FAIMOASELE CASCADE IGUAZU

Am fost de multe ori în Brazilia, dar niciodată nu
am avut timp să vizitez faimoasele cascade Iguazu.
Aşa că de data asta am planificat ca, după zilele de
afaceri în Sao Paulo, să dau o fugă să vedem una
dintre cele“şapte” noi minuni ale naturii din lume.
Însă din Los Angeles nu am putut pleca decât a
doua zi dimineaţa, fiindcă noul nostru Boeing 787
al companiei American căzuse în pană. Am
petrecut noaptea la Loft hotel din apropierea
aeroportului. Dar, în sfârşit, am decolat şi, după
un zbor plăcut, după 11 ore, ajungem în Sao Paulo
la 3 dimineaţa. O oră cu limuzina până la Sheraton
WTC şi adorm dus până la 10 dimineaţa. Visez
despre mecanici de avioane.

După întâlnirile din birou, seara luăm masa la unul
din celebrele restaurante din oraş, Figueira. Numele
vine după arborele Ficus Benghalensis (smochin alb)
în vârstă de 100 de ani şi în jurul căruia s-a construit
practic restaurantul. Diametrul trunchiului este de
peste 5 m şi înalţimea sa este de 14 m. Diametrul
crengilor superioare este de 45 m. Fructele nu au
seminţe şi de aceea este greu de reprodus. Mâncarea
a fost la înălţime. Eu, mai aventuros din fire, am ales
peştele din Amazon, care s-a dovedit a fi delicios. A
doua zi, obligatoriu fiind în Brazilia, a trebuit să
luăm masa la o churascarie, cu tradiţionalele BBQ
braziliene care nu se mai terminau. M-am delectat cu
inimă de palmier, care este una din mâncărurile mele
favorite.

Din Sao Paulo, din aeroportul local, am luat un
avion al companiei Gol (nu se putea să fie numită
altfel, aflându-ne în ţara fotbalului) care, după o oră
şi 20 de minute, zburând peste jungle dese, a ajuns
pe aeroportul Foz do Iguacu. Limuzina hotelului nea dus în mai puţin de 20 de minute în Parcul
Naţional unde se afla hotelul nostru. Este singurul
care se află în interiorul său: Hotel Das CataratasBelmond. Totul este super elegant şi nu mă mir de
costul camerei. Chiar la 500 dolari pe noapte este o
afacere, zic eu, bună.

După un mic dejun cu fructe exotice, o luăm pe
poteca îngustă de-a lungul parcului. Parcul Naţional
a fost creat în 1939 pe partea braziliană iar azi,
împreună cu parcul de pe partea argentiniană (1937),
protejează peste 600 mii de hectare de jungle şi
păduri subtropicale cu enorm de multe specii de
floră şi faună, multe pe cale de disparitţie. Ne
împietrim la prima vedere a cascadelor. Aşa ceva nu
am vazut în viaţa mea, cu toate că am văzut chiar
multe. Se spune că aceste cascade, 275 la număr, sau format cu milioane de ani în urmă. Ele se întind
pe o lungime mai mare de 3 km, într-un canion
enorm sculptat în bazalt, prin care curge râul
Iguassu. Dintre cele 19 cascade mai mari, cea mai
mare este Gâtul Diavolului (Devil’s Throat), cu 80
m înălţime şi 150 m lăţime. Marea parte a cascadelor
este pe teritoriul argentinian, dar vederea
panoramică superbă este pe partea braziliană. Ne
plimbăm pe poteca de lemn oprindu-ne la aproape
fiecare pas ca să facem poze sau să admirăm peisajul
extraordinar. Fluturi de toate culorile zboară în jurul
nostru. Quatis este un fel de raton, un animal
simpatic care se mişcă pe lângă noi, nederanjat.

Flora şi fauna din jungla subtropicală sunt o
splendoare. Ce rău îmi pare că nu îmi amintesc de
cursul de biologie din şcoală. Parcă să ne facă şi mai
multă plăcere, curcubee multiple se joacă deasupra
cascadelor desfătându-ne privirile.
A doua zi mi-am luat inima în dinţi şi am făcut
safariul numit Macuco. Trecând cu ghidul prin
junglă, am învăţat enorm de multe despre palmieri,
arborii locali şi despre indienii care au fost primii
ei locuitori. De fapt aceşti indieni Guarani au
numit cascada Iguacu- mare apă. “Y” înseamnă
apă, râu iar “guacu” înseamnă mare.
Punctul culminant a fost plimbarea cu barca
pneumatică pe râu în sus, cu o viteză destul de
mare. Era să scap aparatul de fotografiat din mînă.
Apa râului Iguassu se rostogoleşte la vale cu o
furie de nedescris făcând valuri albe ce acoperă
stâncile ce ies proeminent din albie. Ocolindu-le
şi înfruntând vijelia valurilor am ajuns sub căderea
enormă de apă. Sunetul cascadelor te face să te
sperii suficient încât apa care m-a udat până la
piele, cu toată îmbrăcămintea de protecţie, m-a
lăsat complet indiferent. Mă gândeam doar cu
groază ce s-ar întânmpla dacă barca noastră ar
ajunge direct sub avalanşa de apă. Adio poze, adio
viaţă. M-am bucurat că nu am luat-o pe Alina cu
mine. Nu aş fi avut pace tot restul vieţii.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Râul ne-a zâmbit până
la urmă prietenos şi călătoria cu barca a rămas
doar o amintire plăcută, dar plină de multă
adrenalină.

Ziua următoare am luat limuzina hotelului şi după
o oră am ajuns pe partea argentiniană. Trecând
peste podul Tancredo Neves, ce leagă cele două
ţări, ne-am oprit pe el în punctul unde se poate
vedea şi Paraguayul, drept în faţă. Este locul unde
cele trei ţări se întâlnesc. Fluviul Iguacu are o
lungime de 1320 km. El începe din Curitiba, din
munţii Serra do Mar şi se varsă în Fluviul Parana,
în bazinul La Plata. Controlul de paşapoarte se
face doar pe partea argentineană. Schimb dolari pe
pesos, la 1 la 13. Intrarea în parcul Naţional Iguazu
este de 330 pesos pe persoană. Acum două
săptămâni era 275. Ce să fac, asta este inflaţia.
Cascadele au fost descoperite în 1542 de călătorul
spaniol Alvar Cabeza de Vaca. Mă întreb cum a
reuşit să treacă prin jungle. Multe personalităţi au
vizitat aceste locuri minunate şi se spune că
Eleonor Roosevelt a exclamat la vederea lor:
“ Săraca Niagara”!

De la intrarea în parc luăm micul tren care ne duce
la staţia Cataratas. De aici o luăm pe pontoane de
fier care ne conduc până la marginea cascadelor,
traversându-le. Imaginile sunt de nedescris. Nu mă
pot opri din fotografiat. Dar nici pozele nu pot
capta în întregime măreţia peisajului grandios.
Canionul şi stâncile de bazalt au creat o lume de
miresme cu statui din piatră, ce păzesc marea
cădere de apă. Valul alb ce se transformă într-un
nor de aburi dă un farmec misterios întregului
peisaj.

Ce splendoare. Un înger fredonează un imn ce îmi
este drag “How Great Thou Art”. Şi aşa este.

Nu vom uita niciodată aceste locuri. Sunt poate cele
mai frumoase pe care le-am văzut în viaţă. Dar cine
ştie, poate mai dăm de alte surprize pe acest pamânt
al nostru!
Victor Tolan

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.