipocrite) ale
celor care afirmă că-şi doresc unirea, a cărei ruptură
este mult mai veche decât Sinodul al IV-lea
Ecumenic, mai veche decât schisma din 1054.
În final, câteva date lămuritoare din punct de
vedere istoric.

In sec.10-11 a avut loc încreştinarea majorităţii
populaţiei ruse. Biserica rusă s-a subordonat imediat
Patriarhatului ortodox de la Constantinopol. Papa
Leo IX (1049-1054) şi patriarhul de Constantinopol
Michael Cerularius (1004-1058) au determinat
ruptura definitivă dintre cele 2 biserici în anul 1054,
în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta
pentru supremaţie în lumea creştină, divergenţe
teologice etc). Această ruptură a rămas cunoscută în
istorie sub numele de
Marea Schismă. Bisericile de
est ortodoxe s-au declarat biserici autocefale după
Marea Schismă, patriarhul de Constantinopol fiind
considerat de aici încolo de către bisericile estice
drept şef al bisericii ortodoxe. Un şef fără puteri de
decizie ci doar de înregistrare şi coordonare
centrală a tuturor bisericilor autocefale. în anul
1589, însă, patriarhul bisericii ortodoxe ruse din
Moscova a pretins, la rândul său, preluarea rolului
conducător al bisericilor ortodoxe din întreaga
lume, ceace a dus la noi complicaţii. (Se simţea,
iată, nevoia unui nou episcop Nicolae care să-l
imite pe cel de la Niceea-325, când se spune că l-ar
fi pălmuit pe un frate mai cârcotaş, acesta fiind
ultimul argument pentru înlăturarea divergenţei).

Biserica ortodoxă recunoaşte numai primele 7
Concilii ecumenice creştine, respinge primatul şi
instituţia papală, are o liturghie proprie şi cultul
icoanelor. Această biserică susţine (şi, ca laic
studios în ale credinţelor religioase, înclin să-i dau
dreptate) că e singura care ar fi păstrat neschimbate
dealungul secolelor dogmele, tradiţia, cultul şi
organizarea bisericii creştine, aşa cum au fost în
primele 8 secole de după Isus.
Şi mai vreau să lămuresc ceva şi anume, ce
stă scris în Evanghelia după Matei, pe baza căreia
Biserica de la Roma şi-a revendicat titlul de Scaun
Apostolic. Aşadar, Matei 16/18, citez: „Şi Eu îţi
zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

Mi se pare o forţare arogantă a textului ca
din cele spuse de Mântuitor lui Petru să se tragă
concluzia că biserica ce s-a construit peste piatra
tombală a lui Petru să devină centrul creştinătăţii.
Să nu uităm că, riscându-şi pentru prima oară viaţa,
Hristos a spus Sinedriului că va dărâma templul şi
în trei zile îl va reconstrui. A spus asta pentru că
Hristos nu îşi mai dorea un templu din zid după ce
văzuse în ce se transformase acea construcţie
sfântă, considerată drept casă a lui Dumnezeu: în
piaţă pentru zarafi, casapi şi negustori ambulanţi.
Biserica pe care şi-o imagina Hristos este şi azi
Biserica din sufletul credinciosului. Aceea este
biserica pe care popoarele de credincioşi trebuie să
o păstreze şi să o apere de ispite. Locaşurile de cult
pot fi şi fără slujitori ce se imaginează mijlocitori
între om şi Dumnezeu. Credinciosul vine la
Biserică nu atât pentru a-l asculta pe preot, cât
pentru a se ruga el însuşi Tatălui, Fiului şi
Sfântului Duh, în intimitatea sufletului său, în
comuniune directă şi nemijlocită cu Domnul.

Victor Vernescu
04.06.2016
P.S. Ca român, mi-ar făcea plăcere să aflu
că în 2018 s-a realizat, în fine, un nou Sinod
Ecumenic sau chiar panortodox şi aceasta
înfăptuindu-se la Bucureşti, în Catedrala Mântuirii
neamului
.

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.